POZE – Lansare de carte: În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității

Reclame

În curând!

Îndelung așteptatul volum cu documente de arhivă CNSAS legate de viața și activitatea pastorală a lui Richard Wurmbrand va ajunge în curând la public datorită efortului de cercetare al Mariei Hulber. Personaj-erou și reper moral pentru unii, figură controversată pentru alții, pastorului protestant i se schițează portretul și biografia prin această suită de documente aflate într-o ordine deloc întâmplătoare.

LaPunkt: Avatarurile crisalidei

Dacă aserțiunea potrivit căreia ,,Autorii comunică cu cititorii lor și pe calea subconștientului.” (p. 225) își dovedește justa ancorare în hermeneutica lecturii, atunci va trebui să ascultăm cu mare atenție timbrul vocii auctoriale din romanul Cum am devenit român de Székely Ervin, pentru că ne divulgă adevăruri mult timp nerostite ori păstrate sub pecetea tainei de apărătorii corectitudinii politice ori ai unui statu-quo ce ignoră datele realității actuale. Volumul, apărut în 2017 la Editura Curtea Veche, sub traducerea din limba maghiară semnată de Iosif Klein Medeșan, este o carte curajoasă, pe alocuri un cri de coeur, care ipostaziază, pe suprafața biograficului ficțional, etapele succesive ale întâlnirii și confruntării cu lumea, reprezentând tot atâtea experiențe de mare intensitate trăite de personajul-narator Vacaki Szabolcs. Scriitor și jurnalist al Societății Române de Radiodifuziune, Székely Ervin a mai publicat, în 2016, traducerea în limba română a romanului Jilț și caldarâm. Apariția recentă a noii sale cărți la aceeași editură, concomitent în română și maghiară (cu titlul Egy asszimiláns feljegyzései), are adânci motivații înscrise în necesitatea receptării de către un public cât mai larg. În adâncimi, cartea propune un dialog deschis și onest, netulburat de prejudecăți și tabuuri, despre reflexiile identitare și relațiile dintre o minoritate și majoritatea etnică dintr-un stat unitar, și nu doar dintr-un spațiu geografic cu o istorie marcată de sinuozități și contradicții. Mai presus de toate, există o patrie culturală, spirituală: ,,Omul are nevoie de o patrie, o patrie spirituală, o patrie culturală.” (p. 178)

Din narațiunea suplă și de cert rafinament artistic crește un anumit tip de autoreferențialitate a literaturii, ce ne readuce în memoria culturală primele încercări din zorii modernității, consubstanțiale cu estetica lui Cervantes. Este cartea unui mare și pasionat iubitor de literatură: ,,Literatura era pentru mine concomitent etalon și instanță judecătorească ultimă, iar poeții și prozatorii, pe cale de consecință, judecătorii tuturor lucrurilor din lumea aceasta.” (p. 27) În numeroase pasaje, literatura devine personaj și vorbește despre sine. Fascicule intertextuale eclerează fâșiile de viață, așezându-le sub semnul unor fragmente de poezie sau de teatru cu care comunică continuu, aflându-se într-un dialog existențial. Se întrezăresc și alte incursiuni stilistice, mai ales cu ținută metalingvistică, prin care se cercetează barocul lexical din Transilvania zilelor noastre, rezultat în urma unor efervescente interferențe, împrumuturi sau adaptări fonetice. Unele secvențe pot fi citite, deopotrivă, ca un îndreptar etimologic al cuvintelor comune celor două limbi, româna și maghiara, pătrunse și asimilate dintr-o limbă într-alta de-a lungul timpului. În altele, se limpezesc fine observații de psihologie a limbajului, adevărate extensii eseistice despre evoluția gândirii pe măsura modernizării treptate a expresiei lingvistice și aglutinării diferitelor fapte de limbă. Nu în ultimul rând, rețin atenția considerațiile deduse din psihocritica modernă, implicând experiența de lectură a cititorului concret.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/avatarurile-crisalidei/

 

Marmatia 13 Arheologie – Istorie 2016

 

A apărut nr. 13 al revistei ,,Marmatia”, anuarul științific al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie din Baia Mare. În cuprinsul revistei, puteți citi și studiul meu, intitulat Experiențe postcarcerale: Episcopul Iuliu Hossu în arhivele Securității/ Postcarceral Experience: Bishop Iuliu Hossu in the Securitate Archives.

Revista Familia: Poetica tăcerilor

În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment important al acestei opere. Am mai remarcat cândva că, într-un interviu cu alonjă programatică, acordat în anul 2014 revistei The Guardian, Fosse se arăta adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.

Cronica despre spectacolul Rambuku poate fi citită acum și în versiunea online a Revistei de cultură Familia, nr. 10, octombrie 2017: http://revistafamilia.ro/wp-content/uploads/2017/12/2017-10.pdf

Interviu DOINA JELA: Despre arhitectura ,,Villei Margareta”

,,Pentru ca cititorul să te citească, trebuie să te creadă, dar să te creadă cam în maniera în care atunci când se joacă, uitând de sine, copilul crede că e de-adevăratelea.” (Doina Jela)

Întâlnirea cu Doina Jela reprezintă una dintre acele rare întâmplări așteptate cu emoție și nerăbdare. La invitația Ralucăi și a lui Otniel Veres, fondatorii editurii și librăriilor Ratio et Revelatio, Doina Jela a sosit la Oradea, la începutul lunii noiembrie, pentru lansarea romanului Villa Margareta și susținerea unei serii de conferințe și dialoguri pe teme generoase, de ardentă actualitate, precum formele de recuperare a trecutului recent, relația dintre istorie și jurnalism, docuficțiunea.

Cu acest prilej, am invitat-o să-mi acorde un interviu pentru revista LaPunkt, pornind de la romanul Villa Margareta. Din fericire, interviul a devenit un autentic dialog, prelungit în timp datorită afinităților culturale.

Maria Hulber. Dragă Doina Jela, ne-am întâlnit la Oradea cu prilejul lansării romanului Villa Margareta, un moment esențial pentru mine, pentru nuanțarea propriei receptări asupra acestei remarcabile opere de ficțiune. Ne-ai mărturisit câteva detalii din perioada începuturilor sale, ceea ce mi-a întărit convingerea că scrierea ei a presupus o consistentă investiție de timp, de energie și de uluitoare imaginație creatoare. Cum și când s-a născut ideea scrierii acestui roman? Cât a durat actul elaborării sale?

Doina Jela. Dragă Maria Hulber, lasă-mă să încep printr-un ocol. Sunt aproape doi ani de când a apărutVilla Margareta și eu nu încetez să mă minunez de efectul pe care îl are asupra unui număr de cititori extraordinari, ca tine, care nu se sfiesc să formuleze la adresa ei aprecieri mult ieșite din comun, încât i-au creat reputația unei cărți complicate, grele, rebarbative, greu de scris și în concluzie greu de citit. O reputație pe care n-am dorit-o pentru ea, cum niciun autor nu cred că-i dorește unei cărți a lui. Timpul foarte îndelungat de elaborare a ei a constat mai ales în enorme perioade de întrerupere și chiar de uitare. Din 1990, când am scris prima suta de pagini – romanul adus în 2012, de Relu-Rafaelu la redacția unde lucrează personajul narator care NU întâmplător îmi poartă numele, fiindcă asta e formula pe care mi-am ales-o, amestecând realul cu ficțiunea – și rama în care l-am așezat, anul 2012, cu cotidianul lui, dar și cu flash- backurile provocate de lectura acelui roman, s-au scurs 22 de ani, nu? Dar în acești 22 de ani eu am scris vreo 10 cărți, am tradus alte 10-15, am redactat și editat zeci de autori, mulți debutanți, care sunt azi autori cu o reputație bine stabilită, am coordonat colecții ca Procesul comunismului și Actual. Or, de activitatea asta a mea sunt mai sigură decât de oricare din cărțile mele amânate ani lungi, probabil și de teamă. Și nu cochetez. Sunt mândră de mâna bună pe care am avut-o contribuind la debutul Monicăi Heinz, al Clarei Mareș, al lui Antonio Momoc, al Constanței Ghițulescu, al lui Alin Rus, al Simonei Preda, sau traducând Boris Souvarine, Stéphane Courtois, Marguerite Yourcenar, Nancy Huston ori Olga Lossky. Cărțile Monicăi Heinz sunt în bibliografia studenților în antropologie și sociologie de la noi și o citează în cărțile lui un autor de calibrul lui Vintilă Mihăilescu. Unii au luat premii de debut. Ceilalți au făcut deja adevărate cariere. Am făcut singură antologii, sau am semnat cărți în colaborare cu Neculai Constantin Munteanu sau Vladimir Tismăneanu, sau Vladimir Bukovski. Nici propriile mele cărți non-fictive nu au fost rău primite. Și eu am luat premii cu ele.

Ăsta a fost ocolul. Concomitent cu mirarea de care-ți spun, și cu surpriza plăcută pe care mi-o creează receptarea asta dincolo de așteptările mele, la fiecare nouă cronică, și au fost vreo douăsprezece, eu mă cam îndepărtez afectiv de Villă, a cărei scriere n-a durat totuși mai mult de doi ani și jumătate. Iar îndepărtarea asta se întâmplă fiindcă mult mai mult m-a chinuit continuarea ei, la care am moșmondit tot doi ani, după patru-cinci ani de aproximări, bâjbâieli și gestații… neduse la termen, și abia i-am dat acum de capăt. Dacă i-am dat. De fapt, am pus-o în carantină ca să mai citesc vreo… trei mii de pagini pe tema ei…

Vă invit să citiți interviul interal în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/interviu-doina-jela-despre-arhitectura-villei-margareta/

LaPunkt: Povestiri de viață din anii deportării în Siberia românească

Sub regimul comunist, istoria represiunii din România și geografia concentraționară au cunoscut forme inspirate după modelul sovietic al deportărilor în Siberia. De acest fenomen se ocupă cu o deosebită competență editorii volumului Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, Valeriu Antonovici și Claudia-Florentina Dobre, apărut în 2016 la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, în colecția Authentica. Studiul se prezintă ca o ediție bilingvă, versiunea în limba română fiind completată cu traducerea în limba engleză semnată de Anca Bărbulescu.

Volumul, riguros coordonat și editat de cei doi tineri cercetători de la Centrul de Studii Memoriale și Identitare – CSMI (Centre for Memory and Identity Studies), cuprinde transcrierea a paisprezece mărturii orale și a unui pasaj memorialistic ce reconstituie, din straturile adânci și dureroase ale multiplelor memorii individuale, cotidianul deportării în Bărăgan și limitele existenței umane. Textele se înscriu într-un cadru mai larg, în ceea ce Claudia-Florentina Dobre numește, în concluziile culegerii, o ,,paradigmă denunțătoare a crimelor comunismului” (p. 138), menită să provoace trecerea de la nivelul declarativ al condamnării acestui regim politic drept ilegitim și criminal spre o veritabilă construcție mentală cu finalitate memorială. Tematica volumului se regăsește în poveștile de viață evocate de foștii deportați în Bărăgan ce au făcut parte din lotul strămutat în iunie 1951, de sărbătoarea Rusaliilor, intrată în istorie sub denumirea de ,,Rusaliile negre”. În consecință, substanța cărții este configurată de aceste experiențe individuale și colective decupate de pe canavaua unui context istoric al cărui nucleu s-a circumscris între 17-18 iunie 1951 și 1955, anul când s-au dispus o serie de măsuri pentru ridicarea restricțiilor de domiciliu obligatoriu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: http://www.lapunkt.ro/2017/12/povestiri-de-viata-din-anii-deportarii-in-siberia-romaneasca/

http://www.memorialuldeportarii.ro/?p=486

%d blogeri au apreciat asta: