1. Argument

6 noiembrie 2009. De la Oradea la Oświęcim, în Polonia, sunt doar 550 de kilometri. S-ar putea spune că e un drum capricios, cu ocolișuri în zonele joase și aventuros pe culmile înzăpezite ale Tatrei de răsărit. La poalele munților, în apropierea orașului polonez, zorii sunt învăluiți de o ceață cenușie și sumbră care nu prevestește, parcă, nimic bun. O brumă stranie se înfășoară pe ramuri, multiplicându-le în mii de ace înghețate, ca într-un tablou încremenit și lipsit de suflare. Aer tăios, rece, nimicitor.

Acesta este timpul povestirii, timpul călătoriei mele. Deși este un trecut recent (dar, totuși, trecut), voi relata experiența mea de cunoaștere la prezent. Orice rememorare presupune o actualizare evenimențială și o retrăire la nivel subiectiv a faptelor. De aceea voi lăsa timpul povestirii (al actului narativ propriu-zis) să se întrețeasă cu timpul povestit. Va rămâne un singur punct de pe axa temporală la care nu mă voi putea referi decât prin reflecții generate în mod mediat: timpul ororilor petrecute în fostele lagăre de concentrare și de exterminare de la Auschwitz-Birkenau: 1940-1945. Acest timp este integrat însă în memoria colectivă, în conștiința, mentalitatea și convingerile etice ale tuturor celor care l-au studiat în profunzime. Printr-un artificiu de compoziție voi recupera și acest timp, căci este esențial, de neocolit. Voi apela, în a doua parte a relatării, la dezvăluirile datorate cercetărilor istorice. În acest demers, voi recurge la un material auxiliar de diseminare a informației, Auschwitz-Birkenau. Histoire et present, pus la dispoziția pelerinilor chiar în incinta memorialului.

2. Auschwitz I: La porțile infernului

La periferia sud-vestică a oraşului Oświęcim ceaţa devine apăsătoare şi sufocantă. Nu-mi permite, deocamdată, să vizualizez ansamblul, ci doar mici porţiuni răsfirate pe un perimetru de câteva zeci de metri, din umbra cărora se divulgă urme de sârmă ghimpată, ziduri anoste de cărămidă, turnuri de supraveghere înnegrite de vreme. Sârmă, piatră şi cărămidă roasă, totul dispus într-o topografie perfectă. Spaţiul concentraţionar nu-mi arată încă enorma şi monstruoasa sa faţă. Oricât m-aş strădui să recreez din cuvinte atmosfera, n-aş putea s-o transmit la fel de bine precum fotografiile surprinse cu o săptămână în urmă. Multe prejudecăţi se năruie în acest loc al durerii, pe măsură ce adevărurile sunt repuse în drepturile lor fundamentale. Recunosc deja poarta grea de fier, purtând cinica inscripție ,,Arbeit macht frei”; am văzut-o de nenumărate ori în alte imagini risipite de-a lungul vieţii mele şi ascunse apoi într-un colţ uitat al suferinţei.

Încă nu-mi dau seama că aici e doar începutul, iar mintea mea nu pare pregătită să absoarbă încă dovezile fruste ale barbariei umane. Lipsa semnelor coborârii, ale descinderii în infernal, este înşelătoare. În trecut, la Auschwitz nu se mai cobora decât în camerele de gazare şi în crematorii… Geografia celor trei lagăre şi reţeaua feroviară complicată ce ducea cândva sufletele omeneşti spre un capăt de viaţă sfâşiată atât de abrupt şi de violent sunt toposuri demonizate, locuri în care pământul şi iadul se contopesc într-o tăcere asurzitoare (m-a urmărit acest oximoron pe tot parcursul meu prin lagăre; strigătul izbucnea dureros din fiecare fibră a naturii, din arborii seculari – martori la supliciul inocenților, din unghiurile scrâșnite ale pietrelor și chiar din tăișul sticlos al luminii solare ce a reuşit într-un târziu să străpungă ceaţa şi să-mi desfăşoare adevărata dimensiune a dezastrului).

Fotografiatul este interzis în toate interioarele primului lagăr: în fostele blocuri ale prizonierilor, devenite un muzeu viu, în singura cameră de gazare rămasă intactă şi în crematoriu. Impresia e însă mult mai puternică decât interdicţia pentru vizitatorii veniţi din toate colţurile lumii. Zeci de flash-uri scapără, aproape necontrolat, din mulţime, de parcă s-ar dori păstrarea unor dovezi ale supliciilor, spre neuitare. Din consideraţie pentru victimele Holocaustului şi pentru efortul de conservare depus de muzeografi cu scopul păstrării acestei mărturii esențiale de istorie contemporană, nu voi atașa nicio fotografie și nicio imagine din interioare.

Încremenesc de câteva ori în faţa unor imagini şocante, despre care-mi vine, chiar şi acum, extrem de greu să scriu; în jurul meu văd oameni plângând. Mă impresionează spiritul polonezilor, mai ales al tinerilor. În jurul orei 11 dimineaţa (ora locală), incinta este deja aglomerată. După apartenenţa autocarelor din parcarea arhiplină, 80% din vizitatori sunt polonezi. Pe toţi ne cutremură, ca un loc blestemat şi nefast, sluţit de energiile rele condensate într-un timp atât de redus, Zidul Morţii, unde au fost curmate cu brutalitate vieţile eroilor, ale luptătorilor   (evrei şi deţinuţi politici polonezi) ce au organizat la un moment dat o mişcare de rezistenţă în interiorul lagărului.

Continui prima parte a călătoriei de la începutul lunii noiembrie, călăuzită de ecoul unui îndemn interior. Nu am voie să pun zăgaz fluviului de gânduri, să institui un monopol nociv asupra lor. Rememorarea devine o terapeutică necesară.
Reiau o frântură de amintire şi o derulez repejor până se pierde în clipa întreruptă. Revăd iarăşi feţele pelerinilor ai căror paşi s-au intersectat cu ai mei pe aleile primului lagăr. Abia percep clocotul interior al revoltei, al disperării că urgia nu a fost stăvilită în acele timpuri de sălbăticie. Parcă aud plânsul inocenţilor, le văd chipurile prinse într-o crispare fotografică rămasă ca mărturie pentru eternitate pe zidurile interioarelor. Urmele lor… Rămăşiţele unor vieţi pierdute, spulberate de suflul atrocităţilor.

Copiii şi tinerii pe care-i însoţesc sunt admirabili, cu stele galbene prinse în piept, ca un omagiu adus victimelor terorii. Ne simţim mai aproape astfel, anulăm distanţa temporală, înţelegem că o imensă responsabilitate apasă greu pe umerii noştri de acum înainte: aceea de a nu lăsa fiorul unui astfel de trecut să ne invadeze prezentul.

3. Auschwitz II: Birkenau

Lagărul Auschwitz II se află la aproximativ 3 km depărtare de zona de concentrare. Experimentul dement se extinsese, în anii dictaturii naziste, pe o arie uluitor de mare, iar mecanismele de măcinat vieţi se perfecţionaseră. A rămas doar un câmp montruos, halucinantul loc al exterminării, în miezul căruia, suliţată de razele soarelui şi pietrificată de groaza întinderii, am trăit un alt moment dramatic. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să cuprind în planul meu vizual întreaga suprafaţă a tragediei.

Din mulțimea de barăci de lemn ale foștilor deținuți au mai rămas doar câteva, străbătute de o rețea de construcții de cărămidă, asemănătoare unor cuptoare. Restauratorii polonezi sunt neobosiţi, scoţând cu tenacitate la suprafaţă temelii ale clădirilor în care mii de oameni şi-au trăit cândva ultimele zile, în condiţii greu de imaginat.

Pe peron, pe acel peron de la capătul drumului…, tălpile îmi devin ţărână. Paşii refuză să se materializeze, iar răsuflarea rece a pământului, ultragiat şi el, urcă spre sufletul meu. Din nou simt cum se diluează cuvintele și refuză să înveșmânteze o realitate pe care mintea omului o respinge.

Din fostele camere de gazare şi crematorii au rămas doar ruinele, loc de reculegere pioasă. Am senzaţia că iadul şi-a sporit acolo forţele, şi-a amplificat instrumentele devoratoare, spaţiile de distrugere.

Cerul coboară, liniştea doare, stele galbene se odihnesc pe gândurile unor copii. Un băieţel de 13 ani rosteşte Rugăciunea Morţilor în limba ebraică.

În urmă rămân lacrimi discrete, lumânări, flori, pietre şi stele.

Notă. În dimineața zilei de 6 noiembrie 2009 am ajuns la porţile fostului lagăr de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. În urmă cu exact 2 ani, în noiembrie 2007, am pornit într-o călătorie asemănătoare spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Sunt două experienţe spirituale care mi-au marcat destinul, orientându-mi preocupările spre o anumită zonă de studiu.
Se cuvine să adaug că într-un fragment din Originile totalitarismului, subcap. Dominaţia totală (pe care l-am citat într-un studiu despre deținuții politici din perioada violentei represiuni comuniste), Hannah Arendt se referea, deopotrivă, la victimele lagărelor de exterminare şi de concentrare naziste şi comuniste. Rădăcina răului este unică. Acelaşi trecut totalitar, traumatic, era avut în vedere şi de George Santayana, în celebrele cuvinte înscrise spre aducere-aminte la intrarea în Memorialul de la Sighet, precum și la Memorialul de la Auschwitz, cuvinte pe care le-am mai evocat cândva: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete.

Materialul despre lagărele de la Auschwitz-Birkenau a fost redactat în noiembrie-decembrie 2009, cu amintirile vii și încă netrecute prin filtrul analizei inerente oricărei explorări. Motivul pentru care îl reiau acum este ivit din necesitatea afirmării publice, cu insistență, a adevărului despre ororile provocate de fanatism ideologic,  deviere radicală de la valorile umanității și triumful terorii în anii de criză ai istoriei recente. Din păcate, nu doar somnul rațiunii naște monștri, ci și ignoranța, după cum se relevă tot mai des în zilele noastre.

Anunțuri