Naraţiunile bine construite se aseamănă cu nişte corpuri geometrice perfecte, indiferent de registrul stilistic, estetica dominantă sau viziunea personală a creatorului. Aparent un simplu mers înainte, după cum înşelător ne îndeamnă să procedăm etimonul prorsus, pătrunderea în narativ presupune, de fapt, o privire atentă, spirit viu şi abilitatea de a-i sesiza straturile. Abia în miezul acestei sfere se contemplă spectacolul capodoperei.

De curând am urmărit seria unor coincidenţe puse în lumina lecturilor mele din naraţiuni diverse. Dacă aş extinde reflecţia asupra elementelor intrinseci narativităţii, probabil că aş descoperi o textură migăloasă, un textus, de fapt, între feluritele ilustrări ale prozei. Căci numai despre proza narativă scriu acum, fie ficţională sau faptic-evenimenţială, iar termenii din familia ei lexicală vor fi recurenți. În cel puţin două studii remarcabile, Adevărul minciunilor şi Scrisori către un tânăr romancier (volum în care epistolarul e, mai degrabă, un artificiu eseistic, mizând pe funcţia fatică a comunicării ca un liant între eul discursiv şi eul receptiv), Mario Vargas Llosa a cristalizat toate esenţele ce compun lumea epicii: Timpul, Spaţiul, Personajul… Aceasta e doar teoria. Poate fi seducătoare în ritmul şi maniera unui teoretician/ estet/ graţios cunoscător al propriei ficţiuni precum Llosa. Cititorul obişnuit caută altceva. El vrea cuvânt, imagine, lume narată şi istorie povestită. Nu-l interesează conceptele lui Jaap Lintvelt, Gerard Genette şi Tzvetan Todorov despre viziune, perspectivă, narator heterodiegetic sau homodiegetic, despre relaţia dintre narator şi naratar. Pentru mine, însă, toate acestea dau un sens lecturii. Conferă greutate sau, dimpotrivă, uşurătate prozei citite (niciun cuvânt scris cu caractere cursive nu are conotaţie peiorativă).

Citesc acum două tipuri de cărţi. Nu pentru că n-aş fi o cititoare consecventă (căci sunt), ci pentru că au ecouri diferite în conştiinţa mea, plonjând uneori spre dimensiuni extreme: agonie şi extaz, tristeţe și împlinire. Găsesc, pe de o parte, prospeţimea reconfortantă a beletristicii, cu toate notele ei de ficţionalitate, ce-şi ia de mână cititorul şi-l poartă spre visare. E un deliciu să le culeg fir cu fir. Pe de altă parte, sunt acele cărţi grele ca nişte pietre imense de râu, aflate într-o îndârjită luptă cu uitarea şi mistificarea: memorii, confesiuni, jurnale. Mărturisiri brutal de sincere despre un timp al ororilor, surprinse într-o polifonie dezarmantă. Tentaţiile dureroase ale evocării devin tot atâtea coborâri în subterane ale lumii şi ale fiinţei, deopotrivă. Sunt cărţi atât de vii, încât îmi aud propria răsuflare în paginile lor. Înţeleg mai bine de ce am acum pe masa priorităţilor, într-un neobişnuit haos, volume de Saul Bellow, Constantin Noica, Pascal Quignard, Valeriu Anania, Mihail Bulgakov, Ion Ioanid, Andre Glucksmann, Antonio Lobo Antunes, Cinghiz Aitmatov, Denis de Rougemont… Alunec deseori dinspre un univers spre altul, iar cărţile mereu deschise spre lectură sunt extrem de variate. Nu e greu ca în acest BUGHI MAMBO RAG (cum inspirat numea N. Steinhardt rezonanţele polifonice din spaţiul carceral) să observ fiecare punte de legătură dintre marile cărţi ale literaturii universale. Dintr-o scânteie s-a născut acea paralelă despre care am mai scris, din două denumiri generice (în versiunea românească), aparent insignifiante: Sora şefă și Fratele cel Mare – S.S. și F.M. În acele abrevieri, cu toate consecinţele lor asupra parabolelor, s-a ivit spaţiul de trecere între cele două mari romane. De la nimic am început să desfăşor nivelurile mai complicate ale naraţiunilor în alte grile asociative. Oricum, din toate exerciţiile de narativitate am învăţat un fapt esențial: pentru a înţelege un text trebuie să pornesc de la zero. Altfel spus, trebuie desţelenită rădăcina pentru a cerceta pământul ce nutreşte planta. Miile de firicele date în vileag (adică scoase în lume) sunt dovezi ale unei structuri sănătoase şi viguroase sau, din contră, anemiate, sărăcite în sensuri şi idei. Asemănătoare e şi morfologia naraţiunilor.

Din majoritatea cărţilor citite recent încerc să extrag anumite profiluri, modele psihologice, urmând o paradigmă a ritualurilor negative. Analizele par alunecoase, ipostazele greu de încadrat, iar exegeza literară nu mă prea ajută din pricina unui anumit schematism. Am descoperit că nu se pot face generalizări în acest domeniu. Răul are nenumărate măşti şi niciodată aceleaşi. De aceea mi-am îndreptat tăişul spre rădăcina lui. Pentru a putea discerne răul de bine cercetătorul trebuie să-l cunoască în profunzime, să-l dibuie în sălaşurile sale pământeşti şi să-i incizeze esenţa. Deocamdată două cărţi mă călăuzesc în dificila încercare de a descoperi germenii răului coborâţi într-o galerie grotescă a lumilor sumbre: Partea Diavolului de Denis de Rougemont şi Discursul urii de Andre Glucksmann. Deşi nu sunt naraţiuni, îşi găsesc locul aici. Pot fi o fărâmă din Creanga mea de Aur, atât de necesară în incursiunea prin spaţiul infernal. Dar pentru o vedere panoramică şi clară asupra fenomenelor provocate de rău, în cele mai agresive forme ale sale, mai sunt atât de multe cărţi de citit… Şi, paradoxal, în loc să fiu cuprinsă de deznădejde, simt cum mă asaltează o bucurie nemărginită!

Parcă-mi amintesc de Winston Churchill…

(Textul a fost scris şi editat în 20 august 2009.)

Anunțuri