Autor: Maria Hulber

Întunecatul veac al regimurilor totalitare şi-a lăsat însemnele şi asupra creaţiei artistice. Ignorând pericole, ameninţări şi adversităţi, o întreagă literatură s-a încăpăţânat să prindă viaţă, cu mult înainte de 1989, să se întemeieze din cuvinte scrise crispat, cu durere. Experienţele şi dramele trăite în temniţele comuniste de una din cele mai frumoase generaţii ale României nu sunt salvate doar în documente limpezi, oficiale, ci şi în file de memorii, confesiuni, amintiri, interviuri. Ca nişte oglinzi paralele, cele două universuri se confruntă şi reflectă abisul. Au grade diferite de scriitură şi propun alte strategii de lectură.
Cititorul acestui gen literar, animat de un imperativ al neuitării, descoperă că întreaga literatură contemporană se redimensionează odată cu pătrunderea scrierilor subiective. Noi evaluări şi reconsiderări sunt necesare. În sens larg, principiile estetice ale literaturii sunt docere (a învăţa), movere (a schimba sau a transforma) şi delectare. Mai ales cea din urmă funcţie e căutată de lectorul grăbit, ca o certitudine a evadării dintr-o lume imperfectă şi greu de conciliat cu aşteptările interioare. Pentru temerarul ce păşeşte în pădurea narativă înarmat cu un set redutabil de tehnici comprehensive, devin accesibile celelalte funcţii: învăţarea şi transformarea. Nu întâmplător mă opresc acum asupra acestor consideraţii. Cu câteva luni în urmă cercetam refugiul propriilor încercări poetice; acum – descind în muzică, încercând să construiesc un ,,univers compensativ” (cf.  Ioana Em. Petrescu), cu suflu angelic.
Dincolo de lumea muzicii, a călătoriilor imaginare, a libertăţii de exprimare şi de gândire, îmi rămâne însă realitatea zilnică a coborârii în noianul unor amintiri cumplite pe care mi le aproprii şi le asum, deşi nu-mi aparţin, sunt înscrise în paginile unor cărţi, cu dimensiunile lor multiple.
O astfel de scriere este Evadarea tăcută de Lena Constante, o capodoperă a literaturii carcerale româneşti. Nicio carte de memorii despre spaţiul concentraţionar din România anilor 1947-1964 nu evocă mai acut evadările singurătăţii şi tristeţii, forţa spiritului de a salva fiinţa în cele mai chinuitoare ipostaze existenţiale. După cum am arătat într-un alt text, intitulat Zero şi infinitul,  asemenea romanului lui Arthur Koestler, Lena Constante a fost arestată în 17 ianuarie 1950 şi anchetată timp de 5 ani la Rahova, Malmaison şi la Ministerul de Interne.  Au urmat încă 3 ani de izolare la penitenciarele politice pentru femei din Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc.  După 8 ani de singurătate în celule sumbre, timp în care şi-a pierdut exerciţiul vorbirii, a fost mutată într-un spaţiu comun de detenţie, iar experienţa sa carcerală a asimilat numeroase exemple de solidaritate feminină. Cele mai importante mărturisiri evocă însă anii solitudinii forţate, marcaţi de interminabile interogatorii, de anchetatori brutali, inumani, uneori de o violenţă extremă, după cum am arătat în studiul Feţele sistemului represiv.

Transcriu mai jos cele mai frumoase pasaje despre evadările în imaginar ale acestei femei extraordinare, cu simţ artistic desăvârşit şi o creativitate neostenită. În aceste fragmente se relevă şi sensurile purtate de titlul primului volum memorialistic al  Lenei Constante, din care le-am citat:  Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995.

În timpul lungilor intervale dintre şedinţe, eu născoceam versuri. Mi-am versificat cele mai frumoase amintiri. Mi-am povestit oraşele, pădurile, cărările, de munte. Copacul îşi proiecta din nou umbra pe liniştita piaţă medievală. Porumbeii îi ciuguleau dantela de fum. O potecă deasupra oraşului. Picăturile de ploaie pe pânza de păianjen. Biserica Neagră şi sunetul clopotelor ei. Fragi la marginea apei. (p. 75)

Am luat o bucată de săpun cât o alună mare. Sculptând-o cu o bucăţică de tulpină uscată, ce se amestecase cu paiul saltelei şi pe care o scosesem prin urzeala pânzei de sac, am făcut un cap mic de păpuşă. După aceea am făcut trupul. Cu o bucăţică de pai mai groasă, întruchipând gâtul, am unit capul de trunchi. Bucăţele de paie pentru braţe şi picioare şi încă puţin săpun pentru pantofiori. Părul? O bucăţică de mătase destrămată, ruptă din căptuşeala paltonului meu. Păpuşa stătea în picioare. Putea să aibă 5 sau 6 centimetri înălţime şi deşi era acum palidă, mie mi se părea fermecătoare cu părul ei castaniu şi mătăsos. Fireşte, şi eu şi păpuşa mea am figurat în raportul paznicului. A doua zi, anchetatorul a cerut să vadă păpuşa. Cum relaţiile noastre se menţineau la ,,timp frumos”, l-am rugat să-mi dea hârtie şi culori, ca să-mi îmbrac păpuşa. Spre surprinderea mea, am primit mai multe foi de hârtie, un creion, o pensulă proastă şi o mică paletă de carton pe care erau lipite şase pastile de acuarelă. O jucărie de copil sărac. Tari ca piatra, mi-a trebuit multă răbdare până să le pot folosi.
Nu aveam foarfeci. Am desenat tiparul rochiţei şi, după ce l-am împodobit cu floricele, am îndoit hârtia pe unde erau desenate cusăturile şi am rupt-o cu atenţie de-a lungul lor. Am mai făcut două fete şi trei băieţi.
Cu una din foile de hârtie am încropit o cutie lungă în care am culcat păpuşile. Şase păpuşele într-o celulă. Mă înduioşau. Din păcate, câteva zile după aceea, anchetatorul mi le-a confiscat. Sub pretextul că sunt mai bine păstrate la el. Mi-a lăsat hârtia şi culorile. (p. 76)

Şi aşa, învârtindu-mă năucă prin celulă şi înşelându-mi foamea cu firimituri, lucram la o nouă piesă de teatru. Un basm. Povestea unei mici prinţese care nu ştia să zâmbească. La naşterea ei, trei zâne, ca să îndeplinească o dorinţă a reginei, mama ei, îi uscaseră în inimi şi în ochi izvorul lacrimilor. Necunoscând jalea, cum ar fi putut ea să cunoască bucuria? La treisprezece ani, prinţesa îşi pierde părinţii, castelul, averea. Viaţa grea, prietenia, dragostea şi munca o învaţă, rând pe rând, suferinţa, lacrimile, speranţa şi, în cele din urmă, surâsul bucuriei.
Piesa avea un subiect pretenţios şi dificil. Trebuia să-mi plimb prinţesa şi pe prietenul ei, un băieţandru de la ţară, prin oraşe şi sate. Să născocesc o grămadă de întâmplări triste sau vesele, numeroase personaje. Cele treizeci şi cinci de roluri trebuiau să vorbească. Să vorbească în versuri. În sfârşit, să învăţ, versurile pe dinafară. Marea dificultate a acestui subiect a făcut ca celula, închisoarea, eu însămi să trecem pe planul al doilea. Cu ochii aproape mereu închişi, ţinând mâna micuţei prinţese într-a mea, mergeam din colibă în castel, aţintind urechea, cu ochii la pândă. La întâmplare, ne întâlneam pe drum, fie cu boieri, fie cu ţărani, negustori sau slugi. (p. 90)

De partea cealaltă a zidului, drept în faţa ferestrei mele, crăcile unduioase, verdele dulce şi graţia a doi salcâmi. Îi privesc. Îi privesc cu nesaţ şi în timp ce-i aspir cu tot focul dorului meu, un spiriduş cocoţat pe o cracă îmi face un semn de prietenie cu braţul lui de frunze verzi. Îi văd clar capul cu tichie ascuţită şi celălalt braţ agăţat de o cracă şi picioarele îmbrăcate în spumă de verdeaţă. O adiere uşoară de vânt îl face pe omuleţul meu să danseze şi braţul lui nu-şi mai opreşte legănarea, pentru a-mi ura multe ,,Bine-ai venit” şi multe ,,bune ziua”!
Era un drăcuşor vesel şi isteţ şi, lung de zi, la răstimpuri, ne vorbeam fără glas şi ne înţelegeam fără grai. (…)
Chiar a doua zi, vecinele mele din dreapta ciocăniră încetişor în perete. Dar cum hotărâsem să renunţ la orice comunicare, în ciuda unei oarecari remuşcări, am lăsat chemarea fără răspuns. La ce bun? Nimic nu mă interesa în afara familiei mele. Erau puţine probabilităţi ca ele să-i cunoască pe ai mei. Hazardul nu pică bine în fiecare zi. De ce aş risca să-mi pierd copacii şi spiriduşul? (p. 205-206)

Notă. Regăsirea paginilor de mai sus nu e o simplă întâmplare. Astăzi se împlinesc 30 de ani de la semnarea Apelului către Europa, document esenţial al disidenţei româneşti şi al luptei anticomuniste, al cărui text a fost redactat de poetul Viorel Padina. Afirm, fără nicio îndoială, că Povestea lui Ave, publicată în foileton în anul 1990 şi reluată acum pe blogul autorului său, se încadrează într-o categorie aparte a genului memorialistic, construită pe problematica rezistenţei la sistemul totalitar, prin disidenţă sau detenţie politică, alături de alte scrieri de referinţă. Asemenea gesturi trebuie evocate şi receptate cu respect şi admiraţie.

Anunțuri