Recuperarea unui mit: Pygmalion şi Galateea

Ipoteza exerciţiului cultural pe care-l propun în rândurile acestui text reuneşte câteva nume bine cunoscute: poetul latin Ovidiu, dramaturgul George Bernard Shaw, actriţa Audrey Hepburn, regizorul Silviu Purcărete şi poetul Nichita Stănescu. Seria ar putea fi redată şi în ordine inversă, începând cu Nichita Stănescu, pentru că de la poezia lui a pornit totul. Aparent, pare un ghem încâlcit de fire ale căror semnificaţii n-ar putea configura un ansamblu coerent.

Şi totuşi… De câteva zile îmi stăruie în minte chipul lui Nichita şi o superbă poezie a sa, intitulată Către Galateea, inclusă în volumul Dreptul la timp. În penumbra lirismului său regal se încheagă şi liantul dintre cele cinci nume enumerate mai sus: fascinantul mit al lui Pygmalion şi al Galateei. Cercetătorii mitologiei au elaborat minuţioase clasificări ale miturilor, unul dintre criteriile punerii lor în ordine fiind cel tematic. Din acest punct de vedere, mitul lui Pygmalion îşi dovedeşte complexitatea, transgresând multiple graniţe tematice. Este deopotrivă mit estetic, al creaţiei şi al iubirii, având tangenţă cu o altă naraţiune a frumuseţii, legată de numele zeiţei Afrodita.

Istoria fabuloasă este simplă. Sculptorul cipriot Pygmalion se îndrăgosteşte de opera mâinilor sale, o statuie de fildeş ce redă contururile unei frumoase feminităţi. Îi aduce o ofrandă zeiţei Afrodita, rugând-o să-i dăruiască o soţie la fel de frumoasă precum statuia pe care o plăsmuise. Zeiţa îi împlineşte dorinţa. La întoarcere, Pygmalion descoperă că statuia a fost însufleţită şi s-a metamorfozat într-o femeie adevărată.

Nici naraţiunea mitului, nici Metamorfozele lui Ovidiu nu reţin vreun nume al frumuseţii de fildeş. În timp, în  imaginarul colectiv i-a fost atribuit numele Galateea, aidoma unei nereide. Poetul latin Ovidiu a rafinat povestea, deşi cuvintele, semnele exterioare nu spun chiar totul. O analiză de profunzime intuieşte filonul din care se desprinde actul creator şi transformarea operei de artă, umanizarea ei. E vorba, de fapt, despre o dublă metamorfoză. Cel ce suferă cu adevărat mutaţii, dar la nivel sufletesc, este creatorul. Dacă pentru privitorul obişnuit contemplarea înseamnă şi produce starea de catharsis, pentru artist este transfigurare. Vechiul Pygmalion s-a mistuit în fiinţa de rouă şi, ca printr-o oglindă, omul cel nou a întrevăzut o altă lume.

Am să divaghez puţin pentru a nuanţa o idee. În evocarea mea reapare un timp al ideilor în stadiu germinativ: anii studenţiei. Nu ştiam atunci că totul se va limpezi mai târziu şi că ceea ce părea fragmentar la un moment dat, risipit, rătăcit, nesistematizat, îşi va afla o fericită aşezare întru unitate. Audiam cursuri incitante, cu denumiri necanonice: Literatura exilului, Literatura Europei Centrale, Hermeneutică literară, Sociologia literaturii, Semiotică, Antropologie culturală şi câte altele! La cursul de Recuperare a simbolurilor şi arhetipurilor culturale, profesorul Ioan Vultur (de formaţie estetician literar) ne-a purtat printr-o sferă a literaturii române nutrită de fertilul filon mitologic, revelându-mi diferenţele dintre integrare şi intertextualitate, două tehnici complexe de revigorare a creativităţii printr-o fericită întâlnire cu o tradiţie vie, fecundă.

Mitul lui Pygmalion şi al Galateei este integrat diferit în câteva viziuni artistice remarcabile, de fiecare dată cu efectul recuperator al unor semnificaţii pierdute în timp. Pe harta integrării mitului se distinge un punct esenţial: piesa Pygmalion a lui George Bernard Shaw, în care Galateea apare în ipostaza Elizei Doolittle, păstrând însă esenţa. Textul se află la baza unui celebru musical, My Fair Lady, ecranizat în 1964, cu minunata Audrey Hepburn în rolul Elizei. (Nu am făcut vreodată o ierarhie personală a marilor actriţe, dar, dacă m-aş prinde într-o asemenea încercare, Audrey Hepburn s-ar afla sus de tot, printre îngerii teatrului şi ai cinematografiei, alături de Claudia Cardinale, Maia Morgenstern, şi, mai nou, admirabila Ofelia Popii.) Am uitat ceva? Desigur, doar am amintit teatrul. E vorba despre grandioasa montare a lui Silviu Purcărete, Metamorphoses, adaptare după opera lui Ovidiu, alături de actorii Teatrului Naţional ,,Radu Stanca” din Sibiu.

Cartografierea culturală a mitului nu este, deci, chiar atât de complicată, dar ne oferă nişte puncte de greutate imposibil de ocolit. Cercul se închide cu poezia lui Nichita Stănescu, Către Galateea. Creatorul, întors spre el însuşi, regăseşte esenţele. Opus al lui Narcis, el se contemplă pe sine în chipul Galateei. Nu analizez mai mult textul. Întotdeauna am considerat că poezia trebuie citită, simţită, trăită, nu analizată, disecată în zeci de straturi. În fond, sensurile poemului lui Nichita sunt atât de adânci, încât mi-e şi teamă să le ating cutia de rezonanţă. Încă un gând înainte de a transcrie aceste splendide versuri. E timpul să redăm miturilor unitatea, prestigiul, libertatea semnificantă, forţa totalizatoare, toate acele virtuţi ce le-au fost răpite de un narcisim uzurpator şi simplificator al unor vremuri desacralizante.

Către Galateea de Nichita Stănescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,
bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

(Textul a fost editat în 1 octombrie 2009.)

Reclame

4 gânduri despre ”Recuperarea unui mit: Pygmalion şi Galateea

  1. tiberiuorasanu zice:

    Superbă postare, superbe evocări.

    Am totuşi o vagă senzaţie, senzaţie potrivit căreia chiar miturile au fost desacralizate prin repetativitate adresată vulgului (mă includ).

    Dacă nu mă înşel, foarte multe mituri provin din epoca pre-grafică.
    După ce aceste mituri nu au mai fost transmise pe cale strict orală iniţiaţilor, a început desacralizarea lor.

    Aceste mituri au început să facă parte integrantă, din viaţa celor care ar fi trebuit numai să le asculte şi NU ! să le acorde numa o valoare, de POVESTE!

    ps. Poetul, este expresia vie a faptului că sacralul, încă mai este posibil cu precădere în epoca grafică.
    Nichita, este cred eu, cel mai bun exemplu.

    • Maria zice:

      Mulţumesc, Tiberiu! Aşa este. Desacralizarea miturilor s-a produs în epoca tăcerii zeilor, când tradiţia scrisului a început să concureze serios cultul străvechilor mistere antice. La începuturi, miturile erau ritualuri sacre, forme de divinizare, asociate gândirii şi mentalităţii unei întregi comunităţi arhaice.

      Pe de altă parte, cânturile marilor epopei erau un apanaj exclusiv al aezilor, iniţiaţi spre a purta mai departe cuvântul sacru. Cine ştie câte sute de ani miturile civilizaţiei minoice au fost transmise pe cale orală înainte de a fi consemnate pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.d.Hr.?! Odată cu scrierea lor, epopeile atribuite lui Homer au devenit naraţiuni, iar zeii şi zeiţele, cu toanele şi capriciile lor au început să părăsească lumea.

      Unitatea primordială a lumii s-a spulberat. Doar poeţii mai reuşesc să-i redea prestigiul de odinioară prin recuperarea eternelor mituri în creaţiile lor, într-un dificil efort de resacralizare a lumii.

      Cred că de aceea anumite mituri sunt stăruitoare – prin forţa lor de semnificaţie.

      • tiberiuorasanu zice:

        Da Maria, da!

        E limpede că modul tău de a vedea lumea, este mult mai bine filtrat prin prisma lecturilor tale, în comparaţie cu modul meu de raportare atît la viaţă, cît şi la modu de a vedea lumea, prinl lecturile mele.

        Şi dacă ceea ce spun eu, este neadevărat, cui îi pasă ? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s