Las deoparte, pentru puţin timp, retrospectiva voiajului în insulele lagunei veneţiene. Zilele mai apropiate sunt ale cărţii şi se cuvine să-i recunosc acesteia locul privilegiat pe care-l ocupă în viaţa mea. Desigur, sunt mai multe căi de acces spre teritoriul miraculos al sensibilităţii artistice: Cartea, Muzica, Pictura, Călătoriile, Teatrul, iar enumerarea poate continua. Ierarhii nu pot face între diversele categorii spirituale, însă Cartea rămâne, totuşi, un punct de convergenţă. Ascult muzica sublimă şi mâna se întinde spre o carte, pânzele pictate sau grafica monocromă îmi evocă imagini intuite sub aparenţa strict literală a unor cuvinte, în călătorii mă gândesc cu un pic de regret la teancurile de cărţi uitate pe masă…

Doamna de la librăria mea preferată, din urbea natală, mă cunoaşte bine. Ştie mereu ce caut, ce citesc cu plăcere şi interes. Pasionatul de literatură înţelege prea bine ce înseamnă imperativul lui aici şi acum. Gesturile-i abia schiţate, doar de noi ştiute, trimit spre comorile bibliofilului. Mă îndrept cu precauţie spre locul librarului, căci mormanul de cărţi purtat în braţe îmi acoperă faţa, trece de nivelul ochilor. Nu mai văd decât titlurile săltând jucăuşe peste cotoare. Las’ că vă prind eu şi vă citesc din scoarţă-n scoarţă! Doamna priveşte cartea Ninei Berberova şi-mi şopteşte: Să luaţi şi Toate dimineţile lumii (roman de Pascal Quignard). Bineînţeles că-i ascult sfatul; nu e un simplu librar. Cu ani în urmă a absolvit aceeaşi specializare, de la aceeaşi prestigioasă universitate care avea să-şi pună amprenta definitivă, mai târziu, şi asupra formaţiei mele intelectuale. Prima coincidenţă. Constat că sunt oameni pentru care tinereţea veşnică e o stare de suflet. Nu ştiu cum se face, dar mulţi dintre cei mai tineri oameni pe care-i cunosc au părul cărunt. Alţii, în schimb, consideră că tinereţea lor concretă e o virtute, un dat al fiinţei lor cronologice. Aceştia din urmă mă plictisesc tocmai prin bătrâneţea lor obositoare.

A doua coincidenţă uneşte beletristica şi încercările mele confesive. Regăsesc Veneţia (altei vremi) în finalul romanului Trestia revoltată, într-o aură diferită faţă de tot ce am citit până acum în literatura cetăţii carnavalurilor. Devine spaţiul limpezirilor afective, al clarificărilor interioare, lipsite de orice dramatism exagerat. Însă sfârşitul cărţii e prea abrupt, prea decisiv, ireversibil. Prefer finalurile aburoase şi deschise din Învierea lui Mozart și Cartea fericirii. Acolo, în imediata apropiere a misterului, se află acea Nina Berberova pe care o îndrăgesc. O idee frumoasă îmi atrage atenția în paginile micului roman: Încă din prima mea tinereţe, consideram că fiecare om pe lumea asta îşi are al său no man’s land, unde îşi este propriul lui stăpân. (Nina Berberova, Trestia revoltată. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 35). Într-una din zilele următoare îi voi spune Doamnei că al meu no man’s land este librăria ei, unde rămân uneori, citind, ore întregi, departe de freamătul lumii de afară.
N-ar fi prima dată când asemenea analogii îmi atrag atenția. Întortocheate sunt căile cărţilor şi e nevoie de o gândire pe măsură pentru a le desluşi: complexă, metaforică, sfidând orice logică plată. E loc aici şi de o analepsă. Cu ani în urmă, la un colocviu de literatură comparată am fost provocată să vorbesc despre romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey. Expunerea a devenit o paralelă interesantă între scrierea amintită şi 1984 al lui Orwell, descoperind statutul de antiutopii al celor două cărți, parabole, în scriituri diferite, ale aceleiaşi lumi bolnave (la propriu, în primul roman), chinuite, dezumanizante. Mă temeam că viziunea îmi va fi considerată speculativă, dar am avut plăcuta surpriză să aflu contrariul. Profesorii mei de literatură comparată mi-au mărturisit apoi că am reuşit să înlocuiesc analiza structurilor narative cu revelarea unor structuri ale gândirii, cu apăsare pe alte dimensiuni ale capodoperelor, de altă natură decât modelele tradiţionale structuraliste şi formaliste.
Cert este că vocaţia analogiei şi a conexiunilor, luate în răspăr de unii, nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, a atins zone nebănuite.

Aşa că iată-mă în prezent la a treia coincidenţă: pur beletristică. Diegeza din Trestia revoltată începe în 2 septembrie 1939, aducând torturant istoria reală în ficţiune. Referinţele factuale sunt clare, precise, iar cititorul iniţiat umple spaţiul elipselor narative. Catastrofa istoriei reconstituie un decor sumbru, fără a pătrunde în prim planul operei; acesta este spaţiul consecinţelor asupra naratoarei şi relaţiei sale cu lumea. Trec mai departe. Acelaşi an revine într-o altă carte deschisă recent sub ochii mei: Partea Diavolului de Denis de Rougemont, un eseu despre existenţa răului şi multiplele sale forme. Până acum autorul mi-era cunoscut datorită contribuţiilor sale la o filosofie a iubirii, alăturându-se altor gânditori precum Octavio Paz şi Jose Ortega y Gasset. Acest scriitor rafinat, atent la nuanţe şi de o mare delicateţe a formulărilor trece frontiera spre ţinuturile interzise, smulge măştile Diavolului, îi demontează alibiurile şi-i demonstrează plurimorfismul: Incognitoul, Îngerul căzut, Prinţul acestei lumi, Ispititorul, Mincinosul, Acuzatorul, Legiunea. Lecţia esenţială pe care o consemnează autorul este tocmai cea a existenţei Diavolului. Extras din mascarada aceasta cronică şi bufonă (Denis de Rougemont, Partea Diavolului. București: Humanitas, 2006, p. 16) creată de imaginile legendelor medievale, dincolo de corniţe, ochii roşii şi coada lungă, el capătă o realitate refuzată, din păcate, de omul modern, captiv al raţionalismului născut în secolul Luminilor. Mai am încă două capitole de citit, dar întrevăd deja că această carte îmi va rămâne un reper esenţial, chiar dacă demersul filosofic îl depăşeşte pe cel al istoriei religiilor (există, totuşi, în contrapondere, o esențială contribuţie mitologică), iar dintre numeroasele ipostaze umane ale răului din secolul trecut este amintit doar un singur nume de tristă rezonanţă.

A patra coincidenţă: zilele trecute îmi propuneam să recitesc Florile răului. Ei bine, chiar începutul cărţii lui Denis de Rougemont mi-a înlăturat toate prejudecăţile interpretative asupra operei lui Baudelaire, pe care le acumulasem până atunci: În Micile poeme în proză ale lui Baudelaire, poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: ,,Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Ibidem, p. 13)
Va trebui să-l privesc pe Baudelaire altfel decât până acum. Nu ca pe poetul damnat şi demonizat de contemporanii săi, ci ca pe cel care a dez-văluit chipul Diavolului. A ridicat vălul şi i-a arătat urâţenia.

Întortocheate sunt căile cărţilor…

(Textul a fost scris şi editat în 13 august 2009.)

Anunțuri