Matei Vișniec, ,,Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă”

În 17 noiembrie 2016, la Théâtre du Chêne Noir din Avignon, va avea loc premiera spectacolului Migraaaants (On est trop nombreaux sur ce putain de bateau), pus în scenă de Gérard Gelas după piesa lui Matei Vișniec. Evenimentul atrage atenția oricărui iubitor al creațiilor remarcabilului dramaturg prin cel puțin două ingrediente: pe de o parte, e vorba despre cea mai proaspătă operă dramatică a sa; pe de altă parte, publicul din România se poate bucura chiar în aceste zile de recenta apariție, la Editura Humanitas, a volumului cuprinzînd Trilogia balcanică și Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă. Desigur, mai există ceva, un al treilea ingredient demn de menționat. La sfîrșitul acestei săptămîni, în 19 noiembrie, lui Matei Vișniec i se va decerna Premiul Jean Monnet al Festivalului Literaturilor Europene, o distincție extrem de importantă, ce confirmă locul său onorant în spațiul literar contemporan.

Ținînd seama de apropiata dată a premierei din Franța, ne propunem să ne îndreptăm mai întîi atenția asupra piesei ce ne așază în fața unui fenomen a cărui dinamică ne privește pe toți: exodul populațiilor spre continentul european, un subiect de o ardentă actualitate. Într-o conferință susținută la Suceava la începutul acestui an, Matei Vișniec anunțase că pregătește o piesă despre valurile de migranți ce au bulversat recent întreaga Europă. Publicarea textului ne confirmă ceea ce scriitorul subliniază în prefața cărții, cu privire la forța teatrului, redutabilă formă de cunoaștere, de a înveșmînta înțelegerea realității în splendoarea adevărului. În prefața amintită, printr-un seducător mesaj, Matei Vișniec își invită cititorul să pătrundă în miezul celor mai acute momente ale contemporaneității: ,,Poate oare teatrul să contribuie la înțelegerea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic și cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanțate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.”

Vă invit să citiți în continuare prima parte a articolului despre Teatrul lui Matei Vișniec și contradicțiile lumii contemporane, pe care l-am scris pentru revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2016/11/14/teatrul-lui-matei-visniec-si-contradictiile-lumii-contemporane-1/

Anchetă LaPunkt: ,,De ce nu am avut un Havel al nostru?”

Vă recomand o excelentă anchetă LaPunkt realizată de Cristian Pătrășconiu:

ANCHETĂ LaPunkt: De ce nu am avut un Havel al nostru?

Unul dintre răspunsuri îmi aparține:

Pentru a întregi sensul analogiei propuse, aș simți nevoia unor nuanțe privitoare la condițiile ce ar fi făcut posibilă apariția unui Havel al nostru. Spațiul central-european, cu al său melanj cultural, politic și psiho-social greu replicabil, ne dezvăluie un model unic de așezare în lumea fostelor țări comuniste. Imaginea lui Havel se suprapune peste toate reperele rezistenței anticomuniste din fosta Cehoslovacie: destinul trupei de rock psihedelic The Plastic People of the Universe, revistele culturale apărute în samizdat, disidența din anii ‘70 – ‘80, cu ecouri internaționale, apoi momentul noiembrie 1989. Înainte de a fi devenit un apreciat dramaturg și eseist convins de puterea cuvintelor, apărător al drepturilor omului și președinte al Cehiei, Havel a fost un adevărat fenomen underground, generînd fără întrerupere o mișcare de rezistență ce a magnetizat generația tînără.

La noi lucrurile au arătat oarecum diferit. Violența extremă a sistemului represiv sedimentase frica în toate straturile societății. Abia în decembrie 1989 tînăra generație a aflat de acțiunile concrete ale lui Radu Filipescu, de sindicatul liber al lui Vasile Paraschiv – disident ce a fost apoi supus unei diabolice traume psihiatrice -, de lupta Doinei Cornea pentru apărarea drepturilor omului, de uciderea lui Gheorghe Ursu de către fosta Securitate pentru simpla ,,culpă” de a-și fi asumat libertatea de conștiință. Sistemul a recurs la tactica izolării celor ce ar fi putut constitui în jurul lor grupări de gîndire liberă. Păltinișul lui Noica, Craiova lui I. D. Sîrbu ori Rohia lui N. Steinhardt au figurat ca niște insule ale spiritualității într-o lume pietrificată de barbari. Acolo unde ar fi putut erupe un fenomen similar lui Havel, Securitatea a suprimat atroce toate undele unor posibile seisme cu efect politic.

Premiile Revistei Familia 2016

Sursă foto: Revista de Cultură Familia

Sursă foto: Revista de cultură Familia

Revista „Familia”și Universitatea din Oradea
prin Facultatea de Litere vă invită la
Întâlnirea cu scriitorii premiați de Revista „Familia”:
Ana Blandiana,
Berényi Mária,
Doina Cetea,
Maria Hulber
Nicolae Prelipceanu,
Mircea Mihăieș,
Gellu Dorian,
Cassian Maria Spiridon,
Mircea Petean
Întâlnirea va avea loc joi, 27 octombrie 2016, ora 12.00,
în Aula Magna a Universității din Oradea.

În finalul întâlnirii, Ana Blandiana va acorda autografe pe cărțile sale recent apărute la Editura Humanitas.

De la ora 14.00, Mircea Mihăieș se va întâlni cu studenții Facultății de Litere, în sala C023, unde își va lansa cărțile despre Faulkner și Joyce, apărute la Editura Polirom.

După masa zilei de joi, 27 octombrie 2016, de la ora 17.00, va avea loc o altă întâlnire cu publicul în Sala Mare a Primăriei.

Notă. Sursa fotografiei și a informațiilor: pagina de Facebook a Revistei de cultură Familia.

Septembrie 2016: Anchetă culturală în revista Orizont

,,Cât de dur/ impudic/ indecent/ obscen îi este îngăduit unui text literar să fie?”

Aceasta este întrebarea la care am răspuns și eu pentru cel mai proaspăt număr al revistei Orizont, din septembrie 2016. Îi mulțumesc lui Cristian Pătrășconiu pentru invitația de a participa la ancheta culturală publicată într-o ediție cu ecouri de mare sărbătoare pentru o viitoare capitală a culturii europene. Într-un trecut nu foarte îndepărtat s-au numărat mulți, foarte mulți ani timișoreni ai vieții mele. Vă invit să citiți cuprinsul anchetei în paginile 6-7 ale revistei, precum și întregul număr, urmând link-ul http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf.

ancheta-orizont-page-006ancheta-orizont-page-007

Maria. Trei texte de Richard Wurmbrand

1.Richard Wurmbrand, Dacă zidurile ar putea vorbi. Traducere din franceză: Constantin Moisa. București, Editura Stephanus, 1995, pp. 59-66 (fragmente):

Acum câteva zile – și anume în Vinerea Mare – am auzit clar un glas care zicea: ,,Maria vede totul.” Dar această afirmație contrazicea tot ce gândisem eu până atunci despre Maica Domnului.

Din ziua când am devenit creștin, eu am avut mereu o atitudine de profund respect față de ea. O femeie nu devine evreică dând naștere unui evreu, ci ea naște un evreu pentru că este o evreică. Astfel că Maria nu a devenit Maica Domnului dând naștere Domnului Isus ci ea L-a născut pe Cristos din pricină că era, esențialmente, o purtătoare a lui Dumnezeu. (…)

,,Maria vede totul.” Rugăciunea Sf. Francisc era: ,,Dumnezeul meu și Totul meu.” Dumnezeu este totul pentru el sau TOTUL său. Pentru preafericita Fecioară Maria, Fiul ei sfânt este TOTUL. Eu nu pot să spun că El este și pentru mine totul, în sensul absolut al cuvântului, pentru că, în afară de El, eu mai iubesc și alte persoane. Pentru Maria, Isus era totul și este totul. Ea nu-L vede decât pe El. Ea nu vede pe alții decât prin El, este ca și cum ar vedea lucrurile cu ochii Lui. Maria are o viziune unică. (…)

,,Totul meu.” Pentru Fecioara Maria, Isus era TOTUL; tot ce vede ea prin El este bun. Și Maria vede totul.

O, dă-mi și mie, Doamne, niște ochi de porumbiță ca ai Mariei! (…)

Eu nu voi mai trăi decât în contextul prezentului și viitorului, învățând de la Maria să nu văd doar niște fragmente izolate și lipsite de semnificație ci să privesc întotdeauna la MARELE și MINUNATUL TOT, ISUS CRISTOS. Salutare, Mario care vezi totul! Amin.

2. Richard Wurmbrand, Predici în celula singuratică. București: Editura Stephanus, 1994, pp. 35-42 (fragmente)

Telegrafia noastră fără fir, cea prin perete, funcționează perfect. În dreapta mea, în celula a patra se află acum o tânără, membră activă din Biserica subterană. Ea a fost bătută și torturată crunt, dar n-a trădat pe nimeni. Are numai 18 ani și numele ei este Maria.

Comunicarea aceasta a stârnit în mine gânduri noi pe care voiesc să vi le împărtășesc și vouă.

Maria – ce nume sacru! (…)

Iată o altă curiozitate a Bibliei: aproape toate femeile descrise în Evanghelii poartă numele de Maria. Așa avem pe Maria, Sfânta Fecioară. Apoi, Maria Magdalena; Maria din Betania; Maria, mama lui Iacov și Iosif; Maria, soția lui Cleopa, și încă o femeie numită simplu ,,cealaltă Marie”. În total deci, șase Marii. Dacă am fi avut pe lista aceasta încă o Marie, am fi avut numărul sacru de șapte. Să lipsească oare una din Marii aici, de asemenea?

La cruce se aflau numai  femei, toate cu numele de Maria. Versetul care ne descrie aceasta sună ciudat: ,,Lângă crucea lui Isus stătea mama Lui și sora mamei Lui, Maria.” (Ioan 19.25) Dar numele mamei era Maria. Nu se dă același nume la două surori!

Dar poate că acest nume – Maria – (în ebraică Miriam, adică ,,steaua mării”, steaua care arată calea celor care plutesc pe oceanul spiritualității) e folosit în Biblie nu numai ca un nume. În prima Biserică, acesta era, de asemenea, un titlu care se dădea unui anumit tip de femeie creștină, după cum, de pildă, comuniștii se numesc între ei ,,tovarășe”, sau așa cum, și între cadrele armatei, ofițerii poartă diferite titluri, sau la fel ca cei ce fac parte din ,,Armata Mântuirii”…

Astfel, orice femeie poate deveni o Marie, după cum oricine poate deveni un tovarăș sau un maior în armată. (…)

Maria, mama Domnului, a dat tot ce avea lui Isus și n-a primit niciodată nimic de la El, nici măcar cuvinte de încurajare. După învierea Sa, deși Se arătase multora mângâindu-le inimile întristate, El nu S-a arătat mamei Lui. Dar era un scop în aceasta: El oferea mamei Sale cea mai înaltă distincție, aceea de a da lui Dumnezeu totul fără a-I cere nimic în schimb.

Cei care au atins această înaltă stare spirituală poartă titlul de ,,Maria”. (…)

Te salut, Marie, iubită surioară care te afli acum în celula a patra. Salutare ție, Marie, plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul inimii tale. Cum de mi s-a dat acest har, ca mama Domnului meu să se afle alături de mine în regeasca celulă de închisoare? Căci, iată, îndată ce am ascultat mesajul, prin peretele celulei mele, despre prezența și despre loialitatea ta, ,,pruncul” mi-a săltat în inimă de bucurie! (…)

3. Un fragment dintr-un text inedit aparținând lui Richard Wurmbrand, descoperit în arhivele fostei Securități, în dosarul de acțiune informativă nr. 4405, deschis la 11 mai 1965. Contextul înregistrării sale în dosar indică ultima perioadă a detenției lui Richard Wurmbrand, la penitenciarul din Gherla, în plină ,,activitate cultural-educativă”, în realitate o nouă formă de ,,reeducare” la care erau supuși deținuții politici înaintea preconizatei eliberări din 1964. Alături de alte două texte inedite, scrise de Richard Wurmbrand, acesta va fi inclus, integral, în volumul de documente la care lucrez în prezent.

Trecem la Noul Testament. Se naște Isus. Sensul venirii lui? Cea mai îndreptățită a-l ști, sigur că-i mama sa. Or, dînsa ni-l spune în cuvintele pe care le-am mai citat odată: ”Domnul va răsturna pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie și va înscăuna în locul lor pe cei săraci, pe cei sătui îi va scoate afară flămînzi și va sătura pe cei flămînzi cu bunătăți” (Luca I). MARIA, al cărei nume ebraic ”Miriam” însemnează ”rebela”, cîntă la zămislirea pruncului ei, un adevărat imn revoluționar, cum îi și ședea frumos celei care avea să nască în grajd, să fugă cu copilul de țîță înaintea împăratului ucigaș și să-și plîngă fiul, Luptătorul de frunte pentru dreptate, cînd e răstignit pe cruce.

 

Rătăciri în neverosimile geografii factuale

26 iulie 2016

Într-un București eliadesc, la primele ore ale dimineții, totul pare limpede sub sulița soarelui ce-și azvârle deja ascuțișul spre creștetul muritorilor de rând. Îmi spun că toate drumurile, toate străzile sunt la locul lor, că se aseamănă de la o intersecție la alta precum niște siamezi uniți prin artere sigure și zgomotoase. Pornesc dinspre Piața Unirii și caut drumul spre strada Matei Basarab, trasat pe harta sigură a pașilor de una dintre doamnele minunate cu care am privilegiul să lucrez în aceste zile de cercetare. Se pare că m-am înșelat, alegând, asemenea oricărui personaj năuc din proza lui Mircea Eliade, calea greșită. Sau pe aproape. Nu mă înspăimântă rătăcirea, dimpotrivă. La Roma sau la Budapesta, de pildă, asemenea peregrinări fără busolă îmi dădeau o satisfacție interioară greu de stăpânit. Dar acum mă îngrijorează timpul, asaltat de volumul uluitor de muncă și oarecum istovitor. Uneori orașul mă apasă. Nu știu dacă spațiul citadin, în sine, sau invazia masei de oameni grăbiți ce tind să se înșire într-o magmă informă și mișcătoare. Când vin în valuri cotropitoare și indiferente spre mine, simt o senzație de sufocare și un șuvoi de palpitații. Am nevoie de aer, de liniște, de spațiu rarefiat… Iar acum, la ora 9 dimineața, m-am rătăcit pe niște străzi construite pe verticală. Tot ei, oamenii, mă ajută, îmi dau indicii, puncte pe care, din nou, le ratez. Parcă e un făcut. Nu-mi pun întrebări, dar încep să-mi fac reproșuri. Și, deodată, în față îmi apare un colț de stradă, cu o casă veche ce a răzbit timpul și furia demolărilor demențiale din anii comunismului. E învelită într-o schelărie furioasă și devoratoare. Parterul și etajul sunt înalte, deschise spre un imaginar trecut mai binevoitor… Iar pe colț, pe plăcuța albastră, printre barele de metal, disting numele străzii Olteni… Nu înțeleg. Ce caut eu aici? Cum am ajung în trecut? Am cumva halucinații de la soare, ori de la ochii obosiți de atâta citit pe documente de arhivă? De zece zile scrisesem de nenumărate ori denumirea străzii: str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45, str. Olteni nr. 45… Și acum sunt la colțul străzii. Fug. Mă reped spre munca mea și încep cu nesaț să parcurg celelalte mii de file. Strada e acolo, atât de aproape: în dosare și în realitatea concretă, palpabilă, cu casele ei vechi… Oare câte au mai rămas de atunci?

1 august 2016

M-am liniștit. Orice m-ar fi mișcat în acea direcție, m-a dorit acolo. Nimic nu e întâmplător. Astăzi e o căldură toridă. Asfaltul clocotește sub picioare, iar aerul deshidratează trupurile în câteva secunde. Mă gândesc cu nostalgie la Colonelul Lawrence. Într-unul din dosarele penale găsesc o declarație olografă a lui Richard Wurmbrand din 1959, aflat pe atunci într-o nouă detenție:

Subsemnatul Wurmbrand Richard, domiciliat în București, Str. Olteni 45, r. T. Vladimirescu, Etaj I, rog să mi se aducă dela soția mea, Sabina Wurmbrand, următoarele obiecte: 1) 2 flanele de corp; 2) 1 izmană de flanelă; 3) 1 pereche ciorapi de lînă (…) La adresa de mai sus se ajunge cu tramvaiul 1, 7, 19 ori 16 stația Căuzași.

…În 1956, Richard Wurmbrand se mutase împreună cu familia în locuința de la nr. 45, după prima eliberare din închisorile comuniste. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, acolo se aflase Misiunea Bisericii Norvegiene pentru evrei, condusă în România de pastorul Magne Solheim. Încă de prin 1939, Richard Wurmbrand devenise secretarul acestei Misiuni. După 1948, Misiunea a părăsit țara, la fel ca toate instituțiile fostelor țări aliate. Știu că mă voi reîntoarce, chiar dacă mă voi topi, strop cu strop, tot așa cum Bucureștiul de altădată s-a măcinat sub furia sistematizării urbanistice. Sunt din nou aici, pe strada Olteni, iar la colțul ei observ că plăcuța a fost atârnată de un gard de protecție. E bine și așa. Acum merg pe drumul cel bun. Îmi dau seama că nu mai respir, că număr casele cu teamă crescândă, parcă presimțind că undeva se vor opri. Zâmbesc. Pe una dintre case cineva a scris MARY. Are însă un număr mic și asta mă neliniștește. Toate temerile mi se adeveresc. Pe partea cu numere impare, casele se opresc la 9… Restul va fi fost de aici înainte, peste terenul viran cu vegetație arsă de soare, după giganții de sticlă și oțel, dincolo de bulevardul ce a sfâșiat ceea ce era, odată, strada Olteni… Ridic ochii și privesc albastrul, la fel de pur precum era și atunci, demult, când l-a privit el…

2 august 2016 (actualizat)

…Sunt tot aici, pe strada Olteni, la numerele mici, singurele care nu s-au pulverizat sub teroarea istoriei și a buldozerelor. M-am reîntors spre casa pe tencuiala căreia cineva a scris, cu majuscule, printre alte trăznăi, ceva ce seamănă izbitor de bine cu numele MARY. E neverosimil ce mi se întâmplă. Undeva se află ascunsă povestea unei alte MARY. E numele conspirativ al uneia dintre cele mai harnice, mai profesioniste, mai acribice informatoare din dosarele de urmărire deschise pe numele lui Richard și Sabina Wurmbrand, apoi pe numele apropiaților lor. Agentă a Direcției a II-a a Securității. Numele ei adevărat va putea fi citit în cartea la care lucrez acum. Va produce un șoc. Lumea, așa cum o percepem noi astăzi, nu prea are legătură cu adevărata realitate, cu ceea ce credem că știm, că vedem. Dar să ne bucurăm de iluzie, până mai putem…

Adevărul trebuie rostit mereu până la capăt.

IMG_3646

IMG_3647

 

 

 

 

 

 

IMG_3648

IMG_3644

Vă doresc o vacanță minunată!

În urmă cu un an intram în vară cu un vis în brațe. Aveam un manuscris și un editor care credea în mine. Nu știam ce va urma. Nici măcar nu îndrăzneam să sper în vreo iluzorie proiecție viitoare. Înțelegeam doar că soarele torid al acelei veri și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în miezul volumului pregătit cu ardoare pentru tipărire. Inimaginabilul mi-a demonstrat ulterior că timpul e și el vulnerabil, la rândul lui, că poate fi zgâriat cu abilitate în zonele cele mai aburoase ale istoriei sale contemporane. Aventura editorială începută în 21 octombrie 2015 și consemnată în cele mai fine detalii pe acest blog mi-a dăruit nesperate bucurii și – pot anticipa pentru cititorii mei fideli – sunt convinsă că vor urma și altele. Memorialistica detențiilor… mai are încă multe de spus în critica și istoria literară românească, dar… aștept perioada galelor autumnale pentru a vă da vestea cea mare.

Acum timpul pare că se reîntoarce. Într-una din acele neobișnuite răsuciri, își cere dreptul la o nouă repetiție generală. Intru în actuala vară cu un vis în brațe. Am o selecție uluitoare de documente de arhivă și un editor care crede în mine. Nu știu ce va urma. Încă nu îndrăznesc să-mi proiectez nici o iluzorie dorință cu privire la viitoarea apariție editorială. Înteleg doar că soarele torid al verii și orice dor de libertate se vor concentra altundeva, în reci arhive pe care le voi străbate cu mănuși și măști chirurgicale, într-o luptă surdă cu spori, praf și substanțe toxice acumulate de vremi și minți cu intenții criminale. O nouă operație pe cordul deschis al istoriei, fără anestezie, va începe.

Mă retrag în singurătate, ,,în sfera tăcerii”. Să ne recitim, cu bine, la toamnă!

 

%d blogeri au apreciat asta: