Autor: Maria Hulber

Aş vrea să-mi mai citească cineva poveşti, aşa, ca în vremea copilăriei… Dar nu oricum! Nu într-o lectură monotonă sau mono-tonă (mă rog, e cam acelaşi lucru), ci cu modulaţiile vocale articulate pe rolul fiecărei instanţe a naraţiunii, dând viaţă fiinţelor de hârtie prin sunetele alcătuitoare ale cuvintelor. Ei, nu-i nimic! Dacă nu vrea nimeni să-mi spună o poveste, am să mă copilăresc puţin. Voi lăsa seriozitatea la o parte (o s-o mai mimez din când în când 🙂 ) în favoarea unui joc al lecturii şi receptării unor texte/ pretexte inedite. Aţi ghicit! Mă ipostaziez într-un homo ludens, prefăcându-mă că aş fi un povestaş. Dar despre povestaşi vă scriu altă dată, acum mă întorc la povestirile lui… Umberto Eco.

Ca orice scriitor serios, semiotician riguros, de renume mondial, cu mai mult de 50 de titluri de DHC în portofoliu, Umberto Eco a descins în lumea lucrurilor mărunte, simple şi pure, confirmându-le rosturile. În periplul său prin ţinuturile liliputane l-a însoţit artistul grafic Eugenio Carmi, iar rezultatul colaborării lor este volumul Trei povestiri (Iaşi: Polirom, 2005), adresat celor mici… de la 3 la 99 de ani! Nu-mi pot închipui povestirile în versuri fără ilustraţiile lui Eugenio Carmi, nici imaginile grafice fără textele lui Umberto Eco. Cartea este precum un corpus perfect, construit la toate nivelurile unei receptări inteligente. De altfel, iată ce se consemnează într-o notă a editorului, plasată la începutul cărţii: Eugenio Carmi, pictor, se autodefineşte ‘fabricant de imagini’. Cu Umberto Eco a devenit ilustrator./ Umberto Eco, profesor universitar, eseist, scriitor, se autodefineşte ‘fabricant de cuvinte’. Cu Eugenio Carmi a devenit povestitor de basme. Deci, întâlnirea fericită a celor doi artişti a produs mutaţii serioase în plan creator, fiecare devenind, dintr-un homo faber, un autentic deus faber, capabil să întemeieze o lume fictivă în toată puterea cuvântului. Cam aşa se întâmplă cu toate scriiturile lui Umberto Eco. Par a începe simplu, apoi fabulele devin din ce în ce mai complexe, deschizând o constelaţie de semnificaţii. Nici în volumul acesta lucrurile nu stau altfel, cu excepţia faptului că întreaga atenţie a scriitorului se îndreaptă spre micuţii poznaşi din auditoriul imaginar, cărora le spune poveştile sale cu tâlc, pe teme foarte grave şi serioase…

În povestirea Bomba şi generalul, un mic atom, la fel de mic ca toţi ceilalţi atomi, e trist pentru că a fost închis într-o bombă atomică, iar el şi toţi ceilalţi aveau să se îmbucătăţească în momentul lansării, aducând moartea în lume. Un general rău,/ cu o uniformă plină de galoane vrea să facă un război şi îşi petrece viaţa adunând bombe în pod. Atomii ştiu ce înseamnă explozia provocată de ei înşişi: catastrofă, moarte, distrugere, gaură neagră! De aceea se răzvrătesc împotriva generalului, ies pe furiş din bombe şi se ascund în pivniţă. Generalul, îndemnat de mai-marii lumii, declară războiul, îşi încarcă bombele într-un aeroplan şi le aruncă peste lumea disperată. Dar bombele nu explodează, fiind goale, iar oamenii le transformă în ghivece de flori. Toţi descoperă că viaţa este frumoasă fără bombe şi hotărăsc să nu mai facă niciodată războaie. Dar ce se întâmplă acum cu generalul?! Nimic. A devenit portar la un hotel, fiind nevoit să facă plecăciuni în faţa turiştilor. Aceştia îl recunosc şi îi spun mereu, pe glasuri triste: Să vă fie ruşine!/ În hotelul ăsta serviciile sunt foarte proaste!

A venit rândul Celor trei cosmonauţi, povestirea mea preferată! A fost odată Pământul.// şi a fost odată Marte. Oamenii care locuiau pe Pământ doreau să ajungă pe Marte. Mai întâi au lansat sateliţi, au trimis rachete; apoi au pus în rachete şi nişte câini, dar au renunţat repede la ei când au văzut că nu ştiu să vorbească şi să le spună ce au văzut în drumul lor. Într-o zi au apărut trei oameni curajoşi cărora li se spunea cosmonauţi, hotărâţi să exploreze Cosmosul (îi puteţi vedea în ilustraţia lui Carmi!).

Într-o bună zi, plecară de pe Pământ,
din trei puncte diferite, trei rachete.

În prima se afla un american,
care fluiera vesel o melodioară de jazz.

În a doua se afla un rus,
care cânta cu glas profund ‘Volga, Volga’.

În a treia se afla un chinez,
ce cânta un cântec preafrumos,

care celorlaţi doi li se părea disonant.

Cei trei cosmonauţi nu se agreau defel, fiindcă nu se înţelegeau şi fiecare se credea deosebit de ceilalţi. Deşi se aflau în competiţie, au ajuns pe Marte în acelaşi timp. Au contemplat natura neobişnuită şi au admirat munţii roşii/ cu sclipiri ciudate, exact aceiaşi pe care i-a văzut şi Eugenio Carmi, iar apoi i-a reclădit în imaginea din stânga. 🙂 Sau poate că sunt aceiaşi munţi despre care Umberto Eco îi povestea Sandrei în Kant şi ornitorincul. Cine ştie?!
În prima noapte stelară s-au simţit pătrunşi de frică şi de singurătate. Fiecare şi-a strigat mama în limba sa: americanul a rostit ,,Mommy…!„, rusul – ,,Mama”, iar chinezul – ,,Ma-Ma„. Au priceput că au aceleaşi sentimente şi s-au apropiat unul de celălalt. Dimineaţa, apariţia unui marţian (bineînţeles că era verde!) cu antene în loc de urechi, o trompă şi şase mâini i-a îngrozit pe cosmonauţi. Marţianul le spuse: ,,GRRRR!„, iar pământenii considerară că e un sunet războinic şi se pregătiră să-l ucidă. În acea clipă, o pasăre marţiană s-a prăbuşit îngheţată din cuib. Cosmonauţii au lăcrimat înduioşaţi. Marţianul a luat-o cu cele şase mâini ale sale, a încercat să o încălzească şi două fire de fum i-au ieşit din trompă. Cosmonauţii au înţeles că marţianul lăcrima şi nu era deloc diferit de ei. S-au înţeles de îndată prin gesturi şi au hotărât să întemeieze o mare republică spaţială în care să domnească înţelegerea. Pricepuseră că pe Pământ,/ ca şi pe celelalte planete, fiecare are gusturile lui,/ însă e doar o chestiune de a ne înţelege unii pe alţii.

Ultima povestioară e mai tristă. Autorul a uitat de regula happy-end-ului sau poate îi lasă pe micii cititori sau ascultători ai săi să scrie sfârşitul. În Gnomii de pe Gnu, un Împărat mare şi puternic, înconjurat de tot felul de Miniştri ambiţioşi, caută în toate zările Pământului să descopere noi teritorii. Constatând că nu mai este nimic de descoperit pe Pământ, hotărăşte să trimită un Explorator Galactic (EG), pentru a căuta o planetă locuită. După peregrinări îndelungate prin tot felul de ţinuturi stelare reci şi lipsite de viaţă, EG descoperă o planetă minunată, curată, îngrijită precum o bijuterie, cu o cromatică vie, planeta Gnu, locuită de gnomi. Dialogul se înfiripă spontan:
,,Eu, zise EG, sunt Exploratorul Galactic
al Marelui Împărat de pe Pământ,
şi am venit să vă descopăr!”
,,Ia te uită ce mai întâmplare”, zise căpetenia gnomilor,
,,şi noi, care eram convinşi
că noi vă descoperiserăm pe dumneavoastră!”
Urmează o conversaţie interesantă între EG şi gnomi, în care pământeanul se oferă să le aducă acestora civilizaţia sa. Gnomii nu sunt aşa ascultători precum indigenii cuceriţi în vechime şi cer detalii despre civilizaţia care li se oferă. Cu megatelescopul megagalactic al exploratorului, descoperă un pământ poluat, cu oraşe sufocate de blocajele din trafic şi învăluite de smog, mări acoperite de imense pete de petrol, zone despădurite, deşeuri aruncate la nimereală. Cu fiecare nouă descoperire, gnomii exclamă: ,,Păcat…!”, iar apoi îl întreabă pe EG: ,,N-aţi putea/ cumva să nu ne mai descoperiţi? […] De ce/ să nu venim noi pe Pământ/ ca să vă descoperim pe voi?” şi îi explică toate avantajele pe care pământenii le-ar putea avea. EG se întoarce acasă şi-i povesteşte Împăratului despre lumea gnomilor şi propunerea lor. Miniştrii fac fițe, vorbesc despre paşapoarte, taxe de imigrare şi altele, dar în secundele următoare cad victime propriei lor inconştienţe. Unul alunecă pe guma de mestecat aruncată pe jos de un alt Ministru, altul este azvârlit pe trotuar printre mormanele de saci de gunoi…
Pentru moment, povestea noastră
se opreşte aici, şi ne pare rău
că nu putem spune că, de atunci,
cu toţii au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Şi cine ştie dacă pe gnomii de pe Gnu
au să-i lase să vină la noi.
Dar, chiar de nu vor veni,
de ce nu ne punem noi pe făcut
ceea ce ar fi făcut gnomii de pe Gnu?

Şi-am încălecat pe-o şa şi… toate celelalte. Sper că v-au plăcut povestioarele şi ilustraţiile. E bine să veghem la tâlcul lor…

(Octombrie 2008)

Post scriptum. Reprezentarea lumilor posibile în povestirile narate mai sus a vizat primul strat de semnificaţii al diegezelor în versuri. Lectura rămâne deschisă, la fel şi hermeneutica de profunzime, după limitele de interpretare ale fiecăruia dintre viitorii cititori/naratari/receptori de orice rang. Probabil că astăzi labirintul lecturii mă atrage spre cotiturile simbolice ale celei de a treia povestiri, mai articulată pe problemele actualităţii.

Aparent fără nicio legătură cu tema textului, cuvintele lui Ernesto Sabato reprezintă într-un alt mod măsura acestei lumi. Ideea însă s-ar putea constitui ca un avertisment, în dialog cu povestirea Gnomii de pe Gnu de Umberto Eco. Pentru că nu am scris încă despre nicio proză a lui Ernesto Sabato, deşi s-a aflat de nenumărate ori în atenţia observaţiilor mele, redau fragmentul:

Va fi fiind sufletul un străin pe pământ?

Încotro îşi îndreaptă paşii?

E numai glasul lunar al surorii traversând noaptea sfântă

ceea ce aude peregrinul

sumbru

în barca nocturnă

peste apele înlunate

printre crengi putrede şi ziduri prăbuşite.

Cel care delira e mort,

cel străin a fost îngropat.

Soră a tristeţii năvalnice,

priveşte!

Chipul tăcut al nopţii

neliniştită luntre naufragiind

sub ploaia stelelor.

Pentru că nu există poezie festivă, cum a zis cineva, numai timpul şi ireparabilul reuşind să cuvânte. Şi pentru că s-a spus cândva (dar cine şi când?) că într-o zi totul va fi trecut, uitat şi şters: până şi zidurile cele mai semeţe, precum şi înfricoşătoarele şanţuri care înconjurau fortăreaţa inexpugnabilă.

(Ernesto Sabato, Abaddon, Exterminatorul. Bucureşti: Humanitas, 2004)

Anunțuri