Autor: Maria Hulber

Scara în spirală şi ficţiunile gramaticale

În prefaţa volumului Memorii I: Intrarea în tunel de Radu Ciuceanu, Octavian Roske notează că sub lentila isterizantă a maniheismului de tip comunist, libertatea se vede ca un culoar spre puşcărie, iar cetăţeanul de pe stradă, ca virtual deţinut (Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 24). Prin optica deformatoare a noului maniheism, în secolul al XX-lea dihotomiile fundamentale bine/rău, adevăr/minciună, victimă/călău au suferit distorsiuni semnificative. Religia întemeiată pe aceste imagini inversate şi răsturnate, totodată, îşi avea propriile-i momente în fluxul continuu al ascensiunii spre puterea supremă. Printre punctele sale primordiale se numără şi căderea lumii în haos sau lumea pe dos. Sub semnul unei logici răsucite, restaurarea ordinii şi armoniei colective justifică sacrificiile, crimele şi devorarea propriilor actori în spasmele unei patimi imposibil de domolit.

Romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază, reeditat în 2008 la Editura Humanitas, surprinde chiar punctul de răscruce al Istoriei în care se întâlnesc feţele aceleiaşi lumi, dezvăluite sau, dimpotrivă, separate de cortina de piatră a închisorii. Visul anticipativ şi ideea de culpabilizare relevă tema predestinării, susţinută şi de prezenţa oracolului-Istorie, ironic şi sarcastic, cu consecinţe demistificatoare. Cartea unei lumi devastate şi fragmentate de ideologiile totalitare, Întuneric la amiază este în aceeaşi măsură şi cartea lui Nicolas Salmanovici Rubaşov, erou şi antierou, conducător şi histrion în momente diferite ale existenţei sale revoluţionare. Ultima călătorie întreprinsă de acesta urmăreşte sinuosul traseu dinspre vis spre realitate, care-i provoacă trezirea, dez-vrăjirea, dez-amăgirea. Alunecării de la început într-un vertigo oniric, în stări tulburi şi frământate de obsesia hăituirii, îi corespunde simetric, în final, coborârea pe o scară în spirală cât se poate de reală, în beciul condamnaţilor la moarte.

Naraţiunea punctează câteva motive din complicata arhitectură morfologică a mărturiilor despre detenţie, dar, faţă de alte scrieri, nuanţează resorturile vieţii interioare, joncţiunea prezentului cu trecutul, descinderea voită şi cu intenţii introspective în evocarea faptelor şi experienţelor anterioare, înţelegerea şi asumarea tuturor efectelor dramatice. Spre deosebire de personajul lui Kafka, Rubaşov trăieşte pe un teritoriu al certitudinilor. Între zidurile celulei sale strâmte, unde ajunge în timpul valurilor consecutive de epurări politice, descoperă că persoana I singular nu e o ficţiune gramaticală; se dedublează, se priveşte prin ochii imaginari ai adversarilor, se situează în centrul lumii, dar se raportează la sine mereu dintr-o altă perspectivă: Deci voi fi împuşcat. – Deci vei fi anihilat. – Vom fi anihilaţi. (p. 17), într-o halucinantă rătăcire tocmai printre ficţiuni gramaticale. Dualitatea structurii sale interioare divulgă ambiguitatea monologului devenit, în fapt, un dialog cu sine, în care interlocutorii recurg la limbaje diferite: vorbirii unui eu îi corespunde tăcerea tatonantă a celuilalt.

Destinul ineluctabil îl aduce de aceeaşi parte a gratiilor cu foştii inamici de odinioară, ca într-un vârtej năucitor în care rolurile se schimbă necontenit, iar călăul devine victima următoarelor eşaloane, mai rapace, mai cinice şi perfide. Omul confruntat cu propria moarte, cu gândul torturii şi al rezistenţei la aceasta, cu spectrul interogatoriilor interminabile se lasă purtat cu ochii deschişi prin reveriile diurne ale întemniţatului (p. 50), dar viziunea sa nu este prospectivă, îndreptată fie şi spre un viitor incert, ci retrospectivă, căci numai timpul răsturnat mai poate repune categoriile în drepturile lor ancestrale şi fireşti. Rubaşov conştientizează că ascensiunea lui trecută s-a identificat cu o iluzie hipertrofiată printr-o retorică a minciunii: V-am adus adevărul, dar în gura noastră sună ca o minciună. V-am adus libertatea, dar în mâinile noastre pare un bici. V-am adus viaţa cea vie, dar acolo unde răsună glasul nostru, copacii se usucă şi foşnesc frunze moarte. V-am adus promisiunea viitorului, dar am început să ne bâlbâim şi să lătrăm… (p. 59).

Complacerea într-o dictatură cinică, transformarea partidului într-un mecanism rigid, funcţionând cu pretenţii de scrupulozitate şi fixaţii discursive îi provoacă lui Rubaşov deziluzii postrevoluţionare. Autoamăgirea fusese şi pentru el una dintre ,,virtuţile” propovăduite de noii zei ai lumii ce şi-a pierdut reperele. Regăseşte în trecutul său principiul faustic în numele căruia s-au săvârşit compromisuri şi complicităţi nefaste între statele guvernate de sisteme totalitare aparent opuse. Se perindă imaginar prin spaţiile interioare anoste şi deprimante ale unei birocraţii sufocante, reia într-o altă cheie comprehensivă textul lui Machivelli şi îşi justifică erorile, crimele absurde, trădările în numele unei logici consecvente. Descoperă un sistem în care individul nu contează, iar statutul actanţilor poate fi oricând inversat. Numerotării conducătorilor le-ar putea corespunde, la nivelul maselor, simbolurile anonimatului: x, y, z… şi permutaţia lor infinită. (Un procedeu asemănător apare şi în opera lui Caragiale, scriitor ale cărui intuiţii politice n-au dat greş niciodată; o componentă tragică traversează abil până şi lumea comediilor sale, dominată de vid şi rutină, de motivul caruselului sau al mişcării neîntrerupte şi sterile într-un cerc.)
Captiv al unei aparente dezordini mentale, întretăiate de chipuri vechi şi obsesii noi, Rubaşov rămâne o fiinţă fragmentată. Edificiul său interior se clatină pentru că se sprijinise pe piloni şubrezi. Omul-fragment, omul-pion îşi continuă totuşi cufundarea în visare, iar meditaţiile din lunga perioadă de gândire aduc în prim plan teme care ne sună cunoscut: cenzura, mistificarea istoriei, procesele-simulacru, lichidarea adversarilor politici, discursul gonflant al îndoctrinaţilor altoit pe limba de lemn, propulsarea în lumina reflectoarelor a unor spirite obtuze, rudimentare şi limitate, însă cu ifose de rafinament comportamental. Căderea definitivă în abis a lui Rubaşov este pregătită după un scenariu ce-şi dovedise deja eficacitatea, din care nu lipsesc alternarea interogatoriilor cu perioade de reflecţie şi supunerea la puternice presiuni prin torturarea şi uciderea prietenilor. Înainte de cedarea finală, vede adevărata grozăvie a ororilor petrecute, la declanşarea şi desfăşurarea cărora fusese părtaş: condamnarea la moarte a ţăranilor prin inaniţie, deportările în ţinuturile pustii situate dincolo de Cercul Polar, decimarea intelectualităţii, pervertirea caracterului uman prin practica delaţiunii. Capitularea lui este parţială; în parte, rămâne sub vraja propriei ideologii despre maturitatea relativă a maselor, schiţată în paginile din jurnalul de detenţie.

Lectura palimpsestică a pasajelor evanghelice presărate printre fragmentele reconstituirii procesului său trebuie făcută din perspectiva aceleiaşi logici a imaginilor răsturnate. Departe de a fi un inocent, un martir sau un vinovat fără vină în sensul anticului hybris, Rubaşov ascunde în urma sa o cale pavată cu cadavre, victime sacrificate în numele unei ideologii deviate. Este doar una dintre tentaculele monstrului primitiv, pe care acesta o devorează dintr-o imperioasă dorinţă de regenerare a organismului atins de imense răni puroinde. Umilirea finală a lui Rubaşov face parte din scenariul ultimului act al decăderii sale: din fostul conducător de partizani, animat de idealuri trucate, a rămas o simplă marionetă, o fantoşă prinsă într-un proces rizibil.

Lumea rămâne răsturnată, pradă aceloraşi categorii inversate, pentru că Rubaşov nu este un erou civilizator, iar moartea lui nu are forţă restauratoare. În final, descoperă tocmai ceea ce negase timp de o viaţă: valoarea individualităţii, reduse în acel spaţiu de tăcere la o succesiune de cifre corespunzătoare alfabetului cvadratic: 1-5, 4-4…

Notă. La firul cărţii împlineşte astăzi 1 an. De la ieşirea sa în lumina wordpress, am încercat – şi sper că am reuşit – să menţin acest spaţiu în upstream-ul mediului virtual caracteristic blogurilor. În timp, în jurul său au prins rădăcini şi alte fire, pe Youtube, Twitter (încă în elaborare), Picasa sau pe Facebook prin promovarea articolelor pe pagina mea personală. 

La aniversare, am ales, spre rememorare, articolul cel mai drag mie (prezentarea cărţii lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază) publicat iniţial cu titlul Scara în spirală şi ficţiunile gramaticale. Reintitulat, sper ca acest text să devină mai vizibil motoarelor de căutare, întrucât atinge o complexă problematică istorică şi ideologică, cu serioase implicaţii în actualitate. Cartea are un loc bine definit în literatura universală şi o valoare artistică de necontestat. Pe lângă aceasta, conturează o perioadă agitată din prima jumătate a secolului trecut, cercetând omenirea confruntată cu un nefericit şi inexorabil destin. Se află într-o stranie relaţie cu o serie de evenimente care au modificat , în valuri succesive de represiune, structura elitelor comuniste. Trama este inspirată de o realitate necruţătoare: procesele politice de epurare a foştilor tovarăşi ai lui Lenin, desfăşurate la Moscova între anii 1936-1938, comparabile cu procesele Inchiziţiei, după cum observă Raymond Aron în Opiul intelectualilor (ediţia a II-a, Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 139). Romanul divulgă un model de reprimare politică şi anticipează experienţe reale similare dintr-un alt spaţiu al nefericitei aşezări a comunismului în lume: anchetele prelungite şi procesele-simulacru din România anilor ’50, croite după acelaşi tipar, care au culminat cu condamnarea şi înlăturarea violentă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, devenit incomod pentru foştii tovarăşi de idealuri politice. 

Anunțuri