LaPunkt: Scrisori către Monica (1)

Apariția primului volum dintr-o viitoare trilogie epistolară, cuprinzând o selecție din scrisorile inedite ale Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa, Monica Lovinescu, ne dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a celei ce a devenit, la Radio Europa Liberă, vocea speranței celor aflați dincolo de perdeaua de plumb a comunismului. Din studiul introductiv al Scrisorilor către Monica: 1947-1951 (vol. 1) reiese o cifră impresionantă: 2.500 de scrisori și cărți poștale, trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei sale între anii 1947 și 1958, s-au descoperit în arhiva familiei Lovinescu-Ierunca. Reversul medaliei se arată însă sumbru, căci cele treisprezece caiete cu originalele scrisorilor de răspuns ale Monicăi au fost distruse prin ardere de anchetatorul mamei sale, păstrându-se astăzi doar fotocopiile. Minuțioasele note de subsol redau pasaje din confesiunile Monicăi Lovinescu, îndeosebi din La apa Vavilonului. Multiple fațete ale acelorași contexte se întretaie memorialistic, contribuind la cumularea surselor și la eclerarea unor realități din mai multe unghiuri în jocul de oglinzi al confruntării cu trecutul.

Datorită notațiilor zilnice, pe măsură ce pătrundem în intimitatea gândurilor mamei, scrisorile capătă consistența unui jurnal. Monica observă cum verva de la începuturi, de după plecarea sa la Paris, crește asemenea unui fluviu romanesc. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu devine, involuntar, o scriitoare ce-și regăsește, prin cuvânt, forța de a rezista în vremuri de apăsătoare tăcere. Scrisorile recompun un roman al iubirii materne, a cărui eroină e Mouette – așa cum i se adresează fiicei în clipele de infinită tandrețe -, dar și un roman al părăsirii, al disperării, al tristeții. Multe pagini poartă urma lacrimilor strivite sub fibra rugoasă a sugativei. Încercările prin care trece au rezonanța unui calvar matern. Rândurile consemnate atent sunt strigăte de duioșie ori de neputință și revoltă, după cum dictează capricioasele fandări ale unei istorii necruțătoare. Mesajele recuperează, în adâncimile lor simbolice, sensul unei căutări epistolare a fiicei pierdute. Mitul zeiței Demeter, aflată în căutarea fiicei sale, Cora-Persefona, trebuie recitit în oglinda violent desacralizantă a prezentului. Mama creează o mitologie proprie în jurul Monicăi, un mit viu, consumat în neașteptate semne inaugurale. În scrisori se strecoară adesea cuvinte profetice ori contururi delicate, a căror concretețe topește distanța copleșitoare dintre București și Paris: un ghiocel, o ramură de vâsc. Nu întâmplător, un cuvânt cu o frecvență neobișnuită este inimă, iar pulsul său se animă în cadența numelor în jurul cărora se rostuiește mirajul evocator. Monica devine, cel mai adesea, Mouette, pescărușul pierdut dincolo de torturantele întinderi ale depărtărilor. Alteori irumpe din amintirile copilăriei sale drept Mica ori ,,mica mea prietenă mică”, în timp ce mama se semnează Mamie, Mamina sau Ly, ultimul nume reprezentând un dublu imaginar al reflectării la persoana a III-a.

În primii ani, Mamina îi scrie Monicăi la vechiul birou al lui Eugen Lovinescu, iar sunetul pendulului străpunge cu arcuiri solemne canavaua epistolară precum o inimă a casei pecetluită în hârtia scrisorilor. Întreaga locuință se metamorfozează într-un altar al așteptării. Toamnă de toamnă, crizantemele invadează masa din mijlocul camerei. Atmosfera reconstituită are ceva din evanescența vizuală a pânzelor impresioniste. Deși totul arată schimbat în vechiul interior al Monicăi, scrisorile ei de la Paris produc un efect miraculos, scurtcircuitează terna realitate precum firul de aur al Ariadnei, lăsând o urmă luminoasă înșiruită în labirint. Cuvintele transmise capătă formă și consistență, impresionează prin materialitatea lor, iar așteptarea prelungită și premeditată, înainte de lectura ritualică, dă o savoare aparte clipei. Nu se oprește la stadiul unei simple lecturi, ci provoacă trăiri mult mai adânci, metafizice, o uniune aproape mistică prin forța cuvintelor. Mama intuiește talentul literar al Monicăi și o încurajează: ,,E delicioasă scrisoarea ta, micul meu vârtej!” Totuși, cel mai puternic îndemn este ca fiica sa să trăiască frumos, sub semnul valorilor unei nobile moșteniri a spiritului: ,,Aibi curaj, orice sar întâmpla; fii dreaptă, cinstită, mândră; toată puterea ta e în atitudinea ta de până acum.” Își proiectează în imaginar cotidianul fiicei, participând de departe la viața Parisului, alături de chipuri fantasmatice ce-i hașurează amintirile: Georges Rosetti, Constantin Grigorescu, profesorul Basil Munteanu, familia Delavrancea de la Paris (celebrele surori Cella, Pica și Riri). Presimte însă că libertatea Monicăi e o himeră atâta timp cât ea însăși, mama, rămâne ostatică între granițele unui lagăr totalitar în continuă expansiune.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/in-cautarea-persefonei-scrisori-catre-monica-1/

Articol sponsorizat Learn from the experts: Create a successful blog with our brand new courseThe WordPress.com Blog

WordPress.com is excited to announce our newest offering: a course just for beginning bloggers where you’ll learn everything you need to know about blogging from the most trusted experts in the industry. We have helped millions of blogs get up and running, we know what works, and we want you to to know everything we know. This course provides all the fundamental skills and inspiration you need to get your blog started, an interactive community forum, and content updated annually.

LaPunkt: Deconstrucție, iluzii și metamorfoze

Cu Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul montat în actuala stagiune pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu, după piesa omonimă a lui Bertolt Brecht, regizoarea Anca Bradu revine la un proiect personal din 2014, coordonat împreună cu asistenții de regie Diana Fufezan și Adrian Neacșu de la Departamentul de Artă Teatrală al Universității ,,Lucian Blaga” din burgul sibian. Cu o distribuție provenită din mediul studențesc, transpunerea scenică din vremea respectivă s-a bucurat de aprecieri critice, fiind înscrisă în programul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și invitată, în toamna aceluiași an, la China Campus Theatre Festival de la Shanghai. Ceea ce vedem astăzi, însă, nu mai este un proiect de studio, ci un spectacol matur, conceput alături de o echipă din care nu lipsesc nume consacrate prin colaborarea îndelungată cu Anca Bradu.

Opera dramatică a lui Bertolt Brecht s-a distilat în vena avangardismului interbelic, ca o sinteză a marilor direcții de relevantă modernitate din literatura europeană, provocând, în timp, o radicală despărțire de convențiile teatrului clasic și o metamorfoză a structurilor teatrale din secolul al XX-lea. Scrisă în 1939, într-o perioadă tumultoasă din viața lui Bertolt Brecht, marcată de exil și de refugiul din fața persecuțiilor naziste, piesa Omul cel bun din Sîciuan, la fel ca întreaga sa operă dramatică, trebuie citită și orchestrată scenic cu prudență, din pricina deplorabilelor adeziuni marxiste ale dramaturgului german. De notorietate, exprimate fără tușe de echivoc în joncțiunile sale ideologice cu extrema stângă, acestea și-au lăsat amprenta asupra viziunii despre lume și concepției despre teatrul modern, prefigurate de autor în cuprinsul studiilor teoretice. Textul are propria istorie în galeria teatrului românesc contemporan, suscitând interesul regizorilor datorită nesfârșitelor virtualități de reconfigurare a mesajului artistic și a perspectivelor spațiale. Remarcăm în mod deosebit seria de spectacole regizate de Andrei Șerban, începând cu reprezentația din 1968 de la Teatrul Tineretului din Piatra Nemț, continuată apoi cu spectacolul din 1987 de la New York și, recent, cu producția din 2014 de la Teatrul Bulandra din București.

Ceea ce atrage spre subiectul piesei este mesajul ei uman, de o ardentă generozitate, arcuit pe convingerea că omenirea poate fi salvată dacă mai există fie și un singur om bun, pentru că bunătatea e molipsitoare, contagioasă în sensul cel mai luminos al cuvântului, după cum remarcă unul dintre cei trei zei, apariții insolite pe pământ: ,,omenirea poate dăinui dacă se vor găsi destui oameni buni, care să ducă o viață cinstită”. Proiecția utopică pare însă imposibil de transpus în concretețea lumii corupte și corupătoare, care veștejește idealurile și bunele intenții. În tot marasmul de indiferență, ei descoperă binele ascuns în cea mai promiscuă zonă a societății, în sufletul prostituatei Șen De, admirabil interpretată de actrița Diana Fufezan, căreia îi răsplătesc gestul cu asupra de măsură. Epicul teatrului brechtian se deslușește, mai degrabă, drept un artificiu, un pretext construit pe o desfășurare arhicunoscută de elemente culese din naratologie, care includ relațiile de tip cauză-efect. Construcția secvențială punctează cadrele și le întregește prin climaxuri muzicale, cu piese compuse de Ovidiu Iloc, ale cărui motive ne sună oarecum cunoscut de la Cabaretul Dada, spectacol la concepția căruia a colaborat cu Anca Bradu pentru stagiunea de anul trecut a Teatrului ,,Regina Maria” din Oradea. Aceste interludii, fie melodioase, fie sacadate, impresionează datorită interpretării vocale și instrumentale de excepție a actorilor. Contrabasul, acordeonul, talgerele și chitara acustică acompaniază pasajele de frenetică amplitudine muzicală. Din recompensa divină, tânăra își deschide un debit de tutun și devine catalizatorul celor mai contradictorii energii și interese, cărora încearcă, în imensa-i bunătate și candoare, să le găsească o rezolvare. Vorace și mercantilă, umanitatea din jurul său îi epuizează rapid resursele, solicitându-i ajutorul în bani, cazare, mâncare și… tutun. Altruismul se întoarce ca un bumerang asupra fetei, făcându-se deseori auzită replica ,,Ești prea bună, Șen De!”. Un maniheism formal activează dualitatea principiilor ireconciliabile, separând oamenii în buni și răi, fără nuanțe intermediare. Prea des invocat, ca un posibil salvator în fața falimentului iminent, vărul fetei, Șui Ta, își face apariția în carne și oase. Interpretat în travesti tot de Diana Fufezan, el întrupează partea întunecată a ființei, complet separată de cea bună și luminoasă, evocând idealul purității androginice. Glisarea între cele două roluri dezvăluie impresionantele virtuți interpretative ale artistei, dinamica sufletească exprimată cu nerv și simțire în momentele de exaltare (e memorabilă scena în care-l împiedică pe aviator să se sinucidă, preluând asupra ei frânghia), respectiv cu rațiune și cerebralitate în contextele de lucidă înfruntare a dificultăților. Important e, consideră personajul Șen De, ca încrederea în oameni să supraviețuiască în ciuda tuturor ostilităților: ,,Cine și-a pierdut nădejdea în oameni și-a pierdut și bunătatea.”

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/deconstructie-iluzii-si-metamorfoze/

LaPunkt: Pe insula lui Abel Znorko

Dincolo de Cercul Polar, pe insula (fictivă?) Rösvannöy din Marea Norvegiei, timpul curge diferit față de restul lumii, asemenea unui elixir administrat în doze mici, dar sigure și atent ritmate, care-i întrețin suspansul și elanul vital. Atmosfera le va părea, poate, familiară celor ce iubesc opera lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani, un artist al nopților mistice, al revelațiilor crepusculare (vă mai aduceți aminte de superba Noapte de foc?!), al succesivelor avataruri ale ființei în complicatul periplu al căutării unor adevăruri fundamentale.

În lumina premiselor enunțate mai sus, primăvara începe la Oradea sub auspiciile teatrului, literaturii, muzicii și iubirii. Nu neapărat în ordinea aceasta, dar, oricum, la început este teatrul. Și totul se datorează unei inspirate alegeri, ce îmbogățește actualul repertoriu al Teatrului Regina Maria cu o piesă de excepție din portofoliul dramatic al lui Eric-Emmanuel Schmitt, Variațiuni enigmatice, în traducerea lui Nicolae Weisz. Sub privirea regizorală a Elvirei Rîmbu și în viziunea scenografică a Oanei Cernea, personajele piesei prind viață datorită interpretărilor demne de toată aprecierea noastră, datorate actorilor Sebastian Lupu și Petre Ghimbășan. Partiturile nu sunt deloc facile și fiecare își construiește rolul ca pe un minuțios étude din care transpare o veritabilă demonstrație de maturitate interpretativă. Cercetând istoricul piesei, descoperim că, în timp, a dobândit un binemeritat prestigiu pe scenele lumii. Încă de la prima montare, din stagiunea 1996/1997 de la Théâtre Marigny din Paris, unde s-a bucurat de participarea lui Alain Delon și Francis Huster, publicul a intuit, dincolo de aparențele înșelătoare, contradicțiile adânc imprimate în peisajul sufletesc al bărbatului zilelor noastre. În teatrul românesc, trebuie menționate spectacolele de la Teatrul Nottara din București (2002), în regia lui Claudiu Goga, și de la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași (2013), în regia lui Liviu Manoliu.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, prin ce anume fascinează subiectul piesei, ce ascunde dincolo de simplitatea tramei sale, câte lumi posibile se disjung în evantaiul vieții celor doi protagoniști? Întrepătrunderea prelungitei zile polare cu noaptea arctică se arată a fi mai mult decât un moment emblematic. Pe insula lui Abel Znorko (Sebastian Lupu), adulatul laureat al Premiului Nobel pentru literatură, misterul invadează teritoriile sufletului, provocând neașteptate desanturi introspective. Primul amurg, după șase luni de străluciri diurne, coboară evanescent printre falduri vaporoase de organza, arcuite într-un enigmatic colorit albăstrui-pastelat. Decorul configurează două planuri, dispuse cu aceeași sensibilitate a reprezentărilor spațiale. În depărtare, fundalul acoperit de perdele și draperii generoase, curgând în straturi succesive, deschide perspectiva nebănuită a îndepărtării, a spațiului aerisit, a mării reci și protectoare, ce izolează insula de freamătul lumii. În planul apropiat, interiorul mușcă însă din seva intimității prin mobilierul clasic și sobru din casa reputatului scriitor. Recunoaștem regulile unei oarecare simetrii neostentative, detaliu ce ne-ar putea da de înțeles că nu decorațiunile interioare reprezintă sensul vieții acestui duelist al ideilor, ci altceva, mult mai profund. Corpuri de bibliotecă, cu rafturile pline de cărți încă înfoliate (cărțile sale!), vitrina, masa de lucru și masa de biliard, canapeaua simplă și măsuța, zecile de reviste en vogue, totul lasă impresia ordinii, a sanctuarului neatins de priviri profane, dar și a tabietului cotidian de scriitor. Și totuși… Dinspre patefon răsună contrapunctic Variațiunile enigmatice ale lui Edward Elgar, o lucrare orchestrală alcătuită din paisprezece variațiuni precedate de tema pe marginea căreia reverberează armoniile lor. În total, cincisprezece piese, un număr deloc întâmplător, ce coincide cu numărul anilor de pasiune trăită de Abel Znorko exclusiv în limita corespondenței amoroase cu cea care avea să-i devieze destinul creator. Am putea intui, la început, că tema în jurul căreia se vor înfășura variațiunile piesei este iubirea. Numai că mișcarea vieții e mult mai subtilă și scapă oricăror încercări de predicție. Iar Eric-Emmanuel Schmitt nu ne-a lăsat niciodată să fim seduși de conformism ori de tipare repetitive și previzibile.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/04/pe-insula-lui-abel-znorko/

LaPunkt: Timpul lupilor

La doi ani de la premiera din octombrie 2015, spectacolul Julius Caesar, montat de regizorul Silviu Purcărete pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, pe baza scenariului adaptat de András Visky după tragedia omonimă a lui William Shakespeare, își păstrează intactă concentrația ideatică, aspect confirmat prin participarea, în vara anului 2017, la două dintre marile festivaluri internaționale ale lumii: Festivalul Internațional de Teatru Clasic de la Almagro, Spania, și Festivalul de Arte Performative de la Seul, Coreea de Sud. Includerea sa în programul ultimei ediții a Festivalului Național de Teatru de la București încununează acest palmares și ne îndreptățește să-i acordăm deplina noastră atenție.

Silviu Purcărete s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o bogată teatrografie inspirată din scrierile lui William Shakespeare, din care amintim spectacolele Titus AndronicusRomeo și JulietaO furtunăA douăsprezecea noapteMăsură pentru măsurăTroilus și Cressida. În noua viziune regizorală a piesei Julius Caesar, pune în discuție raporturile de putere într-un stat, haosul inerent fiecărei perioade postrevoluționare, pulsiunile tiranice, sacralizarea Legii. Deși readuce în actualitate un text despre omul antic, supus predestinării, mută lentila investigatoare de pe problematica fatumului, ale cărui sensuri rămân, totuși, active într-un plan secundar, și creează iluzia unui scenariu arhetipal de esență politică, ce se va reitera, pe spirala istoriei, în toate epocile frământate de tensiuni sociale și politice. Distribuția valorifică nume sonore ale lumii teatrale, actori care știu să dea consistență metaforei scenice și să exploreze nebănuite profunzimi artistice, legând armonios unitățile dramatice din cele două părți ale spectacolului: Zsolt Bogdán (Julius Caesar), Miklós Bács (Marc Antoniu), Gábor Viola (Marc Brutus), Szabolcs Balla (Cassius), Loránd Váta (Casca), Csilla Albert (Prezicătorul), Emőke Kató (Calpurnia), Enikő Györyjakab (Portia), Balázs Bodolai (Octavius), Áron Dymény (Decius), Melinda Kántor (Lucius), Loránd Farkas (Trebonius), Alpár Fogarasi (Metellus), Sándor Keresztes (Cicero), Róbert Laczkó Vass (Publius), Ervin Szűcs (Cinna) și János Platz (Lepidus). Apariția unui ,,actor” atipic, câinele alb, de talie mare și cu aparență de lup, pune în lumină una dintre marile teme ale operei. La o privire de suprafață se întrevede acuta nevoie a unui protector și prieten fidel, acesta aflându-se mereu în proximitatea lui Caesar și a lui Marc Antoniu. Dincolo de conturul canin, e însuși lupul, semnalând intrarea într-o nouă epocă a exercitării puterii politice, într-un timp al lupilor tineri, hămesiți, ce vor sfârși devorându-se între ei. Homo homini lupus pare a fi ideea spre care ne călăuzește această sanguinară înfruntare a forțelor fizice, a instinctelor și orgoliilor nemăsurate și, într-un plan metafizic, a stihiilor latente în abisul ființei umane. Odată reactivate, declanșează periculoase puseuri distructive. Fidelitatea devine un simulacru, mai puțin în cazul lui Marc Antoniu, singurul care nu-l trădează pe Caesar.

Scenografia modernă e semnată de Dragoș Buhagiar, în a cărui carte de vizită se înscriu numeroase colaborări cu mari regizori, precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Petrică Ionescu, Felix Alexa. Se mizează pe efectele de atmosferă create prin luminozitatea stranie, când strălucitor-percutantă, când disipată în semiobscuritatea lugubră și rău prevestitoare din unghiurile îndepărtate ale spațiului de joc. Importante sugestii de atmosferă, ceața și ploaia se constituie în mitologii ale scenei moderne, recurgând la potențialul senzorial sedimentat în elementul acvatic. Criticul de teatru George Banu le-a dedicat un revelator studiu, reținând complexitatea lor simbolizantă, ce nu se limitează la chirurgia introspectivă și la teritoriile oniricului: ,,La început a fost ceața – Bernard Dort i-a consacrat un minunat eseu. Apoi, a plouat peste scena modernă. Mult și des. Așa a apărut încețoșarea privirii, invitând spectatorul să supravegheze vigilent scena care făcea tot posibilul pentru a se sustrage privirii sale, sau perturbarea «falsului» scenografic de către concretul apei… ” (George Banu, Scena modernă. Mitologii și miniaturi. București: Editura Nemira, 2014, p. 77) Șiroaie de apă se scurg mărunt și rece din cele patru extinctoare/stropitori plasate deasupra scenei, iar această imagine ne readuce în memorie câteva flash-uri decupate din Metamorfozele după Ovidiu, o grandioasă producție teatrală montată de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/03/timpul-lupilor/

LaPunkt: Alexandru Tocilescu, omul spectacol

Într-un interviu acordat în 1984, regizorul Alexandru Tocilescu se definea printr-o formulă surprinzătoare: ,,Acum, sunt răspântie.”, păstrând sensul cel mai generos al cuvântului, ca stare de revelație, de trezire a conștiinței și a responsabilității asumate sub semnul culturii autentice, din care se desprinde seva artei dramatice. Textul amintit inaugurează desantul de interviuri, dialoguri, conferințe, mărturii, fotografii și cronici teatrale cu și despre reputatul regizor, ce constituie substanța celor două volume din antologia intitulată Toca se povestește, îngrijită de Florica Ichim și publicată recent în seria Galeria teatrului românesc, colecția de suplimente ale revistei Teatrul azi. Este o inițiativă editorială laborioasă, susținută de Fundația Culturală ,,Camil Petrescu” și Editura Cheiron, însumând aproape 700 de pagini despre Alexandru Tocilescu, alcătuite din decupaje atent selectate și extrem de valoroase pentru o viitoare istorie a teatrului românesc contemporan.

În Nota asupra cărții, Florica Ichim motivează necesitatea acestui demers recuperator, cu extensii biografice și teatrologice, prin finalitatea reconstituirii caleidoscopice a personalității lui Alexandru Tocilescu – omul, regizorul și vocea unei conștiințe civice prin care s-a afirmat, înainte de 1989, o formă aparte de rezistență în fața ideologiei comuniste uniformizatoare și reducționiste axiologic prin intervenția cerberilor aflați în slujba cenzurii: rezistența prin teatru, prin mesajul său percutant, prin expresia metaforică capabilă să deschidă întrebări și dezbateri interioare. Însuși titlul ales încurajează descifrarea unor multiple semnificații. Pe de o parte, în aceste volume Toca (așa cum îi plăcea să i se spună) se povestește pe sine, se dezvăluie, practică un suplu exercițiu reflexiv, se confesează mai mult sau mai puțin, în funcție de interlocutori, își construiește cu grijă personajul jucat pe scena vieții. Apoi, cu o savoare barocă, opulentă, arcuind mereu o altă fațetă a inepuizabilului său profil uman și artistic, intră în rolul unui narator născut, iar nu făcut, care povestește cu dense infuzii afective, reluând cu voluptate, de câte ori i se oferă prilejul, experiențele emblematice ale existenței sale. Textele se rostuiesc în jurul cuvântului rostit de Toca, cu ale sale bucurii și tristeți evocate într-un stil personal de o vervă și o naturalețe cuceritoare. În intervențiile prilejuite de lansarea publică a antologiei, Florica Ichim a invocat imperativul urgenței ce a guvernat convorbirile și actul selecției materialelor publicistice din care s-a constituit cartea. Nefericita suferință fizică provocată de o gravă afecțiune renală, devenită, de altfel, un laitmotiv al cărții, a scurtat timpul dialogului, i-a răpit regizorului ani din viață, dar i-a oferit prilejul unor lungi introspecții, din vâltoarea cărora s-au născut considerații personale de o profunzime nebănuită.

Volumele reprezintă, în sine, mici opere de artă concepute într-o formă grafică de excepție, pe hârtie velină, cu fotografii în alb-negru de o bună calitate și claritate a imaginii. În armonie cu forma artistică intens căutată, fibra cărții se organizează pe secțiuni, construind fondul specific unei rememorări circulare, ce actualizează cu ritmicitate anumite momente gravate la o temperatură ridicată a emoției artistice. Schițele de portret, interviurile, conferințele nu sunt însă dispuse cronologic. Logica succesiunii lor e secvențială, dictată de variatele unghiuri ce întregesc imaginea artistului.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/03/alexandru-tocilescu-omul-spectacol/

LaPunkt: Poetica tăcerilor

În toamna anului 2016, regizorul Mihai Măniuțiu monta pe scena Teatrului Nottara din București o admirabilă versiune a spectacolului Iarna, creată după piesa omonimă a dramaturgului norvegian contemporan Jon Fosse. A fost momentul unei viguroase reconfirmări a vocației pentru experimentul teatral și aplicarea unor tehnici vizuale de mare forță expresivă. Câteva luni mai târziu, regizorul român revenea la scriitorul a cărui operă dramatică pare anume concepută pentru a-i oferi prilejul imersiunii în exerciții hermeneutice de certă originalitate, îmbogățind, de data aceasta, repertoriul Teatrului Național ,,Mihai Eminescu” din Timișoara cu Rambuku, o piesă scrisă în 2006. Într-un anume fel, cele două texte ale lui Jon Fosse par ivite din același strat germinativ al marilor idei care-l preocupă pe Mihai Măniuțiu, readucând în atenție teme de actualitate, precum singurătatea în doi, nevoia acută de comunicare, elanul vital frânt în semantica tăcerii, ce constituie un segment important al acestei opere. Am mai remarcat cândva că, într-un interviu cu alonjă programatică, acordat în anul 2014 revistei The Guardian, Fosse se arăta adeptul unei estetici a tăcerilor pline de miez și sens, întretăiate de cuvinte simple, dar esențializate. Scriitura sa amintește de o poetică a strigătelor neoexpresioniste, a strigătelor înecate în tăcerea deplină, am putea afirma, parcurgând atent carcasele lexicale prin care personajele încearcă zadarnic să comunice în momentele emblematice ale vieții lor.

Piesa Rambuku, jucată pentru prima dată în 2 februarie 2006 la Teatrul Norvegian (Det Norske Teatret) din Oslo, se bucură de o poziție privilegiată în literatura dramatică a lui Jon Fosse. Traducerea textului în limba română, pentru spectacolul de pe scena teatrului timișorean, îi aparține Dariei Ioan, iar adaptarea scenariului la cerințele viziunii regizorale este semnată de Anca Măniuțiu, cea care a intuit prea bine subtilitățile fragilei țesături de cuvinte ce trimit, contrapunctic, spre rostire sau spre tăcere. Nu este un demers facil. Cei ce cunosc opera lui Fosse știu că dramaturgul nu recurge defel la semne de punctuație, că scrierea cu majusculă la începutul a ceea ce ar putea desemna o frază devine facultativă și, tocmai de aceea, destul de rară. Regizorului îi revine libertatea deplină a reașezării elementelor paraverbale, printr-o investigare proprie a nodurilor de semnificații. Textul curge vertiginos, modelat de matca unei poezii de o melodicitate stranie, fără spasme, fără ruperi de ritm sau paranteze incidente. Echipei de creație, amintite aici in nuce, i se alătură Andrea Gavriliu (coregrafia), Adrian Damian (decoruri), Mihai Dobre (muzica), Luiza Enescu (costume) și Lucian Moga (light design), nume deja consacrate datorită precedentelor colaborări de succes cu regizorul Mihai Măniuțiu, în Iarna și Cafeneaua Pirandello.

Rambuku se îndepărtează de celelalte creații ale Jon Fosse prin presimțirile sepulcrale deduse din cuvintele Ei, ale Femeii, personaj interpretat de Claudia Ieremia. El, taciturn, opac în fața revărsărilor emoționale, este adus în scenă de actorul Ion Rizea. Remarcăm în acest punct o spectaculoasă joncțiune cu o altă problematică apropiată regizorului, cea a Shoah-ului, recuperată, în trecut, într-o tulburătoare montare din anul 2004 pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, sub titlul Shoah. Versiunea Primo Levi. Se prefigurează, de asemenea, desantul inițiatic pentru călătoria finală, fără drum de întoarcere, și pătrunderea în cartografia mistică a spațiilor de trecere spre un dincolo cu rezonanțe edenice. Dacă teatrul, ca Artă, vine în întâmpinarea spectatorului său cu soluții la marile frământări și eclipse sufletești, de data aceasta lucrurile stau cu totul altfel. Rambuku nu e un simplu spectacol, ci o întâmplare a ființei, o stare împărtășită alături de actori și dansatori, a cărei intensitate mistuie orice resort al răspunsurilor posibile. Același spectator va ieși încărcat cu mult mai multe întrebări decât la început, când își trasase măcar linia firavă a unui orizont de așteptare.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/01/poetica-tacerilor/

 

LaPunkt: Când toate drumurile duc la Paris

În aceste zile, pentru a călători muzical la Paris, trebuie să descindem mai întâi la Londra, în cea mai tumultuoasă, boemă și efervescentă zonă a metropolei britanice, West End, unde o încântătoare pleiadă de teatre își atrage spectatorii cu repertorii imposibil de refuzat. Musicalul anglo-american se află aici în propria casă, în spațiul cultural din care s-a plămădit la începutul secolului al XX-lea, reușind să creeze în timp o viguroasă, dar și nostalgică tradiție. Nu trăim nici pe departe o epocă a crepusculului, căci prin actualele inițiative artistice se revitalizează un model cultural menit să conecteze preferințele estetice contemporane la limbaje artistice complexe. Printre acestea se regăsește recenta producție vizionată la Dominion Theatre din Londra, ,,An American in Paris”, creată sub forma unei francize a musicalului montat în 2015 la Palace Theatre de pe Broadway, în New York.

Dar să facem o necesară incursiune în trecut și să ne reamintim că la început a fost filmul. O producție cinematografică din 1951, recompensată cu șase premii Oscar și un Golden Globe pentru cel mai bun film musical, realizată sub regia lui Vincente Minelli, cu legendarii Gene Kelly și Leslie Caron în rolurile principale. Subiectul este inspirat, oarecum, din metamorfozele inerente ale societății occidentale postbelice. În primii ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, viața artistică din America și din Vestul Europei intra într-o etapă a freneziei recuperatoare, a resurecției musicalurilor, cu strălucirea lor compensatoare, de la eclerajul scenic până la iluminatul stradal de pe celebrele bulevarde mondene. Se căutau noi formule de creație, prin integrarea structurilor interbelice care nu-și epuizaseră nici mesajul, nici căile de acces spre emoția privitorului.

După 64 de ani de la data premierei, o nouă echipă de producție redescoperă filonul aurifer și se hotărăște să atace imposibilul, aducând pe scena teatrului de pe Broadway povestea de iubire dintre Jerry Mulligan, pictorul american sosit la Paris, și Lise Dassin, o tânără și adorabilă balerină franceză. Fără experimente dramatice inutile, fără artificii neverosimile, fără a exagera sinteza dintre tehnicile cinematografiei cu ale teatrului – așa cum, din păcate, prea des se întâmplă în teatrul contemporan -, regizorul Christopher Wheeldon a construit un spectacol de toată frumusețea, strunind execuția spre configurarea Parisului din anii de după război. O lume străbătută de artiști, eliberată de sub spectrul ororilor, își cere dreptul la celebrarea vieții și a iubirii, în numele creației artistice intrate în eternitate. Scenariul conceput de Craig Lucas a cunoscut propriile avataruri în procesul de transpunere în versiunea scenică, destinată unui tip diferit de receptare. Într-un articol din cotidianul american St. Louis Post-Dispatch se evocă un asemenea obstacol al îndoielilor, contras în puține, dar sugestive cuvinte ale autorului: ,,There is no reason to re-create the movie. It is sui generis.” Și totuși, sensul unui arhetip se materializează prin forța sa de infuzie și de reintegrare în infinite virtualități. Între model și noua creație diferențele sunt sensibile și vin, mai ales, dinspre scenariu și viziunea regizorală, conjugate cu exigențele interpretării live. Muzica lui George Gershwin și versurile scrise de fratele său, Ira, generează misteriosul fluid în ale cărui acorduri se topesc delicatele istorii și întâlniri, interludiile dinamice ale dansului, ritmul afectiv al personajelor. Amintim doar câteva dintre cele 17 piese inserate: Concerto in FI Got RhythmSecond PreludeIve Got Beginners LuckThe Man I LoveS WonderfulWho Cares?/ For You, For Me, For EvermoreIll Build a Starway to ParadiseAn American in ParisThey Cant Take That Away From Me… Nu întâmplător, premiera mondială a musicalului a avut loc în decembrie 2014, la Théâtre du Châtelet, situat în inima Parisului, într-un spațiu cu o bogată simbolistică istorică și culturală. Într-un decor autentic, pulsând sincron cu viața marilor bulevarde, muzee, pinacoteci, studiouri de balet și legendare cafenele pariziene, aventura musicalului american a început sub cele mai fericite auspicii, cucerind, în scurt timp, mai multe premii Tony și deschizându-și calea spre franciza londoneză, care l-a apropiat de spectatorii săi europeni.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/01/cand-toate-drumurile-duc-la-paris/

LaPunkt: Cui i-e frică de Florence Foster Jenkins?

Comedia ,,În plină glorie!”, una dintre recentele premiere ale Teatrului Regina Maria din Oradea, readuce în actualitate efervescența peisajului artistic newyorkez de la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, strălucirea și extravaganța muzicalurilor montate la Carnegie Hall, ritmul intens al înregistrărilor pe discuri de vinil la Melotone Records și fastuoasele săli de bal deschise, mai ales, seratelor organizate în scopuri caritabile. Purtând titlul integral, în traducerea lui Dan Mihu, ,,În plină glorie! Adevărata poveste a doamnei Florence Foster Jenkins, cea mai proastă solistă din lume”, piesa lui Peter Quilter a fost jucată pentru prima dată în noiembrie 2005 la Duchess Theatre din Londra, în zona West End, recunoscută pentru viața sa artistică deosebit de animată și pentru pleiada de teatre pe scenele cărora se desfășoară celebrele muzicaluri englezești. Inserțiile biografice pun în lumină un personaj unic, deopotrivă pitoresc și controversat, o solistă intrată în istoria muzicii de operă drept cea mai proastă soprană din lume.

Încă de la începutul anilor ’90, regizorul Cristian Ioan s-a afirmat printr-o serie de spectacole remarcabile montate pe scena teatrului orădean, iar această îndelungată experiență își lasă acum amprenta asupra unei viziuni incitante și cu totul originale, ce pune în valoare subtilitățile textului și virtuțile expresive ale trupei de actori. În rolul titular, Gabriela Codrea interpretează cu mare talent o soprană plină de vitalitate, ambițioasă, cu vulnerabilități bine mascate sub desantul tenacității. Distribuția îi mai cuprinde, printr-o inspirată selecție, pe actorii Răzvan Vicoveanu – în rolul lui St. Clair, prieten și iubit al Florencei, Lucia Rogoz – interpreta devotatei Dorothy, cea mai bună prietenă a sopranei, Andrian Locovei – în ipostaza cinicului pianist Cosme Mc Moon, Mirela Lupu – în energicul rol al Doamnei Johnson, Georgia Căprărin – în savuroasele intrări ale Mariei, bucătăreasa și menajera mexicană a doamnei Foster Jenkins, Ion Abrudan – într-o memorabilă interpretare a lui Uncle Sam, maestru de ceremonii la Carnegie Hall, Viktor Iosif – perfect intrat în rolul Contratenorului Viktor, și, o apariție insolită, câinele Biju – Ricky, a cărui prezență va genera, în actul al doilea, un quiproquo de un umor negru, demn de marile comedii clasice. Într-una din cele mai animate scene ale spectacolului, în sala de bal de la Ritz Carlton, dansatorii completează distribuția, impresionând prin grația mișcării și rafinamentul costumelor: Daniel Vulcu, Denise Szabo, Denisa Benko, Raluca Sarca, Dominic Olar, Marius Precup, Bogdan Balota, Ionuț Șerban.

Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2017/12/cui-i-e-frica-de-florence-foster-jenkins/