…Cu paşi mărunţi mă strecor pe poarta vechii fornace, revin pe chei şi aleg drumul cel nou, purtat pe braţul unui grande canale ce taie insula. Sunt neaşteptat de multe ambarcaţiuni moderne şi doar câteva gondole alunecă graţios pe sub poduri, la umbra unor zidiri din alte epoci.

Pentru prima dată văd adevărata frumuseţe a insulei Murano; şi ea îşi află rosturile dincolo de opulenţa arhitecturală sau de preţioasele pinacoteci din basilicile deschise vizitatorilor. Dacă m-aş mărgini doar la acestea, aş rămâne la orizontul îngust al turistului modern pornit în căutarea comorilor palpabile din ţinuturile veneţiene. Aici respir un alt aer, plutesc într-o altă atmosferă, iar străduţele lăturalnice mă obligă să mă opresc, să mă întorc mereu, să mă întreb dacă am descoperit totul. Observ cu încântare curţile ascunse, pustii de turişti, dar ospitaliere şi căptuşite cu verdele vitalităţii. Toate mă îndeamnă la discreţie şi linişte, şoptind, parcă, un tainic ,,Ssst…”, cu degetul aşezat peste buzele obloanelor închise. Oazele de verdeaţă dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că cetatea şi-a fixat rădăcinile, în străvechile timpuri întemeietoare, pe un pământ deja rodnic. Astăzi, petele colorate din aceste locuri odihnitoare sunt semne ale vieţii întru lumină, ce-şi îndeamnă privitorul să le protejeze.

Până în acest punct al călătoriei mele am urmat o cale străbătută deja şi cunoscută. M-am lăsat iar în voia emoţiei provocate de ritualul unor gesturi creatoare, cu un esenţial rol recuperator. M-am jucat cu un poliedru de oglinzi, reflectând din unghiuri diferite povestea, cu noi şi difuze străluciri. Însă de acum capriciile drumului îmi scapă şi nu mai găsesc harta. Ghidul de călătorie – nici atât. Ameninţarea ploii fiind uitată, m-am grăbit să mototolesc pelerina în jurul cărţii şi să le arunc în geantă. Deci… nu găsesc cuvintele. Nu-i nimic. Voi scrie eu întâmplările despre noile descoperiri şi provocări. Ineditul şi necunoscutul au un farmec aparte, mai ales într-o lume precum cea pe care o explorez, ciudat hibrid de vechi şi nou, de tradiţie şi modernitate, de încremenire într-un etern sublim şi continuitate sub semnul timpului grăbit.

Îmi place mai mult insula Murano decât Veneţia. Este asemenea unei scene imense cu numeroase decoruri, cu un ecleraj puternic şi focalizări diferite în funcţie de succesiunea tablourilor şi actelor. Îmi aminteşte de excelentele montări din ultimii ani ale lui Silviu Purcărete şi Andrei Şerban, grandioase prin desfăşurarea şi profunzimea viziunii. În aceleaşi spaţii se află personajele şi spectatorii, fictivii şi realii. Dacă în teatrul clasic spectatorul are un loc privilegiat în sala închisă, putând rămâne pe jumătate conectat la lumea sa (dar atunci farmecul este suprimat, iar catharsis-ul se vădeşte a fi doar o simplă noţiune, nicidecum o stare), noul teatru tentează înseşi limitele acestuia, obligându-l la o receptare activă. Un regizor genial determină spectatorul să devină el însuşi actant al piesei, să-şi lepede haina falsei participări şi să pună umărul. Aici, în Murano, sunt când în inima spectacolului, când la periferia sa, după vrerea naturii-regizor. Un lucru e sigur: minunile ce se vor întâmpla vor fi chiar personajele operei.

Aud din când în când clocotul unor adâncuri. Imperceptibile, dar resimţite cu acuitate, au alt glas decât abisul apelor. Curând, un albastru imens mi se desfăşoară în toată splendoarea sa. Nu vreau să alunec într-un lirism dulceag, dar ceea ce văd mă impresionează. Cred că lumea fost făurită dintr-o lacrimă de-albastru… Meşterii sticlari din insulă i-au adus un extraordinar omagiu, printr-un sincretism al esenţelor intuite încă din primele clipe ale voiajului meu. Pământul le-a oferit materia, focul a topit ingredientele prime, aerul i-a conferit duritatea, iar apele, cu cerul reflectat în undele lor, i-au dăruit albastrul. Sublim! Iată primul personaj. E impropriu numit, cred eu, Cometa di Murano, fiindcă nu vine din îndepărtatele lumi stelare, ci este o zămislire a pământului. De altfel, în imaginarul mitologic, cu serioase ramificaţii în modelele cosmologice antice, coordonatele lumii sunt diferite: diafane şi aleatorii, nesupuse legilor gravitaţionale. Albastrul acesta concentrează în sine toată pacea lumii. Braţele lui sunt unduioase şi blânde, par firave şi casante, dar în spatele aparenţei conturul fin divulgă o căldură şi o duritate neobişnuite. Aş putea să privesc la nesfârşit bulgărele azuriu şi aricios, pendulând şi eu între cer şi pământ în jurul unui imaginar ax ce i-ar confirma bătrânului pământ funcţia sacră de centru al Universului.

Scena se schimbă, iar eu, spectatorul, mă îndrept spre un alt personaj, atât de viu şi expresiv, deşi încremenit într-o poză imperială. Este însuşi eternul feminin, cu sufletul transparent şi pur, eliberat de toate contradicţiile lumii. Artistul s-a întrecut pe sine de data aceasta, s-a mistuit în fiinţa de rouă din faţa mea, arătând că perfecţiunea nu e doar o întâmplare divină. Nu mai cercetez pentru a afla numele creaţiei pe vreun panou cu informaţii. Am năşit-o eu: o cheamă Galateea. Nichita Stănescu i-a dedicat un poem.

Aici toate drumurile duc spre ape. Le descifrez iar freamătul şi îmi dau seama că micul port e în apropiere. Apele, apele… Sunt pe cale de a mă lăsa cuprinsă iar de şuvoiul meditaţiei, când, deodată, o şugubeaţă nebunie se iveşte în toată splendoarea firii sale de sticlă multicoloră: un fel de arbore al darurilor! Pare o ofrandă adusă frumuseţii şi temeiniciei. Mi-ar plăcea să cred că fiecare artist (de acum nu mai cutez a-i numi doar ,,meşteri”) a dăruit insulei un rod al creativităţii şi pasiunii sale. Îi admir din ce în ce mai mult pe aceşti oameni.

Chiar şi acum, când frânturile amintirilor sunt încă grăitoare în memorie, la capătul călătoriei mele prin insulele lagunei şi al acestei serii despre artă, creaţie, puritate şi esenţe primordiale, îmi vine să rostesc:

Niciodată stelele nu au fost atât de albastre…

(Textul a fost editat în 28 august 2009.)

Anunțuri