Shakespeare, Ionesco și Vișniec la Humanitas

humanitasoradeablog

9

Încărcați cu o exuberanță tinerească de neegalat, tinerii actori în devenire, elevi în clasa a 12-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Oradea au sărbătorit într-un mod inedit Ziua Mondială a Teatrului în incinta librăriei Humanitas, însoțiți fiind de doamna profesoară de limba și literatura română, Maria Hulber.

Dându-și frâu liber imaginației și apelând la toată creativitatea debordantă de care dispun, tinerii au pus în scenă mai multe pasaje din teatrul marilor dramaturgi William Shakespeare, Eugen Ionesco și Matei Vișniec. Sub ochii curioși ai norocoșilor cititori prezenți și totodată ai doamnei Hulber care a încurajat activitatea deosebită s-au derulat bijuteriile: Romeo și Julieta, Cântăreața cheală, Lecția, Trei nopți cu Madox.

2165

Tinerii actori au avut astfel posibilitatea să se desprindă din rutina zilnică, gustând din fructele artelor teatrale. Au zâmbit și s-au distrat, și-au lucrat deprinderile actoricești, au învățat și și-au încărcat bateriile.

Cu…

Vezi articol original 33 de cuvinte mai mult

Februarie 2017: Anchetă culturală în revista Orizont

La invitația lui Cristian Pătrășconiu am revenit în paginile celui mai recent număr al revistei Orizont din Timișoara. Întrebarea actualei anchete culturale, ,,Care este cea mai plăcută surpriză pe care ați avut-o în ultimii ani?”, mi-a deschis o altă interogație, despre ce înseamnă, cu adevărat, o surpriză și, mai ales, una plăcută. Imprevizibilă, ex-orbitantă, venită din afara oricărui orizont de așteptare. Surprinzător, limpezirea ulterioară mi-a lăsat foarte puține opțiuni. Oricum aș fi privit spre anii din urmă, răspunsurile curgeau, invariabil, din întîmplările extraordinare pe care le trăisem odată cu publicarea și lansarea cărții mele. Redau mai jos contextul ales, asumîndu-mi cu bucurie ipostaza de istoric și hermeneut al documentelor de arhivă, ce va fi mai bine marcată – păstrez vie această speranță în suflet – prin viitoarea mea carte…

Cea mai plăcută surpriză din ultimii ani a venit – cum altfel? – din spațiul evenimentelor culturale. Îmi place să cred că, pentru un cercetător și autor de cărți, fiecare volum publicat este asemenea unui copil trimis în lume pentru a-și căuta singur locul, propria așezare în literatura de specialitate, înrudirile tematice și problematice, propensiunile hermeneutice, deschiderile interpretative. Așa am simțit în toamna anului 2015, anotimpul debutului meu în volum, la fel simt și acum, într-un nou timp al creației în care-mi plămădesc cu aceeași migală noua carte. Nu recurg întîmplător la un asemenea filtru explicativ. Anii din urmă s-au arătat deosebit de generoși în ce mă privește, iar exercițiul căutării retrospective a unei întîmplări neașteptate ar fi putut să devină dificil.
Și totuși, evidențele sunt mult mai limpezi, relevîndu-mi că cea mai plăcută surpriză trăită în ultimii ani mi s-a înfățișat chiar în timpul lansării volumului la Timișoara, prin prezența unui om cu totul deosebit, al cărui nume distilează în sine amintirea unor momente decisive ale istoriei noastre recente. Teodor Stanca, căci despre domnia sa este vorba, condusese în 1956 mișcarea studenților anticomuniști din capitala Banatului, plătind, pentru curajul de a lupta pentru libertate, cu ani grei de temniță în timpul prigoanei concentraționare. Cartea mea, născută dintr-o îndelungată cercetare a arhivelor și bibliotecilor, își descoperea pe neașteptate un interlocutor extrem de bine informat, călit în miezul acelor zile de revoltă, apoi în anchete și detenție politică, cu un traseu existențial notabil pentru rațiunea și motivația ce au declanșat resortul cercetării mele. Imprevizibil, ex-orbitant, venit parcă din afara oricărui orizont de așteptare, dialogul dincolo de timp mi-a nuanțat o subtilă semantică a coincidenței. Asemenea întîmplări ne construiesc interior, ne dau o identitate culturală, ne deviază – în sensul cel mai bun al cuvîntului- destinul.

,,Scena ca o stradă”: ,,Migraaaanți sau Prea suntem mulți pe nenorocita asta de barcă” de Matei Vișniec

Ajuns la cea de-a treia ediție, Festivalul Internațional de Teatru de la Reșița „Scena ca o stradă“ continuă excelentul proiect cultural în al cărui creuzet artistic se distilează energii vitale de o neașteptată creativitate, crescute sub orizontul modernității și al avangardei dramatice contemporane, ce transformă acest spațiu geografic într-o emblematică inimă a spectacolului. Desfășurat în perioada 10-20 februarie 2017, festivalul condus de Dan Mirea, directorul artistic al Teatrului de Vest din localitate, și-a întîmpinat publicul cu o impresionantă carte de vizită, însuflețită de opera și personalitatea unică a invitatului de onoare al actualei ediții, dramaturgul Matei Vișniec.

Seara inaugurală a adus pe scenă actorii trupei reșițene, într-un spectacol cu o miză puternică, de o intensă actualitate, care interoghează resorturile și consecințele recentului fenomen migrator și constituie, totodată, o premieră absolută în peisajul teatral românesc: Migraaaanți sau Prea sîntem mulți pe nenorocita asta de barcă de Matei Vișniec, în regia lui Ovidiu Caița și scenografia Oanei Cernea.

Citiți articolul integral în revista Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/articol/teatrul-ca-o-mare-contradictiilor-noastre/

Un articol-confesiune în Revista Familia (nr. 11-12 din 2016)

Vă semnalez apariția ultimului număr al Revistei Familia, unde am publicat o confesiune inspirată de onorantul premiu acordat cărții mele, Memorialistica detențiilor postbelice românești.

2016_11_12-page-010

2016_11_12-page-0182016_11_12-page-0192016_11_12-page-020

 

 

Pasiune și inovație

În 15 ianuarie am trăit o mare bucurie – o dublă bucurie! – prilejuită de apariția primei cărți pe care am nășit-o de când mi s-a dat în grijă, spre o bună călăuzire în spațiul editorial românesc, cel mai frumos dar pentru sufletul unui filolog și bibliofil înverșunat: Editura Didactica Militans a Casei Corpului Didactic Bihor.
Mai mult, destinul face ca volumul să nu fie unul oarecare, ci o culegere de studii pe teme didactice și științifice scrise de profesori și colegi foarte dragi mie. Sub titlul inspirat ales de coordonatoarea lucrării, prof. dr. Elena Cristina Marian, Pasiune și inovație la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu” din Oradea, se însumează tot atâtea profesiuni de credință ale celor pentru care vocația de dascăl își păstrează sensul și noblețea. I-am dedicat acestui colegiu 21 de ani din viață, de la începuturile mele profesorale și până în noiembrie 2016. La propunerea onorantă a Cristinei, căreia îi mulțumesc și pe această cale pentru tot ce a însemnat, de-a lungul anilor, prietenia și colaborarea noastră, am scris prefața cărții. Am intitulat-o, mergând pe firul inspirației ei, Pasiune și inovație – dubla flacără a educației. Am marea plăcere de a o reda în continuare.

Pasiune și inovație – dubla flacără a educației

Intrată de mulți ani sub reflectoarele unei fertile tradiții a promovării valorilor în educația românească, seria de contribuții metodice și științifice inițiate la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu” din Oradea își continuă, prin prezentul volum, călătoria intelectuală de excepție. Sub semnul a tot ceea ce reprezintă mai valoros și mai statornic spiritul eminescian în cultura română, lucrarea de față constituie o fidelă mărturie despre deplina asumare a nobilei vocații de dascăl.

Într-un timp încărcat de dinamism, de o rară efervescență a ideilor și tendințelor reformatoare ce animă mediul educațional, devine vitală păstrarea unui contact ferm cu toate elementele de noutate ivite în peisajul realității cotidiene. Omul atent ancorat în exigențele lumii contemporane se reflectă, ca într-o scrutătoare oglindă a sufletului, în imaginea dublului său, a omului de la catedră, pasionat și interogativ, curios și deschis unui autentic dialog, a cărui existență se perpetuează prin darul oferit tinerelor generații formate și modelate: dubla flacără a educației. Pasiunea și inovația, cei doi poli ai oricărei experiențe didactice fundamentale, dau sens unui destin dedicat întru totul școlii actuale, a cărei misiune se conjugă cu cerințele modernității.

În paradigma actuală a învățământului, profesorul se află în miezul propriei formări didactice și intelectuale, activându-și energiile creatoare, nevoia dezvoltării interioare și încrederea în capacitatea sa de asimilare a oricăror forme de progres rezultate în urma transformărilor firești ale lumii din jurul nostru. Poate că astăzi e mai important decât oricând ca fiecare dascăl să se apropie de lumea științifică și academică, să se implice în propria formare printr-o activitate de cercetare în domeniul didacticii și în cel al specialității. Cele mai relevante modele pedagogice se transmit, mai ales, prin puterea exemplului, prin strategiile de înțelegere și de explorare a lumii pe care doar cadrele didactice le pot oferi în spațiul privilegiat al școlii. O redutabilă echipă profesor-elev reprezintă semnul unei educații moderne, interactive, care va lăsa, cu siguranță, o serioasă moștenire viitorului. Articolele din paginile cărții vor confirma că, în colegiul nostru, pasiunea și inovația sunt constante prin care se disting atât profesorii, cât și elevii.

Așadar, dubla flacără se lasă purtată pe firul anilor ca un titlu de noblețe, de la suflet la suflet, tot așa cum, încă din Antichitatea greacă, o alta a rămas nestinsă. Spiritul de competiție, voința autodepășirii și dorința de a ne regăsi pe harta marilor școli de prestigiu din România rămân repere ce strălucesc datorită activității științifice a cadrelor didactice și rezultatelor remarcabile obținute de către elevii cei mai performanți. Crezul nostru se exprimă armonios prin cuvintele memorabile și de o ardentă actualitate scrise, cândva, de publicistul Mihai Eminescu: ,,Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul.”

coperta-1

Matei Vișniec, ,,Trilogia balcanică”

Într-una din ravisantele întîlniri cu admiratorii săi din România – eveniment care lasă întotdeauna gustul privilegiat al împlinirii unui nesperat timp al dialogului – Matéi Visniec a surprins cu o afirmație ce repune teatrul în drepturi depline, considerîndu-l, mai întîi de toate, o artă a cuvîntului, o pagină literară ce se citește cu aceeași fascinație ca orice alt text beletristic valoros. Lectura celor patru piese de teatru incluse în cel mai recent volum de teatru al scriitorului, Trilogia balcanică și Migraaaanți…, ne confirmă adevărul spuselor sale, oferindu-ne libertatea purei delectări crescute din receptarea unui imaginar spațiu scenic, perfect articulat pe realitățile, contradicțiile și dilemele lumii contemporane.

În prima parte a acestui articol, atenția ni s-a îndreptat asupra piesei Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă, strălucit pusă în scenă, în luna noiembrie, la Théâtre du Chêne Noir din Avignon. Din acel puzzle dramatic, mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui cuplu din Balcanii fărîmițați de propriile războaie, care își sparge pereții casei pentru a construi o ușă mai largă, mai primitoare pentru migranții al căror marș este întrerupt, tocmai în acel punct geografic, de factori imprevizibili. În depărtare, pe linia frontierei se înalță garduri duble din sîrmă ghimpată.

Simțim cum problematica tuturor pieselor din volum se întrepătrunde discret, evocând simbolul unei lumi în ruină, a cărei conștiință tresaltă, mutilată de dureroasa și încă proaspăta amintire a propriei tragedii. Piesele din Trilogia balcanică, asupra cărora ne vom opri în continuare, au fost scrise cu mulți ani înaintea celei despre fenomenul migrator. După căderea comunismului, Europa s-a confruntat cu una din cele mai crude experiențe ce i-au răvășit istoria postbelică. Războiul interetnic din fosta Iugoslavie devine acum materia primă culeasă de dramaturgul Matei Vișniec din dosarele de presă atent lucrate de jurnalistul alert. În prefața cărții, scriitorul reconfirmă influența directă: ,,Piesele reunite în acest volum au în comun cel puțin un lucru: sunt hrănite toate patru, în mod abundent, din materia pe care o tratez zilnic în calitate de jurnalist, dar și din angoasele acestei meserii.”

Vă invit să citiți în continuare cea de-a doua parte a articolului despre Teatrul lui Matei Vișniec și contradicțiile lumii contemporane, pe care l-am scris pentru revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2016/12/27/teatrul-lui-matei-visniec-si-contradictiile-lumii-contemporane-2/

Decembrie 2016: Anchetă culturală în revista Orizont

Am revenit în paginile revistei de cultură ,,Orizont” din Timișoara. La invitația lui Cristian Pătrășconiu, am răspuns la întrebarea anchetei culturale din luna decembrie: ,,Care este cea mai nedreptățită carte din lume?” Redau mai jos o parte din răspunsul meu:
Întrevăd aici sensul unui pariu, deopotrivă literar și editorial, pe care o carte bună îl poate pierde sau îl poate cîștiga. Este ea, oare, îndelung răbdătoare cu timpul afirmării sale sau dorește totul instantaneu, sub imperativul prezentului și al unei grabnice așezări în spațiul literaturii? Prea multe instanțe se intersectează în această dificilă ecuație pentru ca, într-un moment sau altul, să nu apară, undeva, o nedreptate, o fractură, un punct de criză. Într-un superb eseu, Gabriel Liiceanu intuia că ființarea unei cărți se datorează, discret, autorului, dar și gestului volitiv al cititorului. Drept urmare, o carte poate fi – sau nu – nedreptățită de autorul însuși sau de cititori. Seria poate continua, dacă luăm în considerare editorii, criticii literari, librarii și, nu în ultimul rînd, brutala intruziune a politicului în sistemele totalitare, unde cenzurarea ori arestarea cărților, odată cu autorii sau posesorii lor, a devenit un modus operandi consecvent în orice percheziție domiciliară. Exemplele, în aceste cazuri, sunt de notorietate.
La fel de adevărat e că unei cărți i se poate face o dreptate tardivă, datorită unor mutații istorice și culturale ce permit o reevaluare estetică, așa cum s-a întîmplat la noi după 1989, cînd cărțile exilului și o impresionantă literatură de sertar au cucerit spațiul editorial și al dezbaterilor ideologice. S-ar deschide, firesc, întrebarea dacă putem ierarhiza asemenea cărți în funcție de gravitatea nedreptății suferite într-un anumit punct al pătrunderii lor în lume. Ori dacă, alegând doar o singură carte, nu cumva le nedreptățim pe toate celelalte.

Vă invit să citiți răspunsul integral, precum și întreaga anchetă culturală, excelentă, la fel ca întotdeauna, urmând link-ul http://www.revistaorizont.ro/arhiva/decembrie2016.pdf

orizont-ancheta-page-001orizont-ancheta-page-002

 

 

 

 

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: