Pe marginea unor note de jurnal

Într-un interviu-fluviu, L’Epreuve du Labyrinthe, publicat la Paris în 1978 şi oferit cititorului român abia în 1990, cu titlul Încercarea labirintului, Claude-Henri Rocquet citează, la un moment dat, câteva rânduri despre călătorii, notate de Mircea Eliade în Fragments d’un journal:

Fascinaţia unei călătorii nu ţine numai de spaţii, de forme şi de culori – de locurile unde mergi şi pe care le străbaţi -, ci şi de numărul ,,timpurilor” personale pe care le reactualizezi. Cu cât înaintez mai mult în viaţă, cu atât am impresia că aceste călătorii au loc concomitent în timp şi spaţiu.

(Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1990, p. 91).

Replica lui Mircea Eliade completează reflecţiile din jurnal şi pune în lumină perspectiva omului, atât de diferită de cea a scriitorului şi savantului;  de aceea trebuie transcrisă integral:

Da, vizitând Veneţia, de pildă, retrăiesc timpul primelor mele călătorii la Veneţia… Îţi poţi regăsi tot trecutul în spaţiu (s.m.): o stradă, o biserică, un copac… Atunci, dintr-o dată, tot timpul e regăsit. (s.m.) Este unul din aspecte, care face ca această călătorie să devină atât de roditoare pentru tine însuţi, pentru propria ta experienţă. Te regăseşti, dialogând cu acela care ai fost acum cincisprezece sau douăzeci de ani. Îl întâlneşti, te întâlneşti pe tine însuţi, îţi întâlneşti propriul timp, momentul istoric de acum douăzeci de ani.

(Ibidem)

Privite astfel, spaţiul şi timpul nu se mai pot defini nici în termenii categoriilor, nici ai dimensiunilor universale. Până şi sistemul de alternanţe fundamentate în studiile teoretice ale lui Mircea Eliade solicită parcă dreptul la remiză în faţa acestei afirmaţii. Spaţiul sacru-mitic/ spaţiul profan-istoric, timpul sacru-mitic/ timpul profan-istoric nu mai apar într-o relaţie dialectică, ci se contopesc în acea unitate specifică începuturilor. Lecturile din studiile amintite se dovedesc insuficiente în acest demers interpretativ.  În viziunea integratoare propusă de scriitor tot timpul e regăsit, dar nu din unghiul unei rememorări subiective de tip proustian, ci din cel al tehnicii gidiene. Am intuit într-un text anterior, în reconstituirea simbolismului unui voiaj personal în insulele lagunei veneţiene, că timpul povestirii şi timpul povestit se conjugă, se reflectă reciproc la nesfârşit precum imaginea pusă în abis de reflectarea în două oglinzi paralele. Constatarea lui Mircea Eliade, potrivit căreia îţi poţi regăsi tot trecutul în spaţiu, are alte profunzimi, dezvăluind că aparentele solilocvii ale fiecărei călătorii din viaţa noastră sunt, de fapt, pretexte pentru descoperirea eului interior dialogic, pentru regăsirea de sine într-o confruntare provocatoare cu propria subiectivitate. Pornind de la această idee, scriitorul delimitează o geografie spirituală configurată în jurul unui centru al lumii, spaţiul unde omul se simte mereu acasă. Niciodată reprezentat ca o cartogramă precisă, centrul lumii are coordonate aleatorii, dictate de mişcările concrete, dar mai ales de cele sufleteşti şi de dinamica afectivă a fiecărui călător. În acelaşi interviu Mircea Eliade mai notează că pentru orice călător, exilat sau dezrădăcinat Oriunde există un Centru al lumii. Odată aflat în acest centru, eşti la tine acasă, eşti cu adevărat în adevăratul sine şi în centrul cosmosului. (Ibidem, p. 90)

Contrapunct

La problematica acelui acasă eliadesc, topos spiritual esenţial, revenim contrapunctic şi mediat, graţie unei rememorări consemnate în Limba păsărilor de Andrei Pleşu. Din exterior se revelează o cu totul altă ipostază a lui Mircea Eliade, care dezvăluie involuntar existenţa unui singur centru al lumii, viu în memorie şi actual în simţire. Dacă în interviul cu Claude-Henri Rocquet scriitorul părea detaşat şi motivat în argumentaţie de pasiunea savantului, în  amintirea lui Andrei Pleşu îl descoperim pe Eliade altfel, reiterând parcă trăirile şi deziluziile lui Dante (de ce nu, şi pe cele ale lui Ovidiu), pentru care exilul a fost o pedeapsă resimţită ca o alungare din Paradis. Şi de data aceasta voi reda cât mai multe rânduri din fragmentul respectiv, pentru savoarea textului şi relevanţa episodului evocat:

Cu câţiva ani în urmă, în timpul unei convorbiri care avea loc în apartamentul său din Place Charles Dullin, profesorul [Mircea Eliade – n.m.] a vrut să ne arate un pasaj dintr-un caiet de însemnări mai vechi. După o căutare febrilă de câteva minute, l-am auzit spunând ca pentru sine: ,,Se vede că l-am uitat acasă!” Am crezut, cum e şi firesc, că întâlnirea noastră având loc la Paris, celălalt ,,acasă” însemna Chicago. Am fost, de aceea, cu atât mai surprinşi să constatăm că ceea ce Eliade voia să spună de fapt era că uitase textul cu pricina la Bucureşti. Aşadar, după aproape patruzeci de ani de absenţă neîntreruptă din ţară, el nu se instalase încă – mental – în altă parte. Mai mult chiar, formularea lui părea să caracterizeze episodul plecării din ţară drept accidental: căci pentru cineva care constată mirat că a uitat acasă un text părăsit, în realitate, cu patruzeci de ani în urmă, momentul plecării e încă actual, iar absenţa de-acasă are aerul de a fi provizorie. Nu spui despre un obiect că ,,l-ai uitat acasă” decât când momentul acestui accident ţine, pentru tine, de trecutul imediat, şi anume de un trecut îngheţat pentru totdeauna în imediateţea sa, un trecut care nu vrea să rămână în urmă.

(Andrei Pleşu, Limba păsărilor. Bucureşti: Humanitas, 1994, p. 94-95)

Geometriile spirituale

Scrierile de mai sus şi modestele consideraţii pe marginea lor nu-mi erau străine când am editat Triunghiurile, două texte concepute ca un joc poetic , dar ca un joc inteligent al asociaţiilor dintre forme geometrice, cuvinte şi categorii gramaticale nărăvaşe, cu grad sporit de semnificare. Simplele incantaţii edulcorate la soare şi la stele şi la toate cele nu fac parte din registrul meu de expresie lirică. În fiecare dintre noi geografia spirituală poate genera o topografie personală, după chipul şi asemănarea forţei de imaginaţie, de la simplul triunghi (dar cu câte sensuri în străvechile tradiţii!), până la formele rectangulare sau cu structuri mult mai complicate. În lirica lui Ion Barbu şi Nichita Stănescu se vădeşte din plin această dublă reprezentare a lumii, pe de o parte în ipostaza ei concretă, pe de altă parte în versiunea ei ideală, imaterială, situată în adâncimea cerului poetic. Le reiau şi aici, amintindu-mi că în unghiurile lor se adăpostesc toposurile mele esenţiale. Undeva, acolo, e acasă.

Triunghi I
(Ziua fără însuşiri)

respir într-un triunghi
după-amiezele se răsfiră pe podeaua
din lemn de salcâm cu verbină pe catete
vopselele s-au răsturnat
s-au scurs în miresme
printr-un interstiţiu ploaia pătrunde cu alţi
stropi într-un sălaş congruent
o latură am aşezat-o pe munţi şi
am zdrelit-o-n piatră
alta se pierde în izvoare
iar unghiul lor e verticalitatea cerului
întârzii de obicei pe ipotenuza
cu ecrane de cinematograf
până acasă sunt flori de câmp
nuci şi salamandre pe gardul grădinii
iar Pan mă priveşte de la fereastră.

Triunghi II
(Eliptică)

triunghiul dreptunghic al respiraţiei mele
după-amieze răsfirate pe podeaua joasă
din lemn de salcâm cu verbină pe catete
vopsele răsturnate
scurse în miresme acute
prin nevăzut şi uitat interstiţiu ploios
stropi sufleteşti într-un sălaş congruent
o latură – pe munţi
zdrelită-n piatră
alta – pierdută în izvoare fierbinţi
unghiul lor spre verticalitatea cerului
întârzierile mele pe ipotenuza neştiută
cu ample ecrane de cinematograf
molatice flori de câmp înspre casă
nuci imenşi şi salamandre tăcute pe gardul aplecat al grădinii
la o fereastră – întrebătorul Pan.

Anunțuri