Am descoperit cu  încântarea unui copil că filmele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania pot fi vizionate pe site-ul MUBI. E adevărat că frenezia primelor clipe s-a temperat la lectura veştii că nu e vorba decât despre şase filme din secţiunea Competiţie şi că nici acelea nu sunt free definitiv, ci numai pentru primii 300 de spectatori online, dar mi-am spus că e bine şi aşa. Departe de atmosfera festivalului, de efervescenţa culturală a Clujului, anul acesta mi-a rămas totuşi o cale spre delectarea cinefilă.

TIFF 2010 ar putea sta sub semnul cuvintelor oraculare ale Saturninei din Altiplano: Nu există poveste fără imagine. Filmele valoroase  devin veritabile imago mundi, tot atâtea lumi posibile şi congruente celei reale, ce captează pe peliculă un registru difuz al existenţei noastre, de la datul firesc până la secvenţele marcate de pasiune, insolit sau chiar inomabil. Descopăr că în umbra celor mai simple poveşti se află complexe emoţii, trăiri, drame.

Înţeleg că în seara aceasta vor fi decernate premiile pentru cele mai bune filme aflate în competiţie. Cred că, la fel ca în anii precedenţi, opţiunile publicului primează. (Actualizare. Conectată exclusiv la vizionarea filmelor şi la informaţiile oferite de organizatori pe site, reintru acum, de la distanţă, în viaţa festivalului. Constat cu bucurie că filmul apreciat de mine, Felicia, înainte de toate, a primit premiul pentru scenariu, iar Ozanei Oancea i s-au acordat două premii: pentru interpretare feminină şi pentru debut. Din păcate, Altiplano şi Reverse nu se numără printre filmele premiate.)

Dacă aş fi vizualizat toate producţiile poate că aş fi încercat să concep un clasament personal, deşi nu sunt critic de film. Voi prezenta succint filmele vizionate, în ordinea în care mi-aş dori să le revăd.

Felicia înainte de toate, Altiplano, Reverse şi Nothing personal mi-au reţinut atenţia şi merită cu prisosinţă să fie premiate. Mai ales între primele două filme amintite mi-e greu să aleg. Ambele sunt rezultate ale unor colaborări internaţionale dintre cineaşti extrem de talentaţi, dar istoriile lor aduc în prim plan lumi foarte diferite.

Felicia înainte de toate (2009), în regia Melissei Raaf (Olanda) şi a lui Răzvan Rădulescu (România), este o coproducţie România, Belgia, Croaţia, Franţa. Pe fundalul unor anevoioase relaţii familiale, Felicia (Ozana Oancea) soseşte cu întârziere la aeroport şi pierde avionul spre Frankfurt. Tensiunea sporeşte la gândul că nu va ajunge în aceeaşi seară la Amsterdam pentru a-l lua pe fiul ei, Mark, de 11 ani, din tabără. În plus, fostul soţ, aflat în Olanda, nu pare dispus să-şi amâne plecarea în concediu pentru a suplini absenţa Feliciei. Protagonista este prinsă la mijloc între cele două familii şi companiile aeriene, deosebit de rigide în privinţa programării zborurilor. Până la un punct rămânem cu impresia că agitaţia Feliciei e determinată de grija pentru fiul aflat în tabără. Răbufnirea femeii din faţa aeroportului dezvăluie însă nemulţumiri mult mai adânci, resentimente acumulate în cei 19 ani petrecuţi într-o continuă pendulare între cele două case-familii: Olanda-România. Un tată grav bolnav, cu sensibilităţile, duioşiile şi angoasele omului care-şi simte sfârşitul aproape, o mamă acaparatoare şi sufocantă (rol interpretat de actriţa Ileana Cernat), excesiv de iubitoare şi grijulie faţă de cei din jur, o soră perfect integrată spaţiului românesc, fără dileme şi frământări interioare, toate acestea constituie peisajul afectiv al concediilor petrecute anual la Bucureşti de Felicia. Trăieşte, deci, în imediata apropiere a dublului său: mama. Abia în finalul filmului întrezărim că sensul adevăratei fericiri a protagonistei este fiul ei. Fără să-şi dea seama, Felicia devine, treptat, aidoma mamei sale.

Cu Altiplano (2009), spectatorul începe o călătorie spre lumea de dincolo. Descinde într-un ţinut aparţinând deopotrivă celor două lumi, dominat de gândirea magico-religioasă a omului aflat în orizontul sacrului. Dacă acest film ar fi pe deplin înţeles, ar fi apreciat pe măsură la festival. Este o coproducţie Belgia, Germania, Olanda, în regia lui Peter Brosens şi Jessica Woodworth. Numele unuia dintre personajele feminine este predestinat, Saturnina evocând ideea rupturii, a durerii provocate de moartea celor dragi. Fiecare personaj devine emblematic, în felul său, participând la un ritual de purificare a lumii căzute în haos, ce marchează totodată o renaştere, o resacralizare a ei. Fiecare pierde pe cineva apropiat: mamele îşi pierd fiii şi fiicele, soţia află de moartea violentă a soţului, tânăra Saturnina este doborâtă de durerea pricinuită de moartea logodnicului. Sfărâmarea statuii Fecioarei, în secvenţa de la început, este un semn de rău augur, prevestind destinul tragic al multor personaje. Viaţa sătenilor din satul Turubamba, din Anzii peruani, este răscolită de aceste pierderi cauzate de impactul celor două culturi şi civilizaţii.  Comunitatea lor, din ţinuturile înalte ale Anzilor, cu reminiscenţe de mentalitate arhaică, interacţionează cu umanitatea de jos, de la poalele munţilor, motivată de alte principii. Ca o amară ironie a sorţii, se răzbună chiar pe cei sosiţi în ajutor, medicii de la centrul oftalmologic de tratare a cataractei. Existenţa lor se intersectează cu drama lui Grace, fostă fotografă de război, marcată de două pierderi violente: a fostului ghid în Irak şi a soţului, ucis de sătenii din Turubamba, disperaţi şi furioşi din pricina tragediilor abătute asupra lor. Mesagerii lumii de dincolo, călăuzitorii spre ţinuturile morţilor sunt pretutindeni, nevăzuţi de ochii muritorilor. Sinuciderea Saturninei dobândeşte valoarea unui sacrificiu ritualic spre restabilirea ordinii, spre reconcilierea lumilor. Nu e deloc întâmplător faptul că alege mercurul, cauza morţii celor dragi (mi se pare că este şi un simbol alchimic, dar sensul acesta ar devia interpretarea poveştii, deci nu îl explorez). După ce trece dincolo, îmbrăcată în rochia de mireasă, fecioara Saturnina săvârşeşte adevărata hierogamie, redându-i Mamei Naturi unitatea pierdută.  Încă un simbol. În timp ce lumea piere sau e cuprinsă de derută şi resemnare, un personaj straniu caută a-i reda contururile de odinioară: sculptorul orb. Gestul său îl întregeşte pe cel definitiv al Saturninei; meticulos şi răbdător, reface din mii de fărâme statuia Fecioarei şi  o redă comunităţii sale. În textele antice, motivul sculptorului orb era asociat cu imaginea profetului, a omului capabil să descopere misterul fiinţei interioare. Film contruit pe germenii unor naraţiuni ancestrale, cu deschideri spre simbolistică sacră şi revelaţie a misterului, Altiplano va genera, sunt convinsă, numeroase interpretări şi cronici elogioase.

Admiraţia pentru cultura şi istoria recentă a Poloniei m-au determinat să privesc cu interes producţia cinematografică Reverse (2009) şi să o situez printre creaţiile remarcabile de la această ediţie. Regia îi aparţine lui Borys Lankosz, iar scenariul este semnat de Andrzey Bart. Sinopsisul filmului poate fi citit aici şi reflectă o parte din problematica dramei. Acţiunea se desfăşoară în Varşovia, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în plină epocă de stalinizare a ţării şi de ideologizare a literaturii poloneze. Pelicula predominant alb-negru conferă autenticitate cadrelor prezentate, refăcând o lume ternă şi mohorâtă, peste care se suprapun întunecatele reflexii sufleteşti ale personajelor. Nu doar personajele feminine îşi dezvăluie ,,latura întunecată”, ci şi personajul masculin, Bronislaw. Filmul nu devine un document în plan artistic al perioadei respective, deoarece subiectul rămâne ancorat în viaţa celor trei femei. Adevărate sabine ale lumii moderne, cu toate ciudăţeniile, fragilităţile şi vulnerabilităţile aparente, ele au forţa interioară de a-i pedepsi pe cei ce le-au răpit vechile obiceiuri. Cred că şi aici se poate vorbi despre confruntarea lumilor şi a timpurilor ireconciliabile. Bunica şi mama Sabinei păstrează un subtil aer aristocratic, vădit în cele mai dramatice momente. În paralel se succed cu repeziciune imagini ce evocă arestările şi reprimarea intelighenţiei poloneze şi a reprezentanţilor lumii aşezate a Poloniei interbelice. Tocmai reperele acestei lumi i-au fost transmise prin educaţie Sabinei. Este atrasă de Bronislaw, un bărbat aparent rafinat şi elegant, fermecător, ale cărui gesturi reînvie parcă ritualurile curtenitoare de altădată. Când îi descoperă  intenţiile şi adevăratul chip, Sabina nu ezită să-i suprime viaţa. Lumea ei, la fel ca a celor din jur, începe să se schimbe în 5 martie 1953. De revăzut.

Cu Nothing personal (2009) se modifică unghiul de interpretare, întrucât imaginea filmică predomină, iar povestea se înfiripă mai ales din succesiunea cadrelor şi efectul lor vizual. În prezentarea şi analiza sumară a primelor trei filme am avut posibilitatea să recurg la tehnicile specifice literaturii, îndeosebi ale structurilor narative. Coproducţia Irlanda – Olanda, în regia Urszulei Antoniak, este primul film vizionat din seria celor oferite gratuit de MUBI. Totuşi, urmele sale nu s-au estompat în timp, interogaţiile deschise nu s-au diluat, memoria mea reţinând, în egală măsură, imaginea şi sunetul. O prezentare detaliată şi relevantă a subiectului poate fi citită aici. În completarea sinopsisului recomandat, se mai poate observa  focalizarea asupra faptului divers al existenţei dintr-un colţ de lume şi semnificaţia celor mai mărunte gesturi cotidiene. Pe măsură ce-şi descoperă afinităţile, protagoniştii încalcă înţelegerea iniţială şi trec graniţele convenienţelor. Cred că imaginile-nucleu, abia întrezărite şi aparent banale, sunt ferestrele, mai ales aceea din apartamentul ei din Olanda şi cele din austera lui casă din Connemara. Ferestrele au o dublă funcţie; pe de o parte sunt deschideri spre lume, spre un spaţiu intuit, dar nereprezentat în cadrul concret; pe de altă parte, constituie o tehnică a realizatorilor de filme, asemănătoare cu hors-champ-ul ce explorează limitele imaginaţiei spectatorilor. (Recunosc, pentru a înţelege mai bine tehnicile de realizare artistică am studiat câteva capitole din Estetica filmului de Jacques Aumont, Alain Bergala, Michel Marie şi Marc Vernet. ) Mi-a mai atras atenţia inedita şi curajoasa ipostază a personajului feminin, Agne: sălbatică, rebelă, o vagaboandă asemenea unui picaro actual în variantă feminină. În fond, e un film despre căutare, îmblânzire şi… Neapărat de revăzut.

Filmul olandez Last conversation (2009), în regia lui Noud Heerkens, nu se numără printre  favoritele mele,  din pricina senzaţiei de monotonie creată prin repetarea aceluiaşi tip de imagini. Cu toate acestea, trebuie să-i subliniez anumite merite artistice: originalitatea scenariului, ingeniozitatea filmării cu 25 de camere şi interpretarea feminină.

Devil’s Town (2009), producţie sârbească în regia lui Vladimir Paskaljevic, îşi proiectează spectatorul în plină facere a ştirilor de la ora 5, printr-o avalanşă de istorii şocante despre o lume bolnavă, deviată. Din nefericire, situaţiile surprinse pe peliculă sunt extrem de realiste, actuale şi acute. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc de câte ori scenariul mi-a dat senzaţia că lumea fictivă se aseamănă uluitor cu cea reală de la noi. Oricât de tare şi-ar bulversa privitorul sensibil, nimic nu pare forţat, exagerat, ci doar orientat spre anumite sfere obscure ale contingentului, menite să scandalizeze. E clar de ce filmul nu este, nu poate fi o comedie, ci o dramă în toată puterea cuvântului. Cel mai trist motiv pe care se construieşte firul narativ mărturiseşte despre pierderea inocenţei.

Anunțuri