Ipoteza exerciţiului cultural pe care-l propun în rândurile acestui text reuneşte câteva nume bine cunoscute: poetul latin Ovidiu, dramaturgul George Bernard Shaw, actriţa Audrey Hepburn, regizorul Silviu Purcărete şi poetul Nichita Stănescu. Seria ar putea fi redată şi în ordine inversă, începând cu Nichita Stănescu, pentru că de la poezia lui a pornit totul. Aparent, pare un ghem încâlcit de fire ale căror semnificaţii n-ar putea configura un ansamblu coerent.

Şi totuşi… De câteva zile îmi stăruie în minte chipul lui Nichita şi o superbă poezie a sa, intitulată Către Galateea, inclusă în volumul Dreptul la timp. În penumbra lirismului său regal se încheagă şi liantul dintre cele cinci nume enumerate mai sus: fascinantul mit al lui Pygmalion şi al Galateei. Cercetătorii mitologiei au elaborat minuţioase clasificări ale miturilor, unul dintre criteriile punerii lor în ordine fiind cel tematic. Din acest punct de vedere, mitul lui Pygmalion îşi dovedeşte complexitatea, transgresând multiple graniţe tematice. Este deopotrivă mit estetic, al creaţiei şi al iubirii, având tangenţă cu o altă naraţiune a frumuseţii, legată de numele zeiţei Afrodita.

Istoria fabuloasă este simplă. Sculptorul cipriot Pygmalion se îndrăgosteşte de opera mâinilor sale, o statuie de fildeş ce redă contururile unei frumoase feminităţi. Îi aduce o ofrandă zeiţei Afrodita, rugând-o să-i dăruiască o soţie la fel de frumoasă precum statuia pe care o plăsmuise. Zeiţa îi împlineşte dorinţa. La întoarcere, Pygmalion descoperă că statuia a fost însufleţită şi s-a metamorfozat într-o femeie adevărată.

Nici naraţiunea mitului, nici Metamorfozele lui Ovidiu nu reţin vreun nume al frumuseţii de fildeş. În timp, în  imaginarul colectiv i-a fost atribuit numele Galateea, aidoma unei nereide. Poetul latin Ovidiu a rafinat povestea, deşi cuvintele, semnele exterioare nu spun chiar totul. O analiză de profunzime intuieşte filonul din care se desprinde actul creator şi transformarea operei de artă, umanizarea ei. E vorba, de fapt, despre o dublă metamorfoză. Cel ce suferă cu adevărat mutaţii, dar la nivel sufletesc, este creatorul. Dacă pentru privitorul obişnuit contemplarea înseamnă şi produce starea de catharsis, pentru artist este transfigurare. Vechiul Pygmalion s-a mistuit în fiinţa de rouă şi, ca printr-o oglindă, omul cel nou a întrevăzut o altă lume.

Am să divaghez puţin pentru a nuanţa o idee. În evocarea mea reapare un timp al ideilor în stadiu germinativ: anii studenţiei. Nu ştiam atunci că totul se va limpezi mai târziu şi că ceea ce părea fragmentar la un moment dat, risipit, rătăcit, nesistematizat, îşi va afla o fericită aşezare întru unitate. Audiam cursuri incitante, cu denumiri necanonice: Literatura exilului, Literatura Europei Centrale, Hermeneutică literară, Sociologia literaturii, Semiotică, Antropologie culturală şi câte altele! La cursul de Recuperare a simbolurilor şi arhetipurilor culturale, profesorul Ioan Vultur (de formaţie estetician literar) ne-a purtat printr-o sferă a literaturii române nutrită de fertilul filon mitologic, revelându-mi diferenţele dintre integrare şi intertextualitate, două tehnici complexe de revigorare a creativităţii printr-o fericită întâlnire cu o tradiţie vie, fecundă.

Mitul lui Pygmalion şi al Galateei este integrat diferit în câteva viziuni artistice remarcabile, de fiecare dată cu efectul recuperator al unor semnificaţii pierdute în timp. Pe harta integrării mitului se distinge un punct esenţial: piesa Pygmalion a lui George Bernard Shaw, în care Galateea apare în ipostaza Elizei Doolittle, păstrând însă esenţa. Textul se află la baza unui celebru musical, My Fair Lady, ecranizat în 1964, cu minunata Audrey Hepburn în rolul Elizei. (Nu am făcut vreodată o ierarhie personală a marilor actriţe, dar, dacă m-aş prinde într-o asemenea încercare, Audrey Hepburn s-ar afla sus de tot, printre îngerii teatrului şi ai cinematografiei, alături de Claudia Cardinale, Maia Morgenstern, şi, mai nou, admirabila Ofelia Popii.) Am uitat ceva? Desigur, doar am amintit teatrul. E vorba despre grandioasa montare a lui Silviu Purcărete, Metamorphoses, adaptare după opera lui Ovidiu, alături de actorii Teatrului Naţional ,,Radu Stanca” din Sibiu.

Cartografierea culturală a mitului nu este, deci, chiar atât de complicată, dar ne oferă nişte puncte de greutate imposibil de ocolit. Cercul se închide cu poezia lui Nichita Stănescu, Către Galateea. Creatorul, întors spre el însuşi, regăseşte esenţele. Opus al lui Narcis, el se contemplă pe sine în chipul Galateei. Nu analizez mai mult textul. Întotdeauna am considerat că poezia trebuie citită, simţită, trăită, nu analizată, disecată în zeci de straturi. În fond, sensurile poemului lui Nichita sunt atât de adânci, încât mi-e şi teamă să le ating cutia de rezonanţă. Încă un gând înainte de a transcrie aceste splendide versuri. E timpul să redăm miturilor unitatea, prestigiul, libertatea semnificantă, forţa totalizatoare, toate acele virtuţi ce le-au fost răpite de un narcisim uzurpator şi simplificator al unor vremuri desacralizante.

Către Galateea de Nichita Stănescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,
bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

(Textul a fost editat în 1 octombrie 2009.)

Anunțuri