Precizez de la început că traiectul meu nu cuprinde tragica experienţă a mineriadelor. Am trăit însă zile de coşmar în decembrie 1989, când am înţeles, cu brutalitate, efectele şi costurile enorme ale schimbării timpurilor. În lunile mai-iunie 1990, deşi eram departe de locul evenimentelor din capitală, am simţit cu tot sufletul ritmul acelui spaţiu în care libertatea şi adevărul continuau să fie clamate viguros, nu doar ca simple idei, ci ca certitudini şi imperative ale unei lumi aşezate pe temeinice fundamente. Am gustat apoi acelaşi sentiment dureros al năruirii speranţelor, când comportamentul agresiv al masei anonime a lăsat urme adânci şi indelebile asupra mai multor generaţii. În fiecare an ce a urmat, între 13 şi 15 iunie am resimţit revolta de la început, dar şi neputinţa amară provocată de triumful minciunii.

De aceea, inaugurarea portalului electronic despre mineriade, rodul proiectului Mineriade 1990: violenţă stradală şi rezistenţă civică, creat la iniţiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, constituie unul dintre cele mai importante evenimente de la mijlocul acestei luni, când se împlinesc 20 de ani de la explozia violenţei în lumea civilizată. Secţiunile site-ului sunt tot atâtea capitole esenţiale prin valoarea testimonială conferită de documentul scris, fotografic sau filmat: Cronologia evenimentelor din 1990 şi 1991, Lista victimelor, Vocile presei (un important material cuprinzând ecourile în presa internă şi internaţională, relatările obiective, dar şi deformările realităţii), Arhiva video, Biografii, Bibliografie, Martor ocular, Dezbateri, Expoziţie, Fotografii. Va fi, de acum înainte, un reper de neocolit pentru cercetătorii istoriei noastre recente, precum şi pentru generaţiile mai tinere, cărora li se oferă posibilitatea de a-şi apropria adevăratele pagini ale evenimentelor desfăşurate.

Exact cu un an în urmă, într-un moment de rememorare interioară a acelor zile, gândurile mi s-au îndreptat spre prologul din impresionantul film-interviu Apocalipsa după Cioran, cu imagini din infernul primei mineriade.  Pe firul aceleiaşi idei, am reluat cu tristeţe lectura cărţii lui Emil Cioran, Demiurgul cel rău, şi am transcris teza primei reflecţii. O redau şi aici, pentru că, dacă instinctul de agresiune tinde să-şi croiască o platoşă ritualică, după cum observa Konrad Lorenz în Aşa -zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, remediul trebuie aplicat cu aceeaşi ritmicitate.

Cu excepţia câtorva cazuri aberante, omul nu are înclinare spre bine: ce zeu să-l îndemne pe calea asta? E silit să se învingă pe sine să se constrângă pentru a putea înfăptui ceva cât de mărunt pe care răul să nu-l fi atins. Ori de câte ori izbuteşte, îşi înfruntă, îşi umileşte creatorul. Iar dacă i se întâmplă să fie bun nu prin străduinţă ori din calcul, ci în mod firesc, asta o datorează unei scăpări a cerului: el se situează deci în afara ordinii universale, nu era prevăzut în nici un plan divin. Nu e deloc clar care-i e locul printre fiinţe, nici măcar dacă fiinţă este. Să fie oare o nălucă?

Binele e ceea ce a fost sau va fi, ceea ce niciodată nu este. Existând pe seama amintirii sau a presimţirii, revolut sau posibil, binele nu poate fi actual, nici subzistent prin sine: câtă vreme el este, conştiinţa îl ignoră şi nu ia act de el decât o dată ce a dispărut. Totul îi dovedeşte nesubstanţialitatea; e o mare forţă ireală, e principiul eşuat din pornire: secătuire, faliment imemorial, cu efecte tot mai pregnante pe măsură ce istoria îşi urmează cursul. La începuturi, în acea promiscuitate unde a avut loc alunecarea spre viaţă, ceva de nedescris trebuie să se fi întâmplat, ceva ce stăruie în răul care ne-ncearcă, şi chiar în felul nostru de a gândi. Cum să te-mpotriveşti presupunerii că existenţa a fost viciată chiar de la sursă, ca şi elementele înseşi, cum? Cine n-a ajuns să ia în considerare această ipoteză măcar o dată pe zi va fi trăit ca un somnambul.

(Emil Cioran, Demiurgul cel rău. Bucureşti, Humanitas, p. 7-8)

Anunțuri