Simt viaţa lăuntrică a apelor, freamătul, chemarea şi singurătatea lor ascunsă de veacuri într-o aparentă amorţeală. Sunt vii precum visele, coborâtoare precum sufletul lagunei crestat de vitregele mişcări ale timpului. Am senzaţia că nu ambarcaţiunea se deplasează sprintenă, ci apele curg în valuri, şerpuindu-i în preajmă şi aducându-i pământurile lângă sine. Un murmur interior se înalţă spre cer, într-o hierogamie suavă ce evocă, parcă, fabulosul ancestral, marea linişte dinaintea Creaţiei. Aproape toate se împlinesc acum în ochii mei: apa, cerul, pământul.

Încerc să-mi amintesc ceva din prezent, dar nu reuşesc, iar micul ghid de călătorie, cu marginile franjurate după sute de răsfoiri, s-a rătăcit pe undeva prin faldurile pelerinei. Zăresc alte ziduri îngheţate şi devorate de vegetaţie, izolate pe câteva fâşii de pământ. Curiozitatea mă îndeamnă să scotocesc cu încăpăţânare în geantă până când descopăr cartea într-un ungher. Nu reuşesc să disting cuvintele, să urmăresc şirul literelor. Oricum, sunt doar câteva rânduri despre Murano, informaţii cvasicunoscute; fragmentează farmecul clipei. Culoarea indexului îmi atrage însă atenţia. Un orange aprins declanşează resorturile unei rememorări involuntare, dintr-o altă călătorie, primăvăratică, pe aceleaşi rute păstrate cu sfinţenie de navigatori. Fără să ştiu de ce, îmi vin în minte imaginile generoase ale unei insule eliadeşti, dintr-un epos ce a suscitat o controversă a teoreticienilor: prea succint pentru a fi considerat roman, prea elaborat în adâncimi pentru a fi încadrat în sfera nuvelei. Doar cei ce au intuit substratul mitic şi legătura cu un celebru hipotext eminescian şi-au dat seama că e unul dintre cele mai reuşite romane eliadeşti. Dar să nu divaghez, căci şi ruta e urmată cu străşnicie pe firul apei.

Privirea adastă din nou asupra culorii şi anticipez că mirajul e aproape, că focul veşnic al unui tainic meşteşug, păzit odinioară cu preţ de vieţi omeneşti, se va dezvălui. Încet, încet, lumea întreagă se plăsmuieşte, adăugându-i a patra esenţă originară. Încremenesc privind zidurile de piatră năruită şi încerc să le smulg măcar o cutremurare, un reproş sau durerea… Nimic. Doar o resemnare şi o rece indiferenţă în privirea lor distantă. Deşi sunt frânte, şi-au păstrat înălţimea vremii de pe meterezele căreia îmi privesc veacul. Ca o ironie, dintre reminiscenţele lumii vechi cel mai bine s-a păstrat închisoarea sau, cel puţin, ceea ce întruneşte toate datele inconfundabile ale unui asemenea edificiu cu funcţie punitivă. Încerc să mă închid în mine, dar gândurile mă asaltează şi-mi dau seama că pe axa ce uneşte trecutul şi prezentul umanităţii există spaţii comune ale suferinţei individuale sau colective, cu premise asemănătoare. Şi tot fără voie gândul îmi alunecă spre Bernadette Morand şi Michel Foucault, mai ales spre cel din urmă autor, ale cărui prime pagini din cartea subintitulată Naşterea închisorii m-au izbit cu forţa unui val uriaş în urmă cu vreo două luni.

…Şi totuşi am divagat. Gândurile sunt mai ample decât apele domoale, mai lungi decât timpul trăit.

La orizont se zăreşte cheiul insulei Murano.

(Textul a fost editat în 3 august 2009.)

Anunțuri