Vaporul se apropie de mal, legănarea lui se aude în undele tulburate, cheiul metalic rezonează, iar eu devin, iarăşi, meditativă.

…Există o zonă unde realitatea trăită şi evocarea se topesc într-un prezent continuu. Mă întreb în ce măsură conexiunea dintre fapt şi gândul lui devin acum, pentru mine, un fel de punere în abis. Călătoresc din nou, cunoscând că îmi voi aminti apoi toate detaliile explorării, chipurile, drumurile intersectate. Îmi voi aminti ulterior despre gestul conştient al rememorării, iar în noua reconfigurare a imaginaţiei totul va curge spre infinit. Un lanţ inevitabil al devenirii, al implicării sinelui într-o aventură a eului în panorama lumii. De aceea ador călătoriile. Nu numai pentru simpla admirare a necunoscutului sau pentru cercetarea minuţioasă a celorlalte feţe ale lumii, ci şi pentru prilejul de a mă descoperi treptat (prilej oferit şi de actul scrierii reflexive).

Încă un demers reflexiv, doar unul… şi apoi păşesc pe uscat. Ştiu că niciodată nu privesc de două ori un obiect, indiferent de ce natură ar fi acesta, chiar dacă ochii-mi trec de nenumărate ori prin preajma lui. Totul ţine de meandrele perspectivelor, e un joc al unghiurilor şi punctelor de vedere, care-mi dezvăluie mereu ceva nou. Sau, mai simplu spus, e ca în acel scenariu preluat de Nancy H. Kleinbaum într-un roman, în care profesorul de literatură engleză, desăvârşit cunoscător al poeziei moderne, sclipitor şi nonconformist, îşi îndemna învăţăceii să schimbe perspectiva privirii. Atunci când erau deprimaţi, abătuţi, convinşi că prăpastia e inevitabilă, profesorul îi îndemna să caute un alt loc de cuprindere vizuală a lumii familiare. De pildă, să se urce pe o…  masă, pe o bancă, să privească de sus. Sigur vor observa lumina, ieşirea din impas. Dincolo de imaginea concretă şi simplificatoare a ideii, cred că maestrul le insufla, de fapt, curajul de a accede spre zonele înalte ale spiritului, acolo unde puteau respira aerul tare şi rarefiat, dar şi mai sănătos, al gândirii libere, neconstrânse de canoane.

În noua mea perspectivă asupra insulei Murano, textura norilor se fărâmiţează şi primele raze încing pietrele micului port, scoţând la suprafaţă un curcubeu de sticlă. Pare un mesaj de întâmpinare, o mică operă de artă ce oferă, în dublu neînsufleţit, câteva crâmpeie din formele splendide ale lagunei. Sau poate fi o carte de vizită a meşterilor sticlari, ori un alter ego, un purtător de imagine-cuvânt, încremenit în ape şi culori de sticlă. Nu ştiu.

Pe marginea principalului canal de navigaţie, micile fabrici de sticlărie, aşa-numitele fornace, stau înghesuite, cu faţadele netransformate de secole. Sângele albastru al meşterilor apă nu se face cu uşurinţă, căci locuitorii insulei nu s-au lăsat seduşi de avantajele modernizării. Tradiţia este încă puternică şi fiecare familie îşi poartă destinul ca pe un blazon. Am să descopăr, de altfel, că modelele unicat se află sub pecetea tainei: mă pot delecta contemplându-le, dar nu le pot fotografia.

Fiecare poartă de pe chei duce spre un sălaş al miracolului. Întâmplarea face să păşesc în aceeaşi incintă, la fel ca în urmă cu un an şi jumătate. Totul e neschimbat. Şi totul e nou! Observ interiorul dintr-o altă perspectivă şi simt focul viu tot mai aproape, iar materia se descompune. Găsesc din ce în ce mai greu cuvintele. Spectacolul trebuie privit. Şi e privit în tăcere. Singurele cuvinte rostite sunt ale povestitorului, om liniştit, cu voce blândă. Fără să-şi dea seama, el resacralizează lumea, depănând încă o dată mitul sticlei. Prin repetare, gestul său devine ritualic: e asemenea povestaşului mitic ce păstrează cheia spre lumea misterului. În centru, meşterul abil îmi aminteşte de străvechiul mit al lui Hephaistos, dar într-o variantă adaptată spaţiului veneţian. Mai paşnic decât arhetipul său, el modelează sticla, îi dă suflu, o pune în formă şi o învaţă să exprime frumuseţea. Artă pură sau meşteşug? Recuperând acum din memorie întreaga istorie a făuririi unor forme sub ochii mei, mi-e greu să dau un răspuns definitiv la această întrebare. Cert este că pentru un timp cuvintele mi se par sărace, cu sensuri prea diluate pentru a reda scânteia actului creator.

Şi adevăratele minuni abia urmează să apară în micile pieţe ale insulei sau pe străduţele străbătute de paşii turiştilor.

(Textul a fost editat în 8 august 2009.)

Anunțuri