LaPunkt: Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/povestiri-de-viata-din-anii-deportarii-in-siberia-romaneasca/

Anunțuri

Revista Familia: Cui i-e frică de Florence Foster Jenkins?

Comedia ,,În plină glorie!”, una dintre recentele premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea, readuce în actualitate efervescența peisajului artistic newyorkez de la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, strălucirea și extravaganța muzicalurilor montate la Carnegie Hall, ritmul intens al înregistrărilor pe discuri de vinil la Melotone Records și fastuoasele săli de bal deschise, mai ales, seratelor organizate în scopuri caritabile. Purtând titlul integral, în traducerea lui Dan Mihu, ,,În plină glorie! Adevărata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proastă solistă din lume”, piesa lui Peter Quilter a fost jucată pentru prima dată în noiembrie 2005 la Duchess Theatre din Londra, în zona West End, recunoscută pentru viața sa artistică deosebit de animată și pentru pleiada de teatre pe scenele cărora se desfășoară celebrele muzicaluri englezești. Inserțiile biografice pun în lumină un personaj unic, deopotrivă pitoresc și controversat, o solistă intrată în istoria muzicii de operă drept cea mai proastă soprană din lume.

Cronica despre spectacolul În plină glorie! poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 9, septembrie 2017: http://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2017/12/2017-9.pdf

LaPunkt: Villa Margareta și evantaiul eurilor posibile

Apropierea de perimetrul ficțiunii urmează un traseu mult mai suplu în urma unor lansări și întâlniri cu autorii, înscrise într-un coerent program estetic. Dezbaterea recentă pe tema Docuficțiunii ne-a permis să dialogăm cu scriitoarea Doina Jela și să întrevedem sensuri noi în romanul Villa Margareta, publicat la Editura Polirom în 2015. Operă densă, cartea provoacă un exercițiu captivant de lectură, construind o narațiune asemănătoare unui caleidoscop în continuă metamorfoză. Nimic nu este ceea ce pare a fi, fiecare pagină proiectând noi lumini asupra recuzitei de imagini și de viață, recurgând la un insolit melanj al decupajelor de realitate și ficțiune. Naratoarea divulgă, la un moment dat, strategia de organizare a substanței romanești: ,,Fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le asamblez ingenios” (p. 207). Ficțiunea le asimilează firesc, în modul cel mai natural cu putință, fără a trasa granițe imaginare între cele două orizonturi. Se remarcă o anumită distanță a privirii naratoriale, o tendință de a percepe spectacolul lumii mai degrabă din exterior, dar aceasta trebuie înțeleasă în sensul acelui ,,cinism salvator” (p. 220) evocat, de asemenea, în paginile cărții.

Villa Margareta este un roman al memoriei, al multiplelor memorii individuale, fiecare personaj intrând în ficțiune cu ,,bula de amintiri, trăiri, gânduri care ne înconjoară ca un albuș diferit” (p. 341). Funcționează o memorie cu totul specială, atentă la cele mai fine detalii, fapte, crochiuri de viață trăită. Naratoarea, alias Doina Jela (evident, un alter ego ficțional), alias Digei, alias profesoara de franceză, dorește să-și regăsească eul dinainte. Pe măsura înaintării în miezul textului, vom înțelege că sensul cuvântului, repetat ca o obsesie, se referă la perioada dinainte de 22 decembrie 1989, când s-au petrecut acele întâmplări esențiale din magma cărora se vor rostui experiențele individuale decisive. Ea pătrunde adânc în propriul suflet și aduce la suprafață o mulțime de insight-uri, de date interioare, constatând că ne inventăm noi identități de fiecare dată când în viața noastră intervine o schimbare majoră. Din tot acest evantai al eurilor noastre, fiecare este ceea ce vede în el omul cu privirea mai pătrunzătoare. De altfel, un alt personaj, Ioana, va conchide într-un pasaj retrospectiv: ,,Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine.”

Ca roman al recuperării trecutului dinaintea unui punct istoric de inflexiune în destinele colective, în Villa Margareta se suprapun multiple straturi de memorie. Se distinge chiar un paralelism al liniilor temporale: anul 1989 vs. 2012. Uneori se conjugă amintirile mai multor personaje, luminând același context ori același profil uman din unghiuri diferite. Totuși, nu sunt perspective divergente, fiindcă toate conduc la aceleași concluzii, la același adevăr, la aceeași frază rostită cândva de un personaj sau altul. Asistăm la o adevărată competiție a memoriilor celor ce intră în acest decupaj de viață: Relu-Rafaelu, Letiția, Vlad Cernescu, Ioana, cei doi Niță. Naratoarea pune cap la cap mărturiile unora către alții, completează zonele albe, necunoscute. Imprimă o notă investigativă incursiunilor sale în trecut, reluând una și aceeași partitură de viață din perspectivele mai multor personaje. Rememorarea subiectivă funcționează, uneori, ca o peliculă de film împărțită în două cadre ce se derulează concomitent pe un singur ecran. Ritmul amintirii se împrospătează mereu, amintirile curg din amintiri, fiecare memorie individuală reproduce propriile amintiri. Secvențele se adună precum fișele prinse pe draperia apartamentului din Colentina în care viețuiește temporar. Se succedă o serie de interogații despre ce anume, cât și cum ne amintim, care e mecanismul interior ce declanșează avalanșa reflexiilor din trecut. Jurnalul nu o ajută întotdeauna, după cum constată: ,,Mă îndoiesc de afirmația destul de frecventă că un jurnal este un aide-mémoire. Cel puțin din experiența mea, am constatat că exact momentele la care după 20-30 de ani vom simți nevoia să revenim sunt cele pe care NU le notăm.” (p. 39) Ceea ce împiedică selecția unor date importante întipărite în memorie sunt amintirile-mască, ,,simple diversiuni ale memoriei” (p. 152), adevărate obstacole care le umbresc pe cele esențiale. Începe o frenetică vânătoare de amintiri, ,,zdrențe întunecate din cotloane întunecate ale memoriei”. În același mod se strecoară la suprafață adevărurile-mască, ce le ocultează pe cele cu adevărat importante. Acestea din urmă rămân nerostite și croiesc un soi de camuflaj, provocând alunecarea în capcana banalității-mască.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/11/villa-margareta-si-evantaiul-eurilor-posibile/

Recitiri

Atmosfera se mai rarefiase, ieșind din conul amețitoarei zăpușeli, și întreaga încăpere se lăsă înveșmîntată într-o liniște binefăcătoare. Își trase peste cap cămășuța subțire de voal, de culoarea piersicii coapte, apoi își mută întregul arsenal de pe birou, așezîndu-l cu grijă deasupra pernei alăturate. În mod obișnuit, într-o asemenea urgie de vară, ar fi dormit complet goală, suspendată undeva între starea de somn și cea de trezie, lăsîndu-se mîngîiată doar de moliciunea așternutului subțire, de bumbac 100%, imprimat cu ape jucăușe de șerpuiri, ovale, pătrate și cerculețe vioi pigmentate. Căldura intensă o împiedica să pătrundă în adîncimea somnului, să dea buzna în teritoriile incerte ale oniricului și să le străbată apoi curioasă, fără a se mai susține de lianele atîrnate de trunchiul realității. Sorbi de cîteva ori din cafeaua tare, uitată de cu seară în ceșcuța de pe noptieră, și-și propti laptop-ul pe genunchii ghemuiți spre piept, în timp ce spatele începuse să se relaxeze pe imensa pernă moale. Trăim într-o vastă rețea, își spuse, căreia nu putem să i ne sustragem. Instantaneu, se amuză de banalul clișeu care fusese în stare să-i zgîndăre clipa de reflecție. Cuvinte seci de conținut, uzate în prea lunga experiență a rostirii lor emfatice de tot soiul de specialiști în teoriile moderne ale comunicării și preluate mimetic de fiecare iluminat în fața vreunei idei sau a strălucirii orbitoare a display-ului. Și totuși, continuă ea, deschidem o poartă spre o altă lume cu aceeași lejeritate cu care ne întindem, dimineața, untul moale pe felia de pîine, ori introducem cheia în broasca ușii, de fiecare dată cînd ne luăm în stăpînire o încăpere, întregul spațiu locativ sau incinta biroului de la serviciu, ori privim cu prudență, mai întîi în stînga, apoi în dreapta, înainte de a pune piciorul pe trecerea de pietoni… Tot așa, prin gesturi automate, aprindem zilnic, de zeci de ori, ochii aparaturii electronice, care ne îngăduie o relaționare adecvată cu lumea. Adecvată… Ce înseamnă acest cuvînt?! La ce anume să ne adecvăm? Și, mai ales, de ce? Nu ne-am născut cu rețeaua aceasta, ramificată la infinit, în sînge. Nici măcar în ADN-ul nostru nu este înscrisă. Dar copiii copiilor noștri o vor avea. Marea Inteligență Virtuală a decis astfel. Oamenii vor deveni asemenea unor creiere uriașe ambulante, cu totalitatea sistemului nervos central la vedere și cu rețeaua neuronală imbricată cu cealaltă, a cărei virtualitate se va impune întregii lumi ca unică realitate suverană. Noi, cei de acum, ne vom muta acolo. E simplu: ne fotografiem fiecare centimetru pătrat al contingentului și transferăm imaginile. Așa nu ne vom mai chinui să ne imaginăm ceva anume, ci ne vom servi cu delicatese din meniul imaginarului colectiv. Dicționarele există deja, cuvintele au ajuns de mult dincolo. La fel și cărțile, muzica, baletul, teatrul, pictura, sculptura, filmul. Doar unghiurile clare ale lumii materiale lipsesc. Și emoțiile noastre, iubirile și fricile, speranțele și viitorul, nostalgiile și trecutul, foșnetul vîntului căzut în iarbă și prezentul. Le vom duce pe toate dincolo. Aici vor rămîne doar niște carcase numite trupuri, paralizate în fața computerelor. Nimeni nu le va smulge din rutina nimicului. N-au nevoie de apă, de hrană, de lungi partide de sex ori de plimbări nocturne pe malul mării, pentru că totul va fi deja dincolo: sistemul endocrin, schimbările de dispoziție, setea și foamea, vocația absurdului, dorul nihilismului. Iar cînd trupul va pieri și va începe să se descompună, creierul va rămîne pe veci interconectat, alunecînd dintr-un html în altul, prin milioanele de microrețele, unde va posta cu sîrg texte și comentarii, va lua atitudini ferme împotriva delirului politic, își va bîntui adversarii și-și va consola prietenii, fără riscuri, pericole și consecințe. Va putea chiar să viseze, înfruptîndu-se, la alegere, din orice fel de vis pus cu generozitate la dispoziția întregii comunități de procese corticale, ca într-o gigantică bibliotecă universală. Eterni și frumoși, vom trăi viața fără de moarte…

Înainte de a adormi cu brațele lui învăluitoare în gînd, reciti filele culese în acea zi. Îndreptă cîteva erori de transcriere, tastă două blank-uri lipsă, notă documentele în index, apoi deconectă aparatul de la imensa rețea. Totuși, fire invizibile de cortex îi rămăseseră prinse printre conexiuni. Se visă înotînd într-un ocean de terabiți.

(Fragment dintr-un viitor roman.)

R&R Oradea: Lansarea romanului ,,Cum am devenit român” de Székely Ervin

R&R Oradea: Lansarea cărții ,,Deportați în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”

LaPunkt: Sibiul lui Robert Wilson

Cronica despre spectacolul Lecture On Nothing (Prelegere despre nimic) de John Cage, pus în scenă de regizorul american Robert Wilson și prezentat în deschiderea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu – 2017, e disponibilă acum și în publicația virtuală LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/10/sibiul-lui-robert-wilson/

%d blogeri au apreciat asta: