Scrisoare

7 nov. 1951

+

Bucureşti

Pe calea curierului francez, având în vedere cvasi-imposibilitatea de a coresponda în alt mod, chiar pe cale indirectă. Presupun că buna Irène nu mai poate funcţiona. (Între paranteze fie spus, ea avut parte, din fericire, în ultima vreme de două mari surprize, aceea de a nu mai fi dată afară din casa ei, chiar în clipa în care se muta, şi eliberarea fiicei sale.) În ceea ce mă priveşte, eu rezist în continuare trup şi suflet, nu am avut încurcături din afară, deşi în acest moment sunt ameninţat ceva mai direct; de la ultima mea scrisoare am petrecut patru zile la Sinaia, ca să mă refac după indispoziţia de care vă vorbeam în acea scrisoare; efectul clinic a fost atins şi am stat acolo fără să mă mişc din pridvorul parohului care mă invitase, şi la care locuiam – (alături de centenara Domnişoară Golay – acest detaliu pentru Elisabeth, care o cunoaşte). Cu toate că acest rezultat bun a fost util, am făcut bine că nu mi-am prelungit şederea, care a trezit în mod violent curiozitatea autorităţilor şi a dat naştere învinuirii că m-aş fi dus acolo ca să întâlnesc emisari ai partidului liberal (! cu care nu am avut niciodată decât relaţii de antipatie reciprocă) şi ca să transmit în străinătate un manifest incendiar (?!) redactat de şefii mişcării de insurecţie de aici.  – Totul era atât de stupid, încât pare să nu fi avut nici un efect. – Dar am făcut bine că am plecat încă din a cincea zi, de îndată ce am simţit că m-am refăcut, contrar avizului medicilor şi al prietenilor. ,,Nevinovăţia” mea a putut fi astfel verificată mai uşor şi, după alertă, destul de serioasă pentru a fi incriminat pentru prima oară nominal, destinderea pare un lucru câştigat, cu incidente în sens contrar, chiar în aceste zile. Ieri şi mai ales alaltăieri – am fost, pe stradă, ţinta unor manifestări de simpatie din partea formaţiunilor paramilitare şi a miliţienilor care pregăteau sărbătorirea zilei de 7 noiembrie (aniversarea Revoluţiei Ruseşti) – Aclamaţii, mai mult decât neaşteptate din partea tinerilor, poziţie de drepţi din partea ofiţerului conducător etc. Aceeaşi situaţie după-masă cu miliţience şi cu elemente mai puţin oficiale. Oare cu timpul am căpătat o figură mai venerabilă, fără să-mi pierd din caracterul mai mult decât sprinten al mersului? Sau sunt oare confundat cu un altul? cu delegatul patriarhului de Antiohia sau cu Patriarhul însuşi? În orice caz, faptul există şi mă pune la adăpost. Lucrurile astea se întâmplă, tot din fericire, în cel mai rău dintre momente, cu ocazia şi după procesul Monseniorului Schubert, al Monseniorului Pacha &c şi în momentul persecuţiei deschise împotriva Bisericii. Oamenii s-au îndepărtat întrucâtva de noi ca de nişte ciumaţi, cu ,,Sfânta Frică”, ce a devenit patroana recunoscută în mod public în Noua Românie. Dar se întorc, din ce în ce mai numeroşi, văzând că până acum  nu e lovit micul nostru grup, unul din singurele nuclee, care mai există încă, ale credinţei catolice în Bucureşti. Împărtăşiri nenumărate – şi prezenţa unei mulţimi de ortodocşi (dintre care mulţi continuă să se convertească – făcând profesiunea de credinţă prin mijlocirea mea). Din punct de vedere apostolic, lucrurile merg bine, deşi nu pot să mai primesc decât în sacristie, iar cele 4 ore pe săptămână, joia şi duminica, atunci când puteam să primesc ,,la domiciliu” ,,lumea de afară”, cu prezentarea şi reţinerea actelor pe tot timpul vizitei, nu mai există. La biserică ne descurcăm cum putem; dar s-a ajuns să-i împiedice pe toţi bolnavii să vină aici. Doar ,,oamenii de afară” pot intra, spionaţi cum se cuvine, de altfel. Predic adeseori în română, cu o voce prea slabă, dar, pentru cei care aud, cu mult mai mult succes decât aş fi crezut. Am devenit, de asemenea, organist improvizator la orga mare a capelei (improvizator, pentru că asta este oarecum vocaţia mea, pentru că sunt şi un prost acompaniator, iar ochii mei nu-mi permit să descifrez uşor partiturile). – Intonez astfel, în folosul celorlalţi, nu romanţe fără cuvinte ca la Mendelssohn, ci rugăciuni fără cuvinte, care au un impact uimitor. – Mi s-a spus, şi mi s-a repetat, că-i fac pe oameni să plângă, şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci când mă produc. Şi aici nu mai există dezavantajul unei voci scăzute, prin avantajul alegerii registrelor, pe care am învăţat să le folosesc foarte bine, excluzând fără milă nuanţele de sunet cele mai prozaice. ,,Făcându-i pe oameni să plângă”, am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferinţele de toate tipurile au ajuns aproape la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran şi progresiv – O poveste de Edgar Poe, cu pereţi de fier acţionaţi printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de milimetru pe minut, şi care nici măcar în momentul strivirii finale şi fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet, pentru asfixierea şi zdrobirea definitivă. Mizeria şi necazurile, în ciuda unui an excepţional de belşug, depăşeşte orice s-ar putea imagina, mai ales pentru toţi cei care, mai ieri, dispuneau de ceva mijloace de existenţă. Ultima surpriză care li se mai rezervă acestora este aceea de a le schimba neîncetat domiciliul, în condiţii şi în locuri tot mai imposibile. Aproape tot cartierul în care ne aflăm a fost evacuat de oamenii cunoscuţi – Printre ultimii daţi afară în 2 de ore, familia lui Emanuel Lahovary, cu toată trupa în 4 camere la celălalt capăt al oraşului, astfel încât bătrâna Nunuţica, la cei 87 de ani ai săi, nu a găsit încă un loc unde să-şi pună capul. A trebuit să iau înapoi o parte din hârtiile şi cărţile mele de la vecinii lor apropiaţi, familia Năsturel, chiar în ajun de a fi fost şi ei evacuaţi – Am putut să-mi adăpostesc lucrurile în… lada cu ieslea de Crăciun din balconul capelei noastre – au scos afară măgarul şi boul, care mi-au cedat cu amabilitate locul – iar lada se află lângă Sfântul Sacrament, pentru a binecuvânta şi a păzi acest depozit. Ideea, practică şi simpatică, a fost a părintelui Francois, iar transferul s-a făcut discret de către mai mulţi fii spirituali de-ai mei, împărţind totul în genţi… Bineînţeles, nu vorbiţi despre asta – Şi nici despre nimic din ceea ce vă pot spune, pe calea adoptată aici, despre ceea ce se întâmplă în nefericita noastră ţară; suntem înconjuraţi de atâta răutate! În ultimele tranşe a fost evacuată şi Mère Alys cu familia ei din căsuţa care era vizavi de capela noastră, unde Lucian venea adesea – fără să se arate pe aici – Prin Mère Alys am ştiut că Mia lucrează cu curaj şi Vlad se simte sensibil mai bine, şi că şi-a găsit ceva de lucru în colaborare cu Dra Filaliti (cred că ea continuă să planteze brăduţi, cu câţiva lei bucata). Mère Alys nu mai poate apărea decât rar, ea locuieşte într-un fel de pod unde doarme cu o umbrelă deschisă deasupra capului, sub un plafon avariat, nereparat de Oficiul Locativ şi prea scump pentru a putea fi refăcut de ,,locatari”. E drept că plouă rar în ultima vreme. Alaltăieri l-am întâlnit pe dl. Constantin; el mi-a dat veşti bune despre soţia lui, prietena lui Elisabeth. Au fost amândoi la închisoare timp de un an, din martie şi până în februarie. Mi-au spus să vă transmit mii de salutări din partea lor, dacă reuşesc să vă scriu. – Am trăit o mare amărăciune şi îngrijorare cu biata Dna Georgescu. Avea sănătatea distrusă din cauza durerii pe care i-a provocat-o moartea mamei sale, survenită pe neaşteptate acum două luni, – nu îşi mai revenea, cu sincope chiar de două ori pe zi, când, în urma unei tragedii cumplite, fiul ei, micuţul meu geniu, Mihai, a murit la Paris – Telegrama a sosit prin prietena lui Minine Popovici Coandă, accident de laborator şi text clasic de pregătire, spunând să fie anunţat tatăl.  Acesta, zdrobit de durere, dar neputând, aşa după cum credea el, să aducă la cunoştinţa soţiei sale întregul adevăr, în starea în care se afla, fără să o omoare sau să o ducă la nebunie sau să o facă să se sinucidă, fiind şi absent timp de 3 săptămâni prin forţa împrejurărilor, pentru a câştiga la Brăila pâinea necesară familiei. Disimulări, interceptări de scrisori şi de ziare. Abia joia trecută i-au spus sărmanei mame ce se întâmplase. A fost îngrozitor. Am stat trei ore cu ea alaltăieri. Am ieşit de acolo frânt şi epuizat. În pofida pierderii credinţei, după cum pretinde ea, de nişte ani buni, am putut să-i fac bine şi sper să o pot readuce la Dumnezeu, cu toată durerea atroce care o înnebuneşte. – Rugaţi-vă puţin pentru aceşti prieteni loviţi şi pentru sufletul micuţului meu prieten, pe care l-am botezat, căruia i-am dat prima împărtăşanie şi primele îndrumări de viaţă, până la plecarea sa la Paris.

Pe 21 – am celebrat liturghia pentru mama. Pe 26, pentru tine, Dimitrie, încredinţându-te lui Dumnezeu ca să-ţi păstreze sănătatea, buna ta dispoziţie dintotdeauna, – echilibrul, şi pentru ca El să ţi se facă din ce în ce mai cunoscut, aşa cum este, şi pentru ceea ce aşteaptă de la tine. Lipsa veştilor este o grea încercare. Şi câteodată apar panici bruşte, necontrolate – cauzate poate de vise rele (eu, care visam întotdeauna frumos, şi bine, şi mult, am avut deosebit de multe coşmaruri în puţinele mele ore de somn, de la o vreme.) Ca o cronică familială, am aflat că vara noastră Mitza a fost dată afară din casă, împreună cu oaspeţii ei, familia Nasta. Nu ştiu dacă lucrul s-a şi petrecut sau dacă, aşa cum s-a întâmplat uneori, foarte rar, li s-a făcut milă în ultimul moment – Irène Mavrocordat trăieşte în continuare – Din familia Elisabethei nu am revăzut pe nimeni – George Cantacuzino este în continuare la Canal, nu foarte rău, dar cu o rană redeschisă la picior (probabil un ulcer varicos, ceea ce nu e prea grav, dar nu trece de obicei) – Am fost rugat cu insistenţă de vara noastră Deleni-Polyzu să mă rog cu disperare în legătură cu condamnarea la moarte a fiului ei, împotriva căreia a făcut recurs. Acest recurs a fost respins, ca şi toate celelalte, şi ar fi fost un adevărat miracol dacă ar fi fost aprobat – nu vreau nici măcar să spun, acordat, în oricât de mică măsură. Dar, după câte cred a şti, exceptând unele incidente locale la graniţa iugoslavă, niciunul din condamnaţi nu a fost executat. Ei se mulţumesc să îngrozească, înainte, şi să continue şantajul, după. Şi deseori e mai bine să nu insişti, pentru a nu face mai mult rău şi a grăbi deznodământul, care în general nu vine. Nu vor ,,să facă martiri”. Şi se mulţumesc să-i facă pe oameni să moară fără să-i ucidă, după ce au încercat să le smulgă cât mai multe capitulări morale. – Prea puţini rezistă la acest punct: Monseniorul Pacha nu a fost prea strălucit – iar Mons. Schubert, împotriva căruia nu s-a putut reţine mai nimic, îşi datorează pedeapsa atât de gravă (condamnat pe viaţă la temniţă grea) doar faptului excepţional că a fost ceva mai puţin speriat decât ceilalţi acuzaţi. În general, ei fac întotdeauna declaraţii, denunţuri şi cer scuze publice pentru actele lor criminale faţă de regim. Polyzu, unul din cei care s-a comportat relativ mai bine la tribunal, atunci când a fost întrebat, la sfârşit, dacă vrea să adauge ceva în apărarea sa, a terminat prin aceste cuvinte: ,,Nu! Eu sunt sportiv; mi-am jucat partida, am pierdut-o”. Nici vorbă de retractarea celorlalţi; dar nu e încă foarte elevat, deşi sunt cuvinte spuse pentru condamnarea (zisă) la moarte şi asta dovedeşte un anumit sânge-rece.

Pentru a ieşi puţin din coşmarul trăit şi a-i mai face să râdă pe scumpii mei absenţi, adaug aici câteva poante – o [pagină] cu nişte vorbe ale preşedintelui de sindicat (un om cumsecade, de altfel) care comandă totul în fabrica unde lucrează bunul meu Danciul. E cizmar. Din păcate a fost avansat în alte funcţii şi nu mai pot fi adunate perle. Se numea Dumitru, cred. – Cealaltă hârtiuţă se referă la o adevărată manie a momentului, micile turnuri de supraveghere ale circulaţiei, puse peste tot, ca să o încurce fără rost, şi cu veritabile inundaţii vezicale ale animalelor de tracţiune, la fiecare intersecţie, în cantităţi pe cât de fantastice, pe atât de neaşteptate. Ca reacţie, s-a încercat să se interzică anumite trasee deschise doar pentru maşini, dar măsura nu a putut fi pusă în aplicare.

Termin pe această temă mai puţin sinistră, trimiţându-vă, cu aceste câteva rânduri, toată afecţiunea mea, ecoul rugăciunilor mele celor mai fierbinţi şi cererea de rugăciuni în plus şi pentru

bătrânul vostru

Vlad

1) Tovarăş Dumitru: De ce lipseşte muncitorul X?

D.: Are tusă combustibilă (convulsivă).

Tov. D.: Şi muncitorul Y?

D.: Are reumatism particular.

Tov. D.: Te rog să angajez pe N… la un punct sanitar, măcar.

D.: Nu pot: este fost ofiţer deglobat!

Tov.D.: Cum ai făcut cu Domnul acela?

D.: Ii-am pus livorvelul în piept şi ii-am cerut să se legifereze. Apo ii-am făcut procest-verbal.

2) Tov. Dumitru: Mâine eşti de serviciu?

D.: Nu. Sunt proclamat (programat) la lemne.

Tov. D.: L-ai pus pe X… în schema de plan?

D.: Nu l-am pus.

Tov. D.: De ce?

D.: Fiindcă stema de plan nu-l prevede.

Tov. D.: Ce se petrecea în ţară în timpul Monarhiei?

D.: În timpul Manarhiei…

Tov. D.: În timpul Monarhiei…

D.: În timpul Menarhiei…

Tov. D.: Ţi-am spus, se pronunţă mo-narhiei…

D.: În timpul Manorhiei…

Tov. D.: !!

D.: În timpul Monerhiei, s-au întâmplat, să vedeţi tovarăşi, ceva ce nu se eixtă şi nici nu se poate spune.

3) Semnale la fiecare colţ de stradă (turnuleţ de tablă zincată, cu geamuri la înălţimea omului, în care se află un ,,Miliţian” – ; în faţa semafoarelor).

Culoare verde – Puteţi trece;

Culoare portocalie – Puteţi împinge (mare îngrămădeală înainte de trecere);

Culoare roşie – Puteţi face pipi (oprire şi funcţionare urinară negreşită pentru tot ce este încă hipomobil sau bovitractor, băltoace înspăimântătoare la fiecare răspântie).

(Fratelui meu din exil: Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir. O corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952.  Târgu-Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2008)

Anunțuri