Articol publicat în revista Familia nr. 4 (533), aprilie 2010 și în România culturală.

Autor: Maria Hulber

Evocările suferinţelor din închisorile politice se articulează în jurul unor probleme majore, precum singurătatea apăsătoare, lipsa comunicării şi a mijloacelor decente de existenţă, sentimentul rupturii, încercările de surmontare a dificultăţilor pe cale spirituală, relaţiile dintre deţinuţi şi gardieni, tortura şi rezistenţa la aceasta. Ultima problematică este recurentă în mărturisiri, ceea ce demonstrează efectele ei cumplite asupra celor torturaţi. Violenţa şi brutalitatea agenţilor puterii adâncesc dramele interioare. În spaţiul carceral răul se concretizează în numeroase forme, se manifestă printr-un comportament şi un limbaj aparte. Cu puţine excepţii, pot fi identificate în memoriile de detenţie câteva trăsături comune ale personajelor situate de această parte a lumii închisorilor. În primul rând, formează un grup destul de omogen, observaţia decurgând şi din numeroasele asemănări existente între portretele construite de diferiţi memorialişti. Se conturează deseori imaginea unei supra-individualităţi cu o putere absolută asupra deţinuţilor politici. În al doilea rând, unica perspectivă este cea a autorilor. Din acest motiv se remarcă un anumit grad de subiectivitate, rememorarea fiind marcată de experienţele trăite de către memorialişti în anii detenţiei. Privirea îndreptată spre agenţii sistemului de represiune este unidirecţională, întotdeauna dinspre evocator spre anchetator, torţionar sau gardian. Relaţiile dintre cei din urmă sunt puţin nuanţate în scrieri, întrucât deţinuţilor nu li se divulgă nimic despre  acest aspect şi numeroase informaţii le sunt interzise. Legea secretului împiedică pătrunderea scrutătoare în miezul lumii care se devoalează treptat numai prin intermediul relaţiilor cu deţinuţii. Totuşi, se produc breşe ce permit memorialiştilor să întrevadă dincolo de exteriorul unor firi colţuroase şi insensibile în faţa suferinţei umane: semne discrete de omenie, gesturi neaşteptate sau dialoguri succinte ce dezvăluie o faţetă diferită de manifestările inumane cotidiene.

Din operele cercetate se desprind următoarele tipuri de personaje, după criteriul ierarhiei sistemului:

1) agenţii serviciilor de Securitate: anchetatorii direcţi şi superiorii acestora; torţionarii; gardienii celor anchetaţi;

2) personalul de pază în spaţiul carceral: gardienii şi comandanţii închisorilor.

1. Anchetatorii şi torţionarii

Cele două tipuri de personaje pot fi ilustrate concomitent, întrucât comportamentul şi atitudinea lor coincid în multe situaţii evocate, anchetatorii recurgând deseori la violenţă pentru a construi dosarele viitorilor inculpaţi în procesele-simulacru.

Două portrete antinomice sunt ilustrate în paginile volumului de Memorii, scris de Valeriu Anania, ce pune în lumină un talent literar deosebit şi vocaţia de a reconstitui psihologii. Primul său anchetator, maiorul Aramă, reprezintă o categorie aparte şi rar întâlnită în camerele de interogatorii. Portretul lui este succint la început, cu puţine elemente fizionomice, dar se completează ulterior cu amănunte reţinute în memoria afectivă a autorului. Menirea anchetatorului este aceea de a citi manuscrisele lui Valeriu Anania, confiscate de Securitate în urma percheziţiilor, şi de a-i întocmi fişa biografică. Ochiul format al memorialistului şi capacitatea lui de a citi pe chipul oamenilor îl ajută să formuleze opinii fără greş. Aşadar, privirea alunecă dinspre exterior spre interior, iar imaginea se îmbogăţeşte treptat, pe măsură ce personajul se dezvăluie prin gesturi, priviri, manifestări complexe, limbaj. Experienţa evocată este dureroasă, întrucât ancheta a durat aproape doi ani şi a oferit scriitorului nefericitul prilej de a cunoaşte întreaga galerie tipologică a agenţilor sistemului. Fragmentul portretistic ilustrează felul în care Valeriu Anania construieşte fizionomii şi caractere, adăugând mereu câte un element semnificativ: ,,Maiorul Aramă părea docil, îmi admitea obiecţiile terminologice, biografia înainta liniar, cu multe poticniri şi popasuri. Anchetatorul lăsa deseori condeiul şi se antrena într’o discuţie pe te miri ce temă, cu totul în afara interogatoriului, o carte citită, un film uitat, o idee în devenire. Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofiţerul acela spelb, care suferea de căldurile lui iulie şi august şi-şi punea vestonul pe spătarul scaunului, era un om de cultură, şi încă vastă”[1]. Se stabileşte o relaţie neobişnuită între anchetator şi cel anchetat, crescută dintr-o admiraţie reciprocă. Anania va constata mai târziu, în timpul periplului său tragic prin malaxorul sistemului concentraţionar, că primul său anchetator este o excepţie. Deşi maiorul Aramă îi apreciază talentul artistic şi îşi exprimă entuziasmul recurgând adesea la formulări şi gesturi teatrale, autorul păstrează o doză de prudenţă şi se teme că reacţiile acestuia sunt doar o altă cale de a-i înfrânge rezistenţa. Este una dintre puţinele experienţe cu un deznodământ atipic: anchetatorul nu numai că-i inventariază manuscrisele, dar le şi protejează de acţiunea distructivă a Securităţii, ceea ce confirmă că admiraţia exprimată mereu de acesta nu a fost lipsită de temei.

Din aceeaşi categorie face parte şi Velniciuc, anchetatorul lui Ion Ioanid la Securitatea din Baia Mare. Personajul rareori îşi pierde răbdarea şi calmul, atitudinea sa este firească, lipsită de rigiditate şi artificialitate. Ion Ioanid este contrariat de acest comportament, dar recunoaşte că, pentru prima dată în viaţa lui de anchetat şi de puşcăriaş politic, orele lungi de anchetă sunt destinse în comparaţie cu severitatea tratamentului din celulă. În primul volum al seriei intitulate Închisoarea noastră cea de toate zilele, memorialistul se declară sceptic în privinţa schimbării mentalităţii în rândurile anchetatorilor, considerând că numai lipsa de experienţă şi tatonările scot la lumină asemenea atitudini umane: ,,Cred că fiind foarte tânăr şi fără experienţă şi debutând în activitatea lui profesională într-o perioadă în care instrucţiunile pe care le primise nu mai prevedeau procedeele din anchetele de până atunci, nu apucase să se înrăiască şi mai păstra încă o doză de puritate şi de sentimente omeneşti”[2].

La antipodul maiorului Aramă şi al lui Velniciuc se profilează un anchetator tânăr, descris de Valeriu Anania, în scrierea amintită, în felul următor: ,,Îl chema Adrian König şi era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent şi extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reţinută”[3]. Fin observator al naturii umane în toată complexitatea ei, autorul analizează cele mai subtile reacţii: mimică, gestică. Abil psiholog, surprinde cu acuitate o gamă largă de atitudini, trăiri, emoţii, porniri instinctive, manifestate sau reprimate printr-un puternic efort de concentrare. Tânărul anchetator se dovedeşte un ins cameleonic şi tenace. El trebuie să completeze dosarul denaturând faptele reale, distorsionându-le prin exagerare. În prezenţa noului său anchetator, Valeriu Anania experimentează un alt soi de relaţie, de confruntare continuă între deţinătorul puterii şi omul vulnerabil, aflat în situaţia de a se apăra de acuzaţii imaginare şi absurde: ,,Anchetatorul şi anchetatul sunt două cetăţi închise care se scrutează reciproc şi-şi caută fisuri: primul bănuieşte că celălalt ştie mult mai multe decât spune, al doilea caută să ghicească unde anume vor să ajungă întrebările (de obicei, puse de la distanţe mari, cu salturi surprinzătoare, ca la şah). Eu aveam de partea mea adevărul (şi un plus de intelect), el avea de partea lui puterea (şi un plus de viclenie)”[4]. În acest fragment sunt delimitate cele două instanţe ale experienţei carcerale, aşa cum apar deseori în memorialistica detenţiilor: ,,eu” şi ,,el”. Persoana a III-a exclude comunicarea directă autentică. Orice tip de dialog între cei doi actanţi este viciat de la bun început, întrucât fiecare se sprijină pe alte principii, pe alte valori. Reflecţiile lui Valeriu Anania sunt deosebit de importante. O analiză semantică a termenilor relevă că opoziţiile semnalate nu sunt într-o relaţie de antonimie: pe de o parte, adevărul şi intelectul, de cealaltă parte, puterea şi viclenia. Fiecare personaj îşi asumă particularităţile generale ale tipologiei în care se încadrează. Astfel, cei ce slujesc şi întreţin puterea absolută a regimului comunist nu au drept reper esenţial adevărul, în timp ce intelectul, calea regală spre desăvârşirea omului, exclude viclenia. Ancheta devine un test al rezistenţei şi tăriei morale în faţa încercărilor de intimidare, o înfruntare psihologică în care cel anchetat este întotdeauna învins.

La început, anchetatul trăieşte iluzia că poate să domine situaţia şi să-şi pună în inferioritate anchetatorul, dar ramificaţiile interogatoriilor, subterfugiile, numeroasele necunoscute din dosar sunt un dezavantaj. Faţă în faţă se află două individualităţi distincte, opuse, cu intenţii şi interese diferite. Fiecare scrutează adânc în interioritatea celuilalt, căutându-i slăbiciunile. Cel anchetat descoperă curând că se află în postura perdantului, a victimei, a vânatului fără putinţă de scăpare. Se găseşte lipsit de apărare în faţa unui interlocutor cinic, viclean şi perfid, care nu acţionează onest, după regulile respectului şi ale demnităţii umane. Tactica anchetei se aplică treptat, printr-o tehnică a suspansului şi gradarea interogatoriilor până la întrebarea crucială, menită să-l identifice definitiv pe anchetat drept duşman al poporului, trădător sau reacţionar. E o strategie diabolică, cu efect psihologic. Problemele de conştiinţă ale celor anchetaţi nu au nicio rezonanţă în universul anchetatorilor, căci ei acţionează după un plan bine determinat, care nu poate avea decât două finalităţi: capitularea deţinuţilor şi recunoaşterea faptelor de care sunt acuzaţi sau transformarea lor în unelte ale sistemului represiv, delatori şi trădători.

Motivul pândei şi al vânătorii este recurent în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc de Radu Ciuceanu şi construieşte în jurul său un câmp semantic ce surprinde mentalitatea şi gesturile anchetatorilor: prada, haita, a pune laba pe el (pe cel urmărit), vânatul, turma, colţi de fiară. Deseori, în timpul anchetelor, autorul îşi simte pândite mişcările, gesturile, slăbiciunile. Spre deosebire de alţi anchetaţi, este adus în faţa unui cuplu distrugător: anchetatorul Vasilescu este secondat de torţionarul Oancă. Acesta din urmă ilustrează tipul bătăuşului notoriu, lipsit de sentimente, după cum notează Radu Ciuceanu: ,,Cum avea să-mi declare mai târziu, pentru el cele mai grele nopţi erau cele în care nu-şi punea în funcţie pumnii”[5].

În alte situaţii anchetatul descoperă noi şi ingenioase forme de apărare împotriva anchetatorilor, după cum explică N. Steinhardt în Jurnalul fericirii: ,,M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând”[6].

Din scenariul anchetelor fac parte şi apariţiile sporadice ale unor ofiţeri superiori din punct de vedere ierarhic. De exemplu, Valeriu Anania îşi aduce aminte de Gheorghe Enoiu, comandantul anchetatorilor, regizorul întregii anchete şi al actului de tortură. Încă de la prima lui apariţie, autorul descoperă un personaj cu o constituţie robustă şi o privire tăioasă. În portretele creionate de memorialistul Anania ochii sunt o trăsătură fizionomică esenţială, cercetată cu atenţie. Dacă zâmbetul şi mimica fals binevoitoare ale unor agenţi mai ascund adevăratele lor intenţii, ochii duc, fără urmă de îndoială, spre adâncimile sufleteşti. Enoiu este o prezenţă episodică, dar dătătoare de fiori. Desele sale intrări în camera de anchetă sunt secvenţe-cheie care întrerup firul narativ. Totodată, constituie un prilej pentru autor de a-i reface, în Memorii, atitudinea şi cuvintele ameninţătoare, infatuarea, autosuficienţa, credinţa că este deţinătorul adevărului absolut, pe care anchetatul va trebui să-l recunoască la un moment dat: ,,Enoiu venea ca de obicei, pentru un minut, mă privea încruntat şi-mi făgăduia că «n’o să-ţi meargă mult»”[7].

Anchetele se derulează conform unei strategii atent gândite, gesturile sunt îndelung studiate, regizate, iar declaraţiile celor anchetaţi nu sunt acceptate dacă demolează planul prestabilit de condamnare. Regimul comunist şi-a învestit agenţii cu o formă de putere asemănătoare cu ceea ce Michel Foucault numea, în studiul A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ,,puterea punitivă”[8]. Restrângând consideraţiile autorului la efectele acestui tip de putere în cadrul societăţii totalitare, se observă că ea deschide calea reîntoarcerii spre practicile barbare şi supliciile fizice la care erau pedepsiţi deţinuţii până în secolul al XVIII-lea. Prezenţa metodelor de tortură în temniţele comuniste demonstrează disfuncţionalitatea sistemului şi dublul limbaj al agenţilor săi, complici ai crimelor şi mistificării. Pe de o parte pedepsesc fără milă, pe de altă parte neagă cu obstinaţie aplicarea tehnicilor punitive pentru smulgerea declaraţiilor dorite. Anchetatorii deţin astfel puterea absolută asupra celor anchetaţi, având drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Îşi conştientizează omnipotenţa şi exercită o serie de constrângeri fizice sau psihice asupra victimelor, pentru a le determina să capituleze. Lena Constante remarcă în Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România: ,,Între noi doi, o luptă inegală şi îndârjită. În acea epocă, anchetatorul era stăpân absolut pe viaţa inculpatului”[9]. Constatarea autoarei sintetizează condiţia vulnerabilă şi precară a celui anchetat în primii ani ai represiunii comuniste. Îşi dă seama că valorile în care crezuse până atunci au parte de o receptare inversată în accepţiunea anchetatorilor. La fel ca Adriana Georgescu, observă că anchetatorul ei are accent străin şi e cuprins de mirajul puterii absolute, crezându-se Dumnezeu: ,, Adevărul meu nu mai era adevăr. Adevărul meu nu era adevărul lor. (…) A-şi impune adevărul «său» i-a devenit idee fixă. Pentru acest dement nu există lege, pentru că legea este el. Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu”[10].

Călăi cu chipuri întunecate răsar din cele mai tainice unghere ale rememorării. Puţini evocatori ai suferinţelor zăbovesc asupra calvarului, pentru că amintirea echivalează cu o nouă trăire a coşmarului. În Memorii, Valeriu Anania prezintă portretul unuia dintre cei mai temuţi torţionari: ,,Era o namilă de om, de peste doi metri. Doar în pantaloni şi maiou, îşi arăta pulpele braţelor, groase, cu muşchi puternici, şi trăsnea demonstrativ o vergea pe nu ştiu ce, masă sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atât de voinici. Acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăuşul profesionist al Securităţii, care chinuise generaţii de osândiţi”[11]. Un alt autor de memorii carcerale, Constantin Ticu Dumitrescu, denunţă în detaliu ororile suferite în timpul detenţiei de la Ploieşti, precum şi barbaria anchetatorilor.

Evocarea lui Florin Constantin Pavlovici din volumul Tortura pe înţelesul tuturor aduce un element inedit în tabloul anchetelor, refăcând decorul neobişnuit al încăperii de la Ministerul de Interne, unde a fost supus interogatoriilor timp de patru luni, în 1959. Locotenentul major Constantin Voicu, în ciuda costumului elegant şi a unei figuri meditative, se dovedeşte un colecţionar al celor mai terifiante instrumente de tortură. În dulapul metalic din biroul de anchetă, în locul hârtiei şi al instrumentelor de scris, se află sinistrele dovezi ale preocupărilor sale, o adevărată panoplie improvizată: ,,A scos un baston de cauciuc, bulan de miliţian, pe care şi l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înşirat alături de baston o pereche de cătuşe, un furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, un box cu ghinturi, arma şuţilor de odinioară. La urmă de tot a produs şi un revolver, pe care l-a extras din toc şi căruia i-a suflat praful de pe ţeavă”[12]. De o mare plasticitate şi cu un impact vizual puternic, scena recreează cu un realism crud atmosfera specifică anchetei. În 1959 metodele se rafinaseră, dar într-un sens negativ, iar imaginaţia diabolică nu mai cenzura niciun mijloc menit a duce la mărturisiri complete. Brutele rămăseseră aceleaşi; îşi schimbaseră doar vestimentaţia, nu şi năravurile.

2. Gardienii

În volumul Les écrits des prisonniers politiques, Bernadette Morand clasifică gardienii în trei categorii, după criteriul relaţiilor complexe stabilite între aceştia şi deţinuţi:

1. gardienii ,,răi”, violenţi, brutali, care umilesc întemniţaţii, dezvăluindu-şi ura faţă de aceştia;

2. categoria de mijloc, a gardienilor ce respectă regulamentul închisorii fără a face excese;

3. gardienii ,,buni”, capabili de sentimente omeneşti (milă, bunătate) şi capacitate de ajutorare a deţinuţilor aflaţi la nevoie.

Grila Bernadettei Morand este confirmată de istoricul Constantin C. Giurescu în opera memorialistică Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955): ,,Dau aceste detalii, spre a arăta că gardienii de la Sighet n-au fost cu toţii nişte brute sau bestii, că s-au găsit printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale atribuţiunilor lor, să ni le îndulcească”[13].

În general, portretele gardienilor sunt realizate din tuşe groase, cu accent pe defecte, mai ales în cazul celor ,,răi”, inumani, sălbatici şi primitivi. Gradul de incultură era răspândit în rândul acestor fiinţe rudimentare, fapt ce poate explica agresivitatea extremă a unora, ivită dintr-un complex de inferioritate, mai ales faţă de intelectualii aflaţi în paza lor. Sunt ultima verigă în exercitarea puterii punitive şi au la îndemână multiple mijloace pentru a înfrânge trupul şi spiritul, de care uzează cu o plăcere diabolică: supravegherea permanentă, impunerea unei discipline drastice între zidurile închisorilor, privarea de hrană şi de odihnă a deţinuţilor, supunerea la frig, refuzul asigurării unor minime norme de igienă, interzicerea comunicării directe între puşcăriaşi, mai ales în zonele de maximă izolare. În volumul Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu scrie despre un astfel de personaj, un plutonier de la Botoşani: ,,Avea o plăcere drăcească să te lovească, să te înjure, să-ţi calce în picioare lucrurile la percheziţie şi alte şicane, afişând un zâmbet de fiară satisfăcută”[14].

Cei mai temuţi gardieni sunt menţionaţi la Jilava, o altă închisoare de exterminare. Despre violenţa şi bestialitatea lor depun mărturie toţi memorialiştii, iar evocările au numeroase referinţe comune. În scrierea amintită, Constantin Ticu Dumitrescu încheagă o imagine colectivă de o cruzime inumană. Constituiţi în adevărate haite, acţionau ca nişte trupe de şoc, lovind deţinuţii la întâmplare, cu o voluptate sadică. Un tablou asemănător este redat de Valeriu Anania, care descrie în Memorii înfăţişarea animalică a gardienilor de la Jilava: ,,Gardienii păreau, în schimb, foarte fioroşi, ca nişte dulăi dresaţi să muşte şi să ucidă. Când nu erau încruntaţi, rânjeau a sălbăticie şi le tremurau fălcile”[15]. Se conturează astfel tipul gardianului-fiară, sălbatic, inuman. Interacţiunea inevitabilă dintre caralii şi deţinuţii politici determină o atentă analiză comportamentală. Paznicii sunt studiaţi de către memorialişti din perspective multiple. În Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[16] îşi aminteşte, la rândul său, de spaima deţinuţilor aflaţi în faţa acestor brute incapabile să preţuiască viaţa şi să nutrească sentimente omeneşti: ,,Gardienii erau adevărate fiare dezlănţuite şi viaţa noastră nu părea să aibă aici prea mare preţ”[17].

Opusul acestora îl reprezintă gardienii ,,buni”, capabili de milă şi de gesturi umane sau cuvinte încurajatoare. În scrierea Amintiri. Cinci ani şi două luni…, Constantin C. Giurescu descrie un personaj cu trăsături antinomice în comparaţie cu ceilalţi caralii: ,,Pintea a fost unul din cei mai buni pe care i-am avut. Om de omenie, gata de glumă, avea o reală simpatie pentru noi deţinuţii”[18]. Existenţa acestor oameni în lumea temniţei este recunoscută şi de alţi memorialişti atenţi la specificul naturii umane: Valeriu Anania, N. Steinhardt, Richard Wurmbrand. Toţi autorii sunt de părere că asemenea prezenţe sunt nişte excepţii. De pildă, în timpul transferului din închisoarea de la Piteşti, Valeriu Anania este contrariat şi uimit de prezenţa unei tinere şi frumoase gardience care citea Iliada. În alte situaţii a simţit compasiunea şi ajutorul oferit de agenţi ai sistemului represiv.

Între tendinţele de a situa tipurile de gardieni la o extremă sau la cealaltă există şi câteva realizări artistice remarcabile, ce îmbină cu obiectivitate calităţi şi defecte ale personajelor. În opera memorialistică menţionată, Constantin C. Giurescu redă portretul complex al lui Vasile Ciolpan, primul director al închisorii de la Sighet, alcătuit din elemente fizionomice şi caracterologice, referinţe biografice şi clinice, precum şi date referitoare la carenţele educaţiei sale: ,,La chip arăta deseori rău, cu obrajii supţi, scofâlciţi. Când, după iulie 1953, mâncarea se îmbunătăţise şi unii din ai noştri începuseră să se îndrepte, împlinindu-se la faţă, făcea cu invidie sau, în cel mai bun caz, cu melancolie, comparaţie între felul cum arăta el şi cum arătau aceştia”[19]. Din interacţiunea cu deţinuţii reies şi alte trăsături ale personajului, un ins complexat, orgolios, cu izbucniri neaşteptate de violenţă.

În spaţiul concentraţionar românesc s-a constituit un întreg sistem de supraveghere, control, constrângere şi pedepsire. Principiile de funcţionare sunt aceleaşi cu ale panopticon-ului, ale cărui particularităţi au fost analizate în cartea lui Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Referitor la supravegherea continuă, devenită o adevărată tortură psihică pentru deţinuţi, s-au scris pagini în care talentul descriptiv s-a împletit cu cel introspectiv. Ochiul ivit în dreptul vizetei fiecărei celule devine, metonimic, un substitut al întregului, al celui ce controlează permanent viaţa deţinuţilor. De pildă, al doilea director al închisorii din Sighet a impus reguli stricte privitoare la supraveghere, după cum consemnează Constantin C. Giurescu în volumul său memorialistic, solicitând ca verificarea celulelor să se facă din două în două minute. Gestul devine monoton şi obositor pentru deţinuţi. În schimb, pentru Valeriu Anania veşnica urmărire în spaţiul şi aşa limitat al celulei înseamnă o adevărată tortură psihologică. Are impresia că ochiul acela pătrunzător şi iritant e un atentat la intimitatea sa.

Pe de altă parte, se observă că teama de delaţiune a fost inoculată şi gardienilor. Se tem unii de ceilalţi, se suspectează. Fără voie, ajung într-o ipostază neobişnuită, paradoxală: sunt, deopotrivă, agenţi şi victime ale sistemului de supraveghere şi control din închisoare, supraveghetori şi supravegheaţi. Această observaţia justifică până la un punct excesul de zel, dar şi capacitatea de a se metamorfoza atunci când evenimentele politice din exterior trec printr-o perioadă de relaxare. Aşa se explică, de fapt, comportamentul diferit şi numeroasele înfăţişări ale personajelor din această categorie, urmărite de-a lungul mai multor etape ale represiunii.

Obsesia supravegherii este dublată de plăcerea pedepsirii celor care încalcă legile absurde ale spaţiului de detenţie. De aceea, aversiunea gardienilor faţă de deţinuţii politici se transformă, cu timpul, în ură şi cruzime în comportament şi limbaj. Observator atent al lumii gardienilor, Constantin C. Giurescu constată cu stupoare că aceştia sunt victime ale intoxicării cu ură împotriva deţinuţilor: ,,Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii”[20]. Slujbaşii sistemului represiv sunt, la rândul lor, ţintele minciunii, propagandei şi dezinformării organizate, înveşmântate într-un discurs specific: limba de lemn. Consemnarea memorialistului îşi găseşte o nuanţă revelatoare în studiul lui André Glucksmann, intitulat Discursul urii, în care se comentează potenţialul distructiv al procesului de contaminare a omului cu ură: ,,Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac”[21]. Cel căzut în patima urii se află pe cea mai josnică treaptă a condiţiei umane. Gardienii sunt convinşi de vinovăţia deţinuţilor politici, iar limbajul lor, datorat unei educaţii rudimentare, se centrează pe anumite elemente lexicale menite să anihileze ultimele redute ale demnităţii umane. Injuriile, cuvintele umilitoare (printre care termenul ,,bandit” este omniprezent în rememorări) constituie o formă de tortură psihologică, dar şi o etapă în procesul dezumanizării treptate a deţinuţilor. Resortul acestui tip de limbaj îl reprezintă ura inoculată printr-o minciună sistematică, ridicată la rangul de adevăr al regimului totalitar.


[1] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 254

[2] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I. 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 312

[3] Valeriu Anania, op. cit., p. 258

[4] Ibidem, p. 259

[5] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 18

[6] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991, p. 27

[7] Valeriu Anania, op. cit., p. 266

[8] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ediţia a II-a. Piteşti: Paralela 45, 2005, p. 96

[9] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 42

[10] Ibidem, p. 8-9

[11] Valeriu Anania, op. cit., p. 270

[12] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 15-16

[13] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura ALL Educational, 2000, p. 419

[14] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 285

[15] Valeriu Anania, op. cit., p. 307

[16] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[17] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[18] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 422

[19] Ibidem, p. 408

[20] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 420

[21] André Glucksmann, Discursul urii. Bucureşti: Humanitas, 2007, p. 9