Autor: Maria Hulber

N. Steinhardt şi-a transmis mereu cu plăcere impresiile asupra lecturilor personale, o provocare la fel de mare precum cea a cititului. Nu a dorit să devină neapărat un critic, eseist sau istoric literar. A dăruit tuturor, cu generozitatea intelectualului de viţă veche, ceea ce a dobândit în plan spiritual. Era vorba tot despre o formă de altruism, determinată de o puternică nevoie de exteriorizare.

Atitudinea sa în faţa cărţilor era cea a cititorului ideal. A citit enorm, devorator, dovedind o sete de cunoaştere aproape faustică. Şi-a selectat însă cu deplină exigenţă textele şi le-a interpretat într-un mod original şi mai puţin în spiritul conformismelor şi al canoanelor literare. S-a raportat constant la viaţă, considerând că între viaţă, ca trăire în realitatea imediată, şi carte, ca rezultat al unui efort creator şi artistic, există un spaţiu de trecere: spaţiul intim al cititorului, unde acesta se regăseşte solitar în propria-i lume posibilă. Pentru N. Steinhardt fiecare carte era o deschidere spre viaţă, spre o lume a ei.  Din pluralitatea de lumi oferite de bogatul univers artistic, le alegea pe cele secunde – nu şi secundare – pe cele care nu erau percepute la prima lectură, detaşându-se astfel de critica tradiţională.

N. Steinhardt nu a încercat să contureze o nouă perspectivă teoretică asupra textului literar. S-a ferit mereu de capcanele teoretizării. Considera că fiecare cititor trebuie să exploreze singur textul. Lectura devenea drumul invers, dinspre lucrul asupra textului spre sâmburele de subiectivitate, de omenesc al cărţii.

Într-un interviu acordat lui Andrei Roman pentru revista Familia, N. Steinhardt aşeza mai presus de toate curajul artistic şi talentul scriitorului: Moralitatea autorului nu influenţează opera şi nu impietează asupra valorii ei. (N. Steinhardt, Escale în Timp şi Spaţiu, Dialog cu Andrei Roman pentru revista Familia. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1987, p. 123) Era o afirmaţie surprinzătoare, venită dinspre o personalitate ce ducea o austeră existenţă monahală. Abordând problema artei, a literaturii în mod particular, de pe poziţii de mare modernitate, N. Steinhardt şi-a exprimat dualitatea fiinţei, realizând o sinteză regăsită doar la Dumitru Stăniloae şi Antonie Plămădeală, des evocaţi în scrierile sale. Pe de o parte, era omul-N. Steinhardt, cel ce participa la conferinţe şi la viaţa publică, om de o mare deschidere culturală. Pe de altă parte, era monahul-N. Steinhardt, călugărul de la Rohia, ce trăia revelaţia credinţei.

În domeniul artei, scriitorul nota că recunoaşterea valorilor are sensul unei re-cunoaşteri, printr-o recuperare a modelului arhetipal în fiecare creaţie.

Despre noile creaţii literare afirma că acestea, deşi vor să se despartă de formele clasice, ajung uneori la o tipizare, comportându-se aidoma personajelor lui Eugene Ionesco din Victimele datoriei. În volumul Incertitudini literare, pornind de la un studiu asupra romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, N. Steinhardt observa că s-a ajuns, la un moment dat, la tipizarea romanului de analiză, ceea ce a contribuit la disoluţia formulei. În acelaşi volum, referindu-se la Marcel Proust, propunea o abordare a conceptului de Operă. Opera, aşa cum a fost concepută de geniul literar proustian, a devenit un stăpân absolut al creatorului ei. Din ideal a devenit autoritate. Arta nu este doar ceea ce Honore de Balzac a numit  o formă concentrată şi intensă de viaţă , ci şi o formă mai organizată şi mult superioară de viaţă. (N. Steinhardt, Incertitudini literare. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1980, p. 153) Într-o Operă, modelul real se dizolvă. La fel se întâmplă cu eul autorului. În final, Opera se desparte de autorul ei, cucerindu-şi autonomia. Marcel Proust, scriitor cu o înaltă conştiinţă artistică, a reuşit să confere Operei sale perenitatea, deşi preţul plătit a fost enorm: zece ani de claustrare. De altfel, N. Steinhardt îl consideră un scriitor total, care spune mereu, cu sinceritate, totul: scriitor onest, liber şi curajos. (Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan. Bucureşti: Editura Revistei Literatorul, 1992, p. 31) Opera adevărată are un caracter soteriologic (Ibidem, p. 29) şi reprezintă o împlinire, o cale spre desăvârşire.

Consideraţii asupra artei au fost consemnate de N. Steinhardt şi în eseurile mai vechi, publicate în Revista Fundaţiilor Regale. Problema originalităţii în artă constituie nucleul eseului Neoclasicism? Neotradiţionalism? Reţinem de aici câteva idei interesante. Marile şcoli şi metode nu trebuie imitate, ci continuate, depăşite, deoarece imitaţia generează creaţii minore. Abordarea marilor teme ale literaturii nu trebuie să anuleze simţirea şi originalitatea. În artă nu se poate crea fără dragoste, simţire. Pe de altă parte, cunoaşterea trecutului este esenţială pentru un creator, ruperea de tradiţie fiind periculoasă. Literatura ce s-a desprins întru totul de resorturile tradiţiei reprezintă un regres. Concluzia scriitorului este că modernismul în artă nu se opune doar anti-modernismului, ci şi ultramodernismului, extremelor nivelatoare.

În volumele publicate după 1990 regăsim problematica artei, ca univers ce oferă spiritului uman un nou orizont de aşteptare.

Scriitor trecut prin infernul închisorilor comuniste între 1960 şi 1964, N. Steinhardt şi-a dat seama că arta reprezintă în primul rând o cale deschisă spre divin, spre dialogul dintre om şi Dumnezeu. Prelegerile despre artă şi cele pe teme de estetică audiate în celulele comune l-au determinat să afirme că arta nu se împotriveşte credinţei, ci arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu. (Ibidem, p. 46) Ea purifică şi înalţă, este o treaptă spre un alt fel de fericire, un spaţiu de pasaj între umanitate şi divinitate. De aceea i-a fost imposibil să dea o definiţie artei. N. Steinhardt a împărtăşit opinia lui Lucian Blaga, pentru care arta constituia o încercare de cunoaştere a misterului, a lui Deus Absconsus.

Anunțuri