Autor: Maria Hulber

Există cărţi care-mi aduc aminte de luminile amfiteatrelor studenţeşti sau de atmosfera bibliotecilor universitare.

În urmă cu mai bine de o săptămână, la standul Editurii Art, expus la Târgul de Carte ,,Gaudeamus”, am regăsit cu bucurie unul dintre aceste volume fundamentale în evoluţia mea spirituală, descoperit încă din primii ani de facultate: Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis de Vintilă Horia. Destinul cărţii se întretaie într-un mod straniu cu cel al scriitorului. Autentic intelectual de dreapta, anticomunist declarat, Vintilă Horia a purtat pe nedrept, o lungă perioadă, stigmatul unei vini imaginare, consemnate într-un dosar de compromitere a sa pe plan internaţional, presărat de acuzaţii false şi întocmit de fosta instituţie de control şi represiune din perioada comunismului, Securitatea. Motivul de ordin politic s-a ivit într-un context literar ce ar fi trebuit să stimuleze impulsul creator al scriitorilor români din exil. În anul 1960 lui Vintilă Horia îi este acordat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, apărut la editura pariziană Fayard. În urma agresivei campanii mediatice de compromitere, susţinută de stânga franceză, scriitorul renunţă la premiu, deşi este apărat de cele mai importante voci ale exilului românesc, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, iar probele nevinovăţiei sale sunt incontestabile. Este o situaţie singulară, în 1960 Premiul Goncourt rămânând doar acordat, nu şi decernat.

Personajul arhetipal al romanului este exilatul, un dublu al scriitorului, care mărturisea, de altfel: Iată, cine vrea să mă cunoască mai bine nu are decât să recitească Dumnezeu s-a născut în exil şi Cavalerul Resemnării. Eu sunt acolo, cu toate scânteierile şi cu toate umbrele mele. Poetul latin Ovidiu inaugurează un lung şir de experienţe similare în plan real: Dante Alighieri, El Greco, Mircea Eliade, Vintilă Horia însuşi. Cartea are arhitectura narativă a unui jurnal apocrif scris de poetul izgonit de împăratul roman Octavian Augustus tocmai la una din extremităţile Imperiului, în cetatea Tomisului.

Nu intenţionez să prezint sinopsisul romanului, răpind astfel plăcerea (re)lecturii, ci să aduc la lumină punctele forte ale naraţiunii, simbolistica lor exemplară şi personajele emblematice.

Exilul este o pedeapsă şi un motiv de adânci suferinţe. Destinul individual îl poartă pe Ovidiu între două mări: marea caldă şi primitoare de acasă, de la Ostia, din apropierea Romei, şi ţinutul sălbatic al Pontului Euxin, răzvrătit între veri caniculare şi ierni îngheţate, spulberate de un crivăţ năpraznic şi tăios. Tomisul este perceput la început ca un spaţiu infernal, ostil, populat de o umanitate eterogenă îndepărtată de civilizaţie, alcătuită din greci, daci, sarmaţi, sciţi. Paradoxal, în mijlocul acestei lumi apropiată de graniţele barbarilor din miazănoapte începe experienţa iniţiatică a poetului.

Mircea Eliade arăta că orice iniţiere presupune o triplă revelaţie: a sacrului, a iubirii şi a morţii. Toate cele trei căi spre desăvârşire îi sunt deschise exilatului în lumea cea mai neprimitoare cu putinţă. Sunt tot atâtea drumuri spre lumea interioară, spre transformare şi iluminare lăuntrică. Metamorfozele scrise anterior de Ovidiu pot fi lecturate şi în această cheie, ca semn livresc anticipativ, căci cea mai importantă dintre acestea, nescrisă la Roma, ci la Tomis, este cea personală, o metanoia, după cum arăta hispanista Monica Nedelcu. Marchează totodată drumul spre misterul fiinţei sale şi al lumii ce se pregăteşte să intre într-o nouă eră.

Adevăratele motive ale alungării poetului din paradisul roman întăresc anumite ipoteze istorice care nu-i erau străine lui Vintilă Horia. În afară de acuzaţia de corupere a tineretului şi, mai ales, a Iuliei, nepoata lui Augustus, prin intermediul Artei iubirii, considerată frivolă, se pare că Ovidiu ar fi făcut parte dintr-o sectă neo-pitagoreică. Doctrina acesteia se baza pe ideea nemuririi sufletului şi credinţa în perpetuarea existenţei dincolo de moarte, pe vocaţia ascezei prin refuzul ritualurilor orgiastice şi pe credinţa în existenţa unui zeu unic, refuzând politeismul pe care se sprijinea întreaga spiritualitate a antichităţii de până atunci. Declinul civilizaţiei străvechi se conjugă cu naşterea unei noi lumi. Imperiul Roman întemeiat prin agresiune, forţă şi invazie, iar apoi menţinut prin teroare  îşi trăieşte agonia sub semnul timpului crepuscular, înţeles în sens nietzschean ca amurg al idolilor de piatră. Vechea religie politeistă devine treptat mitologie. În opoziţie, o nouă lume se infiripă în toate colţurile Imperiului într-un timp auroral, al miracolului şi al începuturilor. Traseul lui Ovidiu este cu atât mai complicat cu cât spaţiul îşi relevă ambivalenţa. Descinderea în Infern în cei opt ani de exil, echivalenţi cu cele opt cercuri ale Infernului dantesc, este urmată de ascensiunea spre Paradis, căci spre sfârşitul vieţii Tomisul devine adevărata patrie pământească a poetului, aflată însă sub incidenţa provizoratului.

Devine martorul unor transformări semnificative ale lumii. Sacrul i se revelează prin călătoria în spaţiile ritualice ale dacilor de dincolo de graniţele imperiului (muntele şi grota) şi prin descoperirea unor puncte de convergenţă cu concepţia acestora privitoare la lumea de dincolo şi la existenţa zeului unic. Iubirea i se arată prin sentimentele ivite la vârsta senectuţii, mai ales faţă de Dochia, tănăra dacă din Tomis; dar aceasta devine soţia romanului Honorius, comandantul cetăţii, prefigurând cunoscutul mit al etnogenezei. Cei doi tineri pleacă, fug dincolo de graniţele teritoriilor posedate de romani, se exilează la rândul lor, dând naştere unui alt neam. Revelaţia morţii aduce cu sine o stare de împăcare cu sine şi cu lumea. Continua aşteptare a iertării din partea împăraţilor romani se transformă în aşteptarea celeilalte lumi, izbăvitoare.

Personajele cu care interacţionează Ovidiu au aceleaşi funcţii iniţiatice: preotul dac al lui Zamolxis şi doctorul Theodor. Fiecare devine martor şi participant la un miracol dincolo de simpla înţelegere a lucrurilor: teofania. Mult timp, Theodor a rătăcit prin misterele lui Isis şi concepţia palingeneziei. Ideile pitagoreice i-au declanşat căutarea şi a intuit o altă doctrină diferită de oricare dintre cele cunoscute până atunci. Structurată ca o povestire în povestire, naraţiunea lui Theodor, cel cu adevărat dăruit de Dumnezeu, evocă însăşi Naşterea celui îndelung aşteptat, Mesia. Pentru preotul dac, şi el călăuzit la Bethleem de steaua misterioasă, Pruncul nou-născut în exil este fiul lui Zamolxis, pentru Theodor e fiul lui Dumnezeu, iar pentru cei trei magi e fiul lui Zarathustra. Trei concepţii fragmentare şi înrudite se întâlnesc, se refac, aşa cum argintul viu îşi recuperează coeziunea prin atracţia atomilor săi. Este o fabuloasă întâlnire a lumilor, sub zodia unei stele călăuzitoare, ce provoacă transfigurarea în faţa simplităţii inefabile a miracolului. Theodor este singurul personaj al cărui destin va fi pus în continuare în slujba acestei căutări: Îl găsisem pe Dumnezeu şi Îl pierdusem. În drumurile sale va auzi veşti despre El, iar venirea lui Mesia în lume îi va fi confirmată de vechile cărţi ale evreilor, Geneza şi Cartea profeţilor. Emoţia şi tulburarea acestui inedit mesager al Naşterii divine se transmite naratarului. Pentru Ovidiu nimic din ceea ce a trăit până atunci nu i se mai pare verosimil. Până şi scrierile sale, Arta iubirii, Fastele, Metamorfozele, Tristele şi Ponticele îi devin străine, căci descoperă o nouă formă de iubire.

În ultimul an al vieţii, stările halucinatorii, pasaje spre lumea de dincolo, răstoarnă semnificaţiile iniţiale ale toposului. Infernală este lumea Romei, şubredă şi dătătoare de imagini coşmareşti. Paradisiac e locul uitat de lume, acea garnizoana romană din colţul Imperiului, întemeiată în mijlocul unei culturi hibride, elenistică şi dacică, unde Ovidiu a auzit prima dată despre miracolul Naşterii.

Citatele sunt mai mult decât grăitoare:

Cred că taina pe care acest loc o ascunde în oamenii săi şi în armonia peisajului nu poate fi explicată decât prin religie, o religie care a modelat, precum mâna unui sculptor, totul, suflete şi locuri. Zamolxis a fost un simbol trecător, un precursor al acestui Dumnezeu a cărui împărăţie va fi universală şi a cărui luptă pentru a modela oamenii va dura milenii. (…) Or, fidelii lui Zamolxis sunt singurii dintre toate popoarele care nu se tem de moarte. Ei sunt aşadar pregătiţi pentru naşterea cea nouă şi vor fi poate primul popor care se va lăsa modelat de legea lui Mesia şi care va accepta învăţătura Lui, fără a avea nevoie de o transformare esenţială. (Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis. Bucureşti: Editura Art, 2008, p. 204)

Mi-amintesc în clipa asta de cuvintele preotului: ,,Vei mai afla şi alte lucruri, înainte de moarte”. Nu le-am aflat deja? Fac parte dintre aceşti învingători învinşi. Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr, şi am suferit. Dar ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil. (Ibidem, p. 205-206)

Anunțuri