N. Steinhardt şi generaţia trăiristă

Autor: Maria Hulber

N. Steinhardt şi-a afirmat mereu apartenenţa la o generaţie culturală, pe care a numit-o trăiristă. Niciodată nu s-a considerat a fi un însingurat. A vorbit cu plăcere despre generaţia ’27, despre efervescenţa vieţii culturale din acei ani. România cunoştea pe atunci vremuri mai bune.

O parte dintre eseurile sale sunt despre prietenii şi colegii de generaţie. N. Steinhardt a intrat în cultura românească interbelică cu un impresionant număr de texte în care analiza cu multă sensibilitate şi erudiţie fenomenul literar contemporan. În 1934 a debutat cu volumul parodic În genul… tinerilor, semnat Antisthius, alcătuit dintr-o serie de pastişe ale manierei stilistice proprii colegilor de generaţie: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica. Mult mai târziu, în convorbirile cu Ioan Pintea, mărturisea că această carte a fost un act de critică, dar înapoia criticii se aflau paradoxul şi admiraţia… (N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea. Cluj-Napoca: Dacia, 1993, p. 24) În dialogul epistolar cu Zaharia Sângeorzan, N. Steinhardt a amintit deseori numele lui Mircea Vulcănescu, considerându-l un spiritus rector al acelei perioade fertile în idei, creativitate şi gândire. Nu s-a îndoit niciodată, după teribilul an 1953, când Mircea Vulcănescu pierea în condiţii dramatice în cumplita temniţă a Aiudului, că ideile prietenului său trăiesc prin operele lui Mircea Eliade şi Constantin Noica. Considerat şi de Eugen Ionescu drept liderul spiritual al acestei generaţii, Mircea Vulcănescu concepuse într-unul din articolele publicate în revista Criterion, intitulat sugestiv Generaţie, o analiză a conceptului, crescută dintr- un vast material documentar. După delimitarea ariei de semnificaţii a cuvântului, autorul s-a referit la tânăra generaţie a vremii sale, cea de-a şasea pe firul istoric al României moderne. La fel ca N. Steinhardt, Mircea Vulcănescu considera că printre principalii factori care au condus la constituirea acestei generaţii trebuie subliniată influenţa lui Vasile Pârvan şi a lui Nae Ionescu. În timp ce Vasile Pârvan deschidea perspective inedite în istoriografie, propunând noi idei precum universalitatea şi finitudinea fiinţei umane, Nae Ionescu îşi orienta discipolii spre autenticitate, cercetare directă şi îi aprecia pe cei care-şi afirmau talentul. Cei doi profesori l-au influenţat pe N. Steinhardt în asemenea măsură încât toate studiile sale critice s-au centrat în jurul unor noţiuni şi principii de creaţie precum autenticitate, sinceritate, libertate, universalitate.

Mircea Vulcănescu identifica anumite trăsături comune intelectualilor din tânăra generaţie, din care nu lipseau setea de experienţă, aventura, spiritualitatea. Tânăra generaţie căuta valorile spiritului, chiar în termenii unui misticism menit a revela esenţa divinităţii în timpurile moderne. Mircea Eliade sesiza apariţia unui nou tip uman: homo religiosus, omul ce transcende prin credinţă graniţele lumii profane.

Aceeaşi generaţie era preocupată de problema intelectualilor. Petru Comarnescu distingea între adevăratul intelectual şi pseudointelectualul. La rândul său, Mircea Eliade considera că intelectualii sunt oamenii ce creează istoria de mâine. Mult mai târziu, aceste idei vor fi dezvoltate în majoritatea studiilor lui N. Steinhardt. În dialogul cu Andrei Roman, publicat în revista Familia, el afirma că preţuieşte inteligenţa unui artist, capacitatea unui scriitor de a crea literatură şi de a se juca cu limbajele diferite.

Problema originalităţii tinerilor creatori, dar mai ales pericolul lipsei acesteia, este discutată, deopotrivă, în eseurile lui N. Steinhardt şi Eugen Ionescu. Sensibil la activitatea noilor scriitori şi critici din deceniul al treilea, şi Eugen Ionescu reproşa deseori generaţiei sale tocmai lipsa de originalitate.

Este semnificativ faptul că mult mai târziu, în anii ’80, Steinhardt a ales să vieţuiască într-o legendară şi borgesiană bibliotecă Babel (N. Steinhardt, Escale în Timp şi Spaţiu. Dialog cu Radu Săplăcan pentru revista ASTRA. Bucureşti: Cartea Românească, 1987, p. 127), citindu-i cu voluptate, clandestin, în pofida ideologilor şi cenzorilor vremii, pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Surprinzător, a descoperit o serie de afinităţi între generaţia sa şi generaţia de scriitori optzecişti: încrederea în autenticitate, sila de minciună şi făţărie, dragostea nebună de libertate…, uimirea în faţa cedărilor grăbite, dispreţul total pentru fricoşi. (Ibidem, p. 134)

Reclame

2 gânduri despre ”N. Steinhardt şi generaţia trăiristă

  1. noradamian zice:

    Maria, salut! Recitesc postarea, interesată în mod deosebit de cum si prin cine şi-a format Steinhardt o personalitate unicat atât de preţioasă în spiritualismul românesc.
    Vasile Pârvan, Nae Ionescu …”Cei doi profesori l-au influenţat pe N. Steinhardt în asemenea măsură încât toate studiile sale critice s-au centrat în jurul unor noţiuni şi principii de creaţie precum autenticitate, sinceritate, libertate, universalitate”.
    Li se asociază, firesc, mentorii aleşi din acea „legendară şi borgesiană bibliotecă Babel”: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi , desigur, Noica ( menţionat mai-nainte)
    Apropierea de optzecisti in care regăseste .reperele sale fundamentale, „încrederea în autenticitate, sila de minciună şi făţărie, dragostea nebună de libertate…, uimirea în faţa cedărilor grăbite, dispreţul total pentru fricoşi”, e firească, deci. Surprinzător e doar faptul că în plin ceauşism se formase un astfel de curent a cărui forţă de creaţie, cred eu, n-a mai atins aceleaşi culmi, nici până-n ’89, si cu atât mai puţin după.
    Explicaţia e, după mine, deprimant de simplă: pe drumul ultimilor treizeci de ani, patruzeci de ani, lipsit în măsură tot mai mare de „autenticitate, de sinceritate ca silă de minciună şi făţărie, de dragostea nebună de libertate ( tot spirituală, desigur)” spiritul colectiv n-a mai reuşit (cu mici excepţii) să dea lăstari puternici şi nici roade prea sănătoase. …Poate de-aici încolo, cine ştie…

    • Maria zice:

      Servus, Nora! 🙂 Mult timp m-a preocupat personalitatea lui N. Steinhardt şi i-am străbătut pas cu pas devenirile, uneori surprinzătoare şi dureroase. Se întrevăd două fizionomii spirituale, una marcată de exploziile neobişnuitei creativităţi a generaţiei interbelice, când s-a lăsat modelat de marii profesori amintiţi şi a urmat drumul spre o afirmare în plan juridic şi literar, şi alta postbelică, definită mai ales după 1960. Între aceste două extreme, aparent ireconciliabile, există însă multe fire comune, căci experienţele din trecutul său anticipaseră transformarea ulterioară.
      De la N. Steinhardt şi alţi colegi ai generaţiei sale am învăţat că un grup spiritual demn de timpul său nu se poate forma decât în apropierea marilor profesori, întemeietori de şcoli de gândire şi de mari idei. Şi eu cred că, în ultimii 30-40 de ani, tocmai dispariţia acestor personalităţi sau aruncarea lor în anonimat sau izolarea lor în marea de mediocritate prin răsturnarea oricăror valori a dus la perpetuarea acestei stări de fapt, lăsând să răsară prea puţini lăstari viguroşi…
      Reflecţiile lui N. Steinhardt asupra generaţiei sale le-am extras urmând două căi, două perspective diferite: scrierile din interbelic şi cele de după 1970, când i s-a permis să publice volume, ciopârţite însă de cenzorii ideologici. Toate conduc la definirea unei personalităţi complexe, de o mare frumuseţe interioară şi de o deosebită modernitate în planul gândirii. Ştiu că a păstrat legătura cu mulţi disidenţi, s-a interesat constant de tânăra generaţie optzecistă, pe care a apreciat-o mult, a realizat o serie de convorbiri, straşnic monitorizate de fosta securitate, a menţinut relaţiile cu foştii prieteni din exil, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran şi mulţi, mulţi alţii. I s-ar fi permis să părăsească ţara, dar a refuzat. A iubit nespus, din plinul sufletului său, dar neostentativ, această ţară. Mă întreb câtă durere a trăit când în urma unui denunţ (unul dintre multe altele), i s-a confiscat o parte din comoara bibliofilă de la Rohia.
      Am avut şansa să dialoghez câteva ore cu cineva care l-a cunoscut pe N. Steinhardt şi am rămas extrem, extrem de uimită… M-am gândit atunci ce ar fi fost dacă acest om n-ar fi cunoscut dezastrul provocat de comunism şi ar fi trăit într-o altă lume, dacă ar fi gândit şi ar fi scris în libertate…?! Şi cât am pierdut noi, de fapt, în cei 45 de ani de comunism?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s