Maria. Trei texte de Richard Wurmbrand

1.Richard Wurmbrand, Dacă zidurile ar putea vorbi. Traducere din franceză: Constantin Moisa. București, Editura Stephanus, 1995, pp. 59-66 (fragmente):

Acum câteva zile – și anume în Vinerea Mare – am auzit clar un glas care zicea: ,,Maria vede totul.” Dar această afirmație contrazicea tot ce gândisem eu până atunci despre Maica Domnului.

Din ziua când am devenit creștin, eu am avut mereu o atitudine de profund respect față de ea. O femeie nu devine evreică dând naștere unui evreu, ci ea naște un evreu pentru că este o evreică. Astfel că Maria nu a devenit Maica Domnului dând naștere Domnului Isus ci ea L-a născut pe Cristos din pricină că era, esențialmente, o purtătoare a lui Dumnezeu. (…)

,,Maria vede totul.” Rugăciunea Sf. Francisc era: ,,Dumnezeul meu și Totul meu.” Dumnezeu este totul pentru el sau TOTUL său. Pentru preafericita Fecioară Maria, Fiul ei sfânt este TOTUL. Eu nu pot să spun că El este și pentru mine totul, în sensul absolut al cuvântului, pentru că, în afară de El, eu mai iubesc și alte persoane. Pentru Maria, Isus era totul și este totul. Ea nu-L vede decât pe El. Ea nu vede pe alții decât prin El, este ca și cum ar vedea lucrurile cu ochii Lui. Maria are o viziune unică. (…)

,,Totul meu.” Pentru Fecioara Maria, Isus era TOTUL; tot ce vede ea prin El este bun. Și Maria vede totul.

O, dă-mi și mie, Doamne, niște ochi de porumbiță ca ai Mariei! (…)

Eu nu voi mai trăi decât în contextul prezentului și viitorului, învățând de la Maria să nu văd doar niște fragmente izolate și lipsite de semnificație ci să privesc întotdeauna la MARELE și MINUNATUL TOT, ISUS CRISTOS. Salutare, Mario care vezi totul! Amin.

2. Richard Wurmbrand, Predici în celula singuratică. București: Editura Stephanus, 1994, pp. 35-42 (fragmente)

Telegrafia noastră fără fir, cea prin perete, funcționează perfect. În dreapta mea, în celula a patra se află acum o tânără, membră activă din Biserica subterană. Ea a fost bătută și torturată crunt, dar n-a trădat pe nimeni. Are numai 18 ani și numele ei este Maria.

Comunicarea aceasta a stârnit în mine gânduri noi pe care voiesc să vi le împărtășesc și vouă.

Maria – ce nume sacru! (…)

Iată o altă curiozitate a Bibliei: aproape toate femeile descrise în Evanghelii poartă numele de Maria. Așa avem pe Maria, Sfânta Fecioară. Apoi, Maria Magdalena; Maria din Betania; Maria, mama lui Iacov și Iosif; Maria, soția lui Cleopa, și încă o femeie numită simplu ,,cealaltă Marie”. În total deci, șase Marii. Dacă am fi avut pe lista aceasta încă o Marie, am fi avut numărul sacru de șapte. Să lipsească oare una din Marii aici, de asemenea?

La cruce se aflau numai  femei, toate cu numele de Maria. Versetul care ne descrie aceasta sună ciudat: ,,Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui și sora mamei Lui, Maria.” (Ioan 19.25) Dar numele mamei era Maria. Nu se dă același nume la două surori!

Dar poate că acest nume – Maria – (în ebraică Miriam, adică ,,steaua mării”, steaua care arată calea celor care plutesc pe oceanul spiritualității) e folosit în Biblie nu numai ca un nume. În prima Biserică, acesta era, de asemenea, un titlu care se dădea unui anumit tip de femeie creștină, după cum, de pildă, comuniștii se numesc între ei ,,tovarășe”, sau așa cum, și între cadrele armatei, ofițerii poartă diferite titluri, sau la fel ca cei ce fac parte din ,,Armata Mântuirii”…

Astfel, orice femeie poate deveni o Marie, după cum oricine poate deveni un tovarăș sau un maior în armată. (…)

Maria, mama Domnului, a dat tot ce avea lui Isus și n-a primit niciodată nimic de la El, nici măcar cuvinte de încurajare. După învierea Sa, deși Se arătase multora mângâindu-le inimile întristate, El nu S-a arătat mamei Lui. Dar era un scop în aceasta: El oferea mamei Sale cea mai înaltă distincție, aceea de a da lui Dumnezeu totul fără a-I cere nimic în schimb.

Cei care au atins această înaltă stare spirituală poartă titlul de ,,Maria”. (…)

Te salut, Marie, iubită surioară care te afli acum în celula a patra. Salutare ție, Marie, plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul inimii tale. Cum de mi s-a dat acest har, ca mama Domnului meu să se afle alături de mine în regeasca celulă de închisoare? Căci, iată, îndată ce am ascultat mesajul, prin peretele celulei mele, despre prezența și despre loialitatea ta, ,,pruncul” mi-a săltat în inimă de bucurie! (…)

3. Un fragment dintr-un text inedit aparținând lui Richard Wurmbrand, descoperit în arhivele fostei Securități, în dosarul de acțiune informativă nr. 4405, deschis la 11 mai 1965. Contextul înregistrării sale în dosar indică ultima perioadă a detenției lui Richard Wurmbrand, la penitenciarul din Gherla, în plină ,,activitate cultural-educativă”, în realitate o nouă formă de ,,reeducare” la care erau supuși deținuții politici înaintea preconizatei eliberări din 1964. Alături de alte două texte inedite, scrise de Richard Wurmbrand, acesta va fi inclus, integral, în volumul de documente la care lucrez în prezent.

Trecem la Noul Testament. Se naște Isus. Sensul venirii lui? Cea mai îndreptățită a-l ști, sigur că-i mama sa. Or, dînsa ni-l spune în cuvintele pe care le-am mai citat odată: ”Domnul va răsturna pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și va înscăuna în locul lor pe cei săraci, pe cei sătui îi va scoate afară flămînzi și va sătura pe cei flămînzi cu bunătăți” (Luca I). MARIA, al cărei nume ebraic ”Miriam” însemnează ”rebela”, cîntă la zămislirea pruncului ei, un adevărat imn revoluționar, cum îi și ședea frumos celei care avea să nască în grajd, să fugă cu copilul de țîță înaintea împăratului ucigaș și să-și plîngă fiul, Luptătorul de frunte pentru dreptate, cînd e răstignit pe cruce.

 

Rătăciri în neverosimile geografii factuale

26 iulie 2016

Într-un București eliadesc, la primele ore ale dimineții, totul pare limpede sub sulița soarelui ce-și azvârle deja ascuțișul spre creștetul muritorilor de rând. Îmi spun că toate drumurile, toate străzile sunt la locul lor, că se aseamănă de la o intersecție la alta precum niște siamezi uniți prin artere sigure și zgomotoase. Pornesc dinspre Piața Unirii și caut drumul spre strada Matei Basarab, trasat pe harta sigură a pașilor de una dintre doamnele minunate cu care am privilegiul să lucrez în aceste zile de cercetare. Se pare că m-am înșelat, alegând, asemenea oricărui personaj năuc din proza lui Mircea Eliade, calea greșită. Sau pe aproape. Nu mă înspăimântă rătăcirea, dimpotrivă. La Roma sau la Budapesta, de pildă, asemenea peregrinări fără busolă îmi dădeau o satisfacție interioară greu de stăpânit. Dar acum mă îngrijorează timpul, asaltat de volumul uluitor de muncă și oarecum istovitor. Uneori orașul mă apasă. Nu știu dacă spațiul citadin, în sine, sau invazia masei de oameni grăbiți ce tind să se înșire într-o magmă informă și mișcătoare. Când vin în valuri cotropitoare și indiferente spre mine, simt o senzație de sufocare și un șuvoi de palpitații. Am nevoie de aer, de liniște, de spațiu rarefiat… Iar acum, la ora 9 dimineața, m-am rătăcit pe niște străzi construite pe verticală. Tot ei, oamenii, mă ajută, îmi dau indicii, puncte pe care, din nou, le ratez. Parcă e un făcut. Nu-mi pun întrebări, dar încep să-mi fac reproșuri. Și, deodată, în față îmi apare un colț de stradă, cu o casă veche ce a răzbit timpul și furia demolărilor demențiale din anii comunismului. E învelită într-o schelărie furioasă și devoratoare. Parterul și etajul sunt înalte, deschise spre un imaginar trecut mai binevoitor… Iar pe colț, pe plăcuța albastră, printre barele de metal, disting numele străzii Olteni… Nu înțeleg. Ce caut eu aici? Cum am ajung în trecut? Am cumva halucinații de la soare, ori de la ochii obosiți de atâta citit pe documente de arhivă? De zece zile scrisesem de nenumărate ori denumirea străzii: str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45… Și acum sunt la colțul străzii. Fug. Mă reped spre munca mea și încep cu nesaț să parcurg celelalte mii de file. Strada e acolo, atât de aproape: în dosare și în realitatea concretă, palpabilă, cu casele ei vechi… Oare câte au mai rămas de atunci?

1 august 2016

M-am liniștit. Orice m-ar fi mișcat în acea direcție, m-a dorit acolo. Nimic nu e întâmplător. Astăzi e o căldură toridă. Asfaltul clocotește sub picioare, iar aerul deshidratează trupurile în câteva secunde. Mă gândesc cu nostalgie la Colonelul Lawrence. Într-unul din dosarele penale găsesc o declarație olografă a lui Richard Wurmbrand din 1959, aflat pe atunci într-o nouă detenție:

Subsemnatul Wurmbrand Richard, domiciliat în București, Str. Olteni 45, r. T. Vladimirescu, Etaj I, rog să mi se aducă dela soția mea, Sabina Wurmbrand, următoarele obiecte: 1) 2 flanele de corp; 2) 1 izmană de flanelă; 3) 1 pereche ciorapi de lînă (…) La adresa de mai sus se ajunge cu tramvaiul 1, 7, 19 ori 16 stația Căuzași.

…În 1956, Richard Wurmbrand se mutase împreună cu familia în locuința de la nr. 45, după prima eliberare din închisorile comuniste. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, acolo se aflase Misiunea Bisericii Norvegiene pentru evrei, condusă în România de pastorul Magne Solheim. Încă de prin 1939, Richard Wurmbrand devenise secretarul acestei Misiuni. După 1948, Misiunea a părăsit țara, la fel ca toate instituțiile fostelor țări aliate. Știu că mă voi reîntoarce, chiar dacă mă voi topi, strop cu strop, tot așa cum Bucureștiul de altădată s-a măcinat sub furia sistematizării urbanistice. Sunt din nou aici, pe strada Olteni, iar la colțul ei observ că plăcuța a fost atârnată de un gard de protecție. E bine și așa. Acum merg pe drumul cel bun. Îmi dau seama că nu mai respir, că număr casele cu teamă crescândă, parcă presimțind că undeva se vor opri. Zâmbesc. Pe una dintre case cineva a scris MARY. Are însă un număr mic și asta mă neliniștește. Toate temerile mi se adeveresc. Pe partea cu numere impare, casele se opresc la 9… Restul va fi fost de aici înainte, peste terenul viran cu vegetație arsă de soare, după giganții de sticlă și oțel, dincolo de bulevardul ce a sfâșiat ceea ce era, odată, strada Olteni… Ridic ochii și privesc albastrul, la fel de pur precum era și atunci, demult, când l-a privit el…

2 august 2016 (actualizat)

…Sunt tot aici, pe strada Olteni, la numerele mici, singurele care nu s-au pulverizat sub teroarea istoriei și a buldozerelor. M-am reîntors spre casa pe tencuiala căreia cineva a scris, cu majuscule, printre alte trăznăi, ceva ce seamănă izbitor de bine cu numele MARY. E neverosimil ce mi se întâmplă. Undeva se află ascunsă povestea unei alte MARY. E numele conspirativ al uneia dintre cele mai harnice, mai profesioniste, mai acribice informatoare din dosarele de urmărire deschise pe numele lui Richard și Sabina Wurmbrand, apoi pe numele apropiaților lor. Agentă a Direcției a II-a a Securității. Numele ei adevărat va putea fi citit în cartea la care lucrez acum. Va produce un șoc. Lumea, așa cum o percepem noi astăzi, nu prea are legătură cu adevărata realitate, cu ceea ce credem că știm, că vedem. Dar să ne bucurăm de iluzie, până mai putem…

Adevărul trebuie rostit mereu până la capăt.

IMG_3646

IMG_3647

 

 

 

 

 

 

IMG_3648

IMG_3644

Vă doresc o vacanță minunată!

În urmă cu un an intram în vară cu un vis în brațe. Aveam un manuscris și un editor care credea în mine. Nu știam ce va urma. Nici măcar nu îndrăzneam să sper în vreo iluzorie proiecție viitoare. Înțelegeam doar că soarele torid al acelei veri și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în miezul volumului pregătit cu ardoare pentru tipărire. Inimaginabilul mi-a demonstrat ulterior că timpul e și el vulnerabil, la rândul lui, că poate fi zgâriat cu abilitate în zonele cele mai aburoase ale istoriei sale contemporane. Aventura editorială începută în 21 octombrie 2015 și consemnată în cele mai fine detalii pe acest blog mi-a dăruit nesperate bucurii și – pot anticipa pentru cititorii mei fideli – sunt convinsă că vor urma și altele. Memorialistica detențiilor… mai are încă multe de spus în critica și istoria literară românească, dar… aștept perioada galelor autumnale pentru a vă da vestea cea mare.

Acum timpul pare că se reîntoarce. Într-una din acele neobișnuite răsuciri, își cere dreptul la o nouă repetiție generală. Intru în actuala vară cu un vis în brațe. Am o selecție uluitoare de documente de arhivă și un editor care crede în mine. Nu știu ce va urma. Încă nu îndrăznesc să-mi proiectez nici o iluzorie dorință cu privire la viitoarea apariție editorială. Înteleg doar că soarele torid al verii și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în reci arhive pe care le voi străbate cu mănuși și măști chirurgicale, într-o luptă surdă cu spori, praf și substanțe toxice acumulate de vremi și minți cu intenții criminale. O nouă operație pe cordul deschis al istoriei, fără anestezie, va începe.

Mă retrag în singurătate, ,,în sfera tăcerii”. Să ne recitim, cu bine, la toamnă!

 

Cartea de la ora 5

În două episoade consecutive ale emisiunii Cartea de la ora 5, domnul Dan C. Mihăilescu a povestit despre ,,o carte de referință”. Vă invit să le (re)vizionăm împreună, mărturisindu-vă că în viața mea nu am urmărit cu atâta emoție vreun episod din celebrul serial bibliofil al respectatului critic literar.🙂

Ars poetica poveștilor eterne

Vineri, 27 mai 2016, simultan cu maratonul tinerilor poeți debutanți ce se desfășura sub semnul Zilelor Revistei Familia, la Teatrul Arcadia din localitate începea un alt moment de sărbătoare a poeziei tinerești: lansarea celui de-al doilea volum de versuri scris de Andreea Maria Lupu, Despre poveștile eterne.

Cu câteva săptămâni în urmă am răspuns entuziastă la invitația directorului Editurii Aureo, domnul Ștefan Avram, de a scrie postfața acestui volum, încântată să vin în întâmpinarea spiritului tânăr și creator de frumuseți eterne, dar și să mă aflu într-o selectă companie, alături de domnul Dan H. Popescu, autorul prefeței. Am devenit, așadar, nașii minunatului volum care ne-a pus serios la munca de critici literari, fiindcă, trebuie să vă mărturisesc, poeziile Andreei Lupu sunt foarte bune. Miezul intervenției mele, intitulată O mitologie a viziunii poetice, se află în postfața acestei cărți ce mi-a dovedit că pot să scriu și despre poezie cu aceeași pasiune și frenezie cu care am scris până acum doar despre proză.

În după-amiaza însorită a lansării, într-un decor teatral special ales pentru evenimentul lansării, am prezentat însă alte idei inspirate de universul cărții și de tânăra poetă, semn că imaginația nu mi se epuizase nici pe departe în actul critic inițial. Aveam în față o carte foarte frumoasă, prin reprezentarea ei delicat-concretă, dar mai ales prin ceea ce ascunde cu abilitate sub denumirea de povești eterne.

Ce sunt poveștile eterne ale Andreei Maria Lupu, ne întrebăm pe bună dreptate, cu justificată și nedisimulată curiozitate, descoperind chiar în cartea de vizită a volumului un poem Despre semnele de întrebare. Versurile ,,Dar prea puțini oameni știu/ Cum se face” ne contrariază și ne provoacă. Cei ce le citesc, ori știu deja ,,cum se face”, cum se plămădește această poezie, ori doresc să afle, să se inițieze în tainele unui univers liric care-și păstrează candoarea juvenilă, își străbate lumile percepute printr-un complex mecanism de senzații, dar nu renunță nicio clipă la luciditate. Cu această doză serioasă de luciditate, Andreea Maria Lupu interoghează misterele, lumea din jur, spațiul citadin cu scenele și măștile sale – mereu altele -, miturile, cărora le percepem ecourile în numeroase poezii, ploaia sau… însăși creația.

Volumul Despre poveștile eterne are strălucirea aparte a unei arte poetice atent construite. Am convingerea că scriitoarea face deja parte din familia spirituală a celor ce au găsit în sinea lor poezia, așa cum mărturisește în poemul Sub gând (,,Fericitul care a găsit în sine/ Poezia.”) sau a celor dăruiți cu ,,o aripă de înger” – o aripă de poezie. Glasul ei poetic este îngeresc, creația lirică pare o reminiscență, o ultimă evocare a paradisului pierdut și regăsit în imperiul unui discurs poetic autoreferențial ce-și reinventează totul, de la început: propriul alfabet, cuvintele, învelișurile lor sonore. Omul însuși poate că a fost un poem: ,,Poate poemul din care ai răsărit tu/ Mi-a scăpat printre degete” (Omul poem). Cu fiecare text parcurs, lent și cu răbdare – fiindcă poezia Andreei Lupu cere nesfârșită răbdare -, m-am întrebat din ce scoică neștiută a răsărit această perlă. În Ceas de poezie, îmi pare că ne spune câte ceva, deși nu ne arată totul: ,,Marii arheologi nu vor putea/ Despărți perla de scoica ei,/ Precum nu vor putea despărți poezia mea de tine”. Câtă conștiință artistică, atâta poezie! Și totuși, bijuteria care m-a determinat să exclam, în forul meu interior de lector subjugat acestei creații, Iată poezia! este Înmormântarea lui AȘ: ,,M-aș crede pe cuvânt/ Și m-aș ține în brațe, / Dar trebuie să gândesc!/ Cum altfel aș inventa minciunile/ Din drumul meu spre nicăieri?/ Iartă-mă, poem… și tu ești o minciună!/ Sau nu?”

Photo credit: Mirela Lupu

Photo credit: Mirela Lupu

Închei cu ultimele rânduri din postfața cărții:

La finalul acestui motivant periplu poetic, mi-a rămas în auzul sufletului, adânc înrădăcinat, sunetul ploii. Timpul și-a oprit trecerea. Ploaia hipnotică, în cadențe regeneratoare, se arată fertilă precum inspirația poetică a tinerei autoare: ,,Acum… Să vină ploaia.” (Ploaia) Zborul creator al Andreei Maria Lupu este o certitudine. Viitoarele volume o vor confirma.

ZRF 26 – Prima zi în imagini

IMG_3509

IMG_3511

IMG_3510

Zilele Revistei Familia – Ediția a XXVI-a

Vă invit să fiți alături de noi, de Familia mea spirituală, la cea de-a XXVI-a ediție a Zilelor Revistei Familia, în 26-28 mai 2016!

ZRF 26

Afis lansare

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 81 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: