Autor: Maria Hulber

Ediţia în limba franceză a romanului Întuneric la amiază de Arthur Koestler se intitulează Le Zéro et l’Infini. Sub acelaşi titlu, Zero şi infinitul, cartea a fost prezentată la Radio ,,Europa liberă”, în anii optzeci, într-o serie de emisiuni-lectură. Interpretarea consacrată a termenilor din sintagmă pune în opoziţie cele două imagini-simbol ale viziunii comuniste despre lume: omul-zero (prin anularea individualităţii) şi partidul-infinit, construcţie utopică. Este însă o concepţie sincronă, care eludează o abordare complexă, dincolo de graniţele temporale ale evenimentelor ce au determinat naşterea diegezei. Îmi permit, aşadar, să explorez din alt punct de vedere interacţiunile dintre realitate şi ficţiune şi să ilustrez modul în care se influenţează reciproc. Spre deosebire de timpul mitic, ciclic şi reversibil, timpul istoriei urmează traiectul unei spirale ce absoarbe în inima ei vieţi şi destine. Oricărui model factual îi corespunde un punct ,,zero”, precum şi o perpetuare la infinit în limitele unei matrice imuabile. Sentimentul alunecării în vârtejul istoriei persistă în subconştientul omenesc, indiferent dacă e vorba de infinitul mărunt al existenţei prozaice sau de infinitul major, cu consecinţe asupra unor grupuri mari de oameni.

Tiparul proceselor politice de epurare a elitelor comuniste se fixează în Uniunea Sovietică încă din anii ’30 ai secolului trecut . În 1934, în plin proces de reprimare a oricărei forme de opoziţie, reală sau imaginară, Stalin declanşează represiunea împotriva foştilor tovarăşi ai lui Lenin, adevărate legende ale idealurilor bolşevice, precum Zinoviev, Buharin, Kamenev. Apogeul dementei acţiuni de anihilare a primei linii a partidului este atins între anii 1936-1938. În lucrarea Comunismul. O modernitate eşuată, Radu Preda analizează scenariul anchetei, procesului şi execuţiei celor acuzaţi şi notează că acesta s-a aplicat, invariabil, până la moartea lui Stalin: Pe de o parte, dincolo de răzbunarea personală a lui Stalin, aceste aşa-zise procese sunt un exemplu de patologie organizată, în centrul lor stând nu confruntarea dintre acuzare şi apărare, ca într-un proces clasic, ci ,,spovedania” acuzatului care, după torturi fizice şi psihice inimaginabile, este dispus să recunoască, public şi în scris, cele mai fanteziste şi mai abominabile fapte. Practic, judecătorii nu mai au nevoie de martori sau de probe. Totul fiind ,,mărturisit”, ei doar constatau faptele şi aplicau legea. (Cluj-Napoca: Eikon, 2009, p. 156) Toate procesele de acest fel devin diabolice piese regizate, cu roluri atent distribuite victimelor şi instanţelor aproape supraindividuale, completele de judecată, virulente, inflexibile, dar tot atât de inutile, daca ţinem seama de faptul că sentinţele erau stabilite dinainte. Este surprinzător gradul de ipocrizie a acestor oficianţi ai sistemului, în măsura în care ştiu cu certitudine că fundamentele înscenărilor juridice sunt simple invenţii. Scopul lor este falsa mărturisire a condamnatului şi aplicarea unei pedepse drastice, în vederea oficializării terorii ca mijloc de exercitare a puterii absolute. Se urmăreşte, de asemenea, crearea unei reprezentări deformate în imaginarul colectiv privitoare la culpa unor oameni, reprezentare greu de dislocat din prejudecata unanimă, aşa cum s-a văzut mai târziu. La spovedanie se ajunge uneori după ani de anchete, torturi, cedări sau trădări. În lumina documentului istoric putem înţelege mai bine fiecare etapă din cronologia proceselor politice şi din ţesătura motivică reflectată în romanul lui Arthur Koestler, de la arestarea lui Rubaşov până la execuţia sa. De asemenea, nu putem ignora perspectiva auctorială, a scriitorului ce s-a declarat mereu un adversar al pedepsei cu moartea, exprimându-şi sistematic acest punct de vedere în eseul Reflecţii asupra ştreangului. Romanul lui Koestler glisează, deci, între cele două lumi, fiind un amestec de experienţă personală şi colectivă, predispoziţie spre reflexivitate şi propensiune spre o dimensiune sensibilă şi creatoare.

Revenind la nivelul realităţilor istorice, remarcăm că după 1944 modelul epurărilor politice este exportat şi aplicat în toate statele intrate în umbra ideologiei comuniste şi lăsate în voia noilor conducători ai lumii desacralizate şi asediate de rău şi minciună. În Opiul intelectualilor, Raymond Aron observă că peste tot comunişti sau neocomunişti erau obligaţi să mărturisească nişte crime pe care nu le comiseseră, crime care erau uneori pure invenţii, alteori acte reale, considerate crime, dar, de fapt, nevinovate în ele însele sau în raport cu cei care le comiseseră. (Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 140) Autorul merge mai departe, comparându-i pe procurori cu inchizitorii de altădată.  Latura exclusiv documentară a investigaţiei trebuie corelată cu perspectiva subiectivă a memorialiştilor care şi-au consemnat experienţele de anchetă şi detenţie politică. În fiecare dintre aceste opere se poate decela un nivel documentar implicit, aproape întotdeauna confirmat prin actele oficiale. E o formă aparte de intertextualitate, diferită de procedeul literar conştient şi asumat al întâlnirii dintre două texte. Involuntară, este determinată exclusiv de experienţa reală comună a autorilor, ceea ce întăreşte prezumţia existenţei unui model unic de acţiune. Între modelul proceselor staliniste reale, sintetizat în lucrările unor autori precum Radu Preda şi Raymond Aron, şi procesul lui Rubaşov similitudinile sunt evidente. Mai mult, romanul lui Koestler marchează un punct de cotitură în vieţile unor personalităţi din România anilor ’50,  asemenea unui fatum implacabil. În primul său volum memorialistic, Evadarea tăcută, Lena Constante evocă în puţine rânduri istoria procesului complicat şi ramificat în firele căreia a fost prinsă fără a avea nicio vină: Azi este limpede pentru toată lumea că nu fusesem decât marionetele unor procese de stat clasice. Nu avusese oare fiecare ţară din est procesul ei? Toate marionetele fuseseră mânuite aproape în acelaşi timp, cu fire foarte, foarte lungi, trase de foarte departe de mâini foarte dibace şi cu o desăvârşită tehnică. Singurul cusur – lungile fire erau albe. La sfârşitul anchetei ajunsesem aproape să înţeleg această tehnică. De altfel, înainte de arestarea mea citisem o carte ,,Zero şi infinitul”. A fost chiar una din acuzaţiile pe care mi le aducea anchetatorul. Eram vinovată de crima capitală de a fi citit o carte. Acea carte. Pe parcursul istoriei, acest punct de vedere are precedente. După eliberare am citit ,,Mărturisirea”. Cartea unui proces. A unei tehnici. Numai atunci am înţeles, în sfârşit, ceea ce rămăsese nelămurit pentru mine. Totul se petrecuse la fel. În cele mai mici amănunte. Nici măcar o linie schimbată. Nici măcar o încercare de adaptare. O lecţie bine învăţată şi bine spusă pe de rost. E adevărat, cu zel. Ba chiar cu furie. (Bucureşti: Florile dalbe, 1995, p. 16) Dar lectura romanului lui Arthur Koestler nu este nici pe departe singura acuzaţie adusă Lenei Constante. Alte aberante învinuiri se adaugă cazului său. Arestată în 17 ianuarie 1950, trece printr-o serie neîntreruptă de anchete brutale care durează nu mai puţin de 5 ani. Procesul în spirala căruia este prinsă se desfăşoară în doar 6 zile. Totul este bine regizat, fiecare rol e atribuit, persoanele juridice ale acuzaţilor reducându-se la simple cifre convenţionale. Protagonistul, ipostaza românească a lui Rubaşov – Lucreţiu Pătrăşcanu (Aveam pentru acest om admiraţie, respect şi o mare afecţiune. Nu vedeam partidul decât prin el. – p. 15); scenaristul – Herbert Zilber (Al treilea, Herbert Zilber, foarte vechi membru al partidului nu-mi inspirase niciodată prea multă simpatie, totuşi, nu puteam să nu-i admir inteligenţa. – Ib.). Undeva la mijloc, locul vinovaţilor fără vină, judecaţi în virtutea unei simple relaţii cu numărul 1: Eu n-am fost decât un figurant. Era absolut necesar ca ancheta, pentru a sprijini teza unui pretins complot, să-i arate pe agenţii de legătură dintre numărul 1 şi duşmanii partidului. Nu existase nici un complot.  Nici o legătură. Nici un agent. Deci, au trebuit să-i născocească, să dea trup unor închipuiri. (p. 17) Fragmentul are o deosebită semnificaţie în relaţie cu ficţiunea lui Koestler, devenită astfel un posibil hipotext al istoriei, precum şi pentru acuitatea analizei referitoare la tehnica minuţioasă şi perfidă de constituire a unui întreg eşafodaj juridic fantezist.

Al doilea text ce reflectă o experienţă asemănătoare, cu trimitere explicită la romanul analizat, este Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica. O incursiune istorică e necesară. După anul 1956 se înăspreşte represiunea împotriva oricăror posibili oponenţi ai regimului comunist. Pentru tribunalele militare ale vremii începe o perioadă de nefastă amintire şi de intensă activitate de pedepsire drastică a celor acuzaţi în baza art. 209 din vechiul Cod penal. Loturi numeroase se succedă în faţa noilor inchizitori, iar procesele capătă un deosebit ecou în afara sălilor de judecată, prin teroarea ce cuprinde întreaga societate. Tiparul este acelaşi, de la arestare şi până la condamnarea la ani grei de temniţă sau de muncă silnică. Procesul lotului Noica-Pillat, cunoscut şi sub denumirea de ,,lotul intelectualilor mistico-legionari” (printr-o  bizară extensie a imaginaţiei anchetatorilor, după cum dovedesc documentele publicate în volumul Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc.), se deschide cu şedinţa publică din 25 februarie 1960. Sentinţa se rosteşte câteva zile mai târziu, în 1 martie. Nici o abatere, deci, de la modelul prestabilit. În amintirile de detenţie ale lui Constantin Noica memoria afectivă a scriitorului construieşte la un moment dat două niveluri textuale. Primul este cel al evocării propriu-zise a experienţelor de anchetă şi detenţie. Al doilea presupune un fel de evocare în evocare, căci într-una din secvenţele cărţii deţinutul politic Noica încearcă să regăsească firul unei analogii. Pentru înţelegerea contextului, redau cea mai mare parte a fragmentului:

Scap de datoria de a da explicaţii doar pentru că este zi de ,,percheziţie”. Suntem scoşi toţi afară, pe culoar şi puşi să stăm în şir, cu faţa la perete, tot timpul cât ni se controlează paturile şi efectele. Scena aceasta, cu capul la perete, pe culoar, îmi aminteşte de ceva dintr-o carte. Mi-e imposibil să găsesc care anume; abia după un sfert de oră, când suntem reîntorşi în celulă, mi-amintesc despre ce carte e vorba, şi atunci surâd.

– Ce râzi mă, ăla de colo? întreabă un gardian, ce rămăsese în uşă ca să vadă cum ne refacem paturile şi bagajele.

– Nu râd, surâd, spun eu prosteşte.

– Ba ai râs.

– Am surâs numai. […]

– De ce ai râs?

Mă gândesc să nu implic vreun coleg în situaţia asta lamentabilă, şi atunci spun adevărul.

– Mi-am amintit de o scenă asemănătoare dintr-o carte.

– Ce carte?

Zeroul şi Infinitul de Arthur Koestler.

– De cine?

Repet numele, care bineînţeles nu-i spune nimic.

– Şi ce era în cartea aia?

Înghit în sec şi simt că nu pot da îndărăt, nici inventa ceva.

– Era o scenă ca adineauri, cu deţinuţi puşi să stea cu capul la perete, pe culoar.

– Ei şi, ce e de râs?

– Nimic, doar că în carte se sfârşeşte altfel.

– Cum?

Imbecilul ăsta mă plictiseşte cu insistenţa lui. Să-i spun adevărul şi să termin.

– În carte li se pune deţinuţilor câte un revolver în ceafă.

Toată sala a îngheţat. O clipă pare paralizat şi gardianul. Pe urmă scoate un urlet: ,,Provocatorule!” şi se repede la mine, trăgându-mă de veston până ce mi-l scoate. Apoi mă înhaţă de ceafă, strigând: ,,La izolare cu tine!”

(ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 74-75)

În concluzie, analiza comparativă a trei situaţii reale şi a proiecţiei fictive a unuia şi aceluiaşi model de acţiune dezvăluie o halucinantă alunecare în abis, reiterare continuă a scenariului în cercuri de represiune din ce în ce mai largi, pe măsură ce sistemul se extinde şi acţionează tot mai abuziv. Raporturile de cauzalitate relevate, ce exclud orice presupunere de simple coincidenţe ale istoriei, dovedesc că  fiecare cititor lucid de astăzi trebuie să-şi acorde un moment de reflecţie cu privire la cel de-al doilea termen din titlul romanului lui Arthur Koestler, infinitul.

Anunțuri