Monica Lovinescu, ,,Cuvântul din cuvinte"Autor: Maria Hulber

Motto:

Eu, scribul, născut în arhivă, mă întorc în arhivă. Devin arhivă, devin memorie.

Puţin cunoscută iubitorilor de literatură, proza Monicăi Lovinescu confirmă neobişnuitul talent al celei ce avea să devină vocea libertăţii pentru mulţi români aflaţi sub opresiunea regimului politic în perioada comunismului. În 1955,  Editura Denoël din Paris îi respingea romanul Mots à mot din pricina modernităţii de stil şi viziune, dar mai ales a incapacităţii lectorilor francezi de a înţelege parabola lumii totalitare ascunsă în fibrele nevăzute ale cuvintelor scrise. Imediat după 1945, Vestul crezuse în utopia comunistă. Abia după 1948 a trăit revelaţia adevăratului stalinism, căderea cortinei de fier aducând un nou statut refugiaţilor politici.

În prefaţa ediţiei româneşti a cărţii Cuvântul din cuvinte, Ioana Pârvulescu afirmă că este primul roman politic esopic scris în literatura română modernă.  Volumul este alcătuit din 21 de capitole, de fapt micronaraţiuni redactate într-o ingenioasă polifonie. Pluralitatea instanţelor narative redă un univers al vocilor, mereu altele şi parcă întotdeauna aceleaşi, ce rostesc cu disperare ultimele cuvinte ale lumii lor, ameninţată cu disoluţia odată cu dispariţia acestora. La o lectură mai atentă se disting mai multe niveluri de semnificaţii.

Mai întâi, romanul este parabola unei lumi totalitare, înscriindu-se în seria antiutopiilor ce demistifică neadevărurile pe care se întemeiază orice experiment de asemenea natură. Treptat, se desprind firele tuturor motivelor literare ale scrierilor de gen, ţesute însă, în scriitura Monicăi Lovinescu, pe canavaua existenţialismului specific anilor ’50 şi pe absurdul de sorginte ionesciană. Astfel, înstrăinarea de lume a eului este urmată de înstrăinarea de sine. Chiar din primul capitol, formele de plural încurajează complicitatea şi comunicarea exclusiv bilaterală, de la om la om. Dar noi presupune, de fapt, o dedublare a fiinţei şi o accentuare a fragilităţii interioare a celui/celei ce pierde încrederea în lume şi este cuprins de teamă.

La început cuvântul este încă scris, dar apar interminabilele delicte: delictul de napi porceşti, delictul de abajur, delictul de ziare, delictul de vorbărie. [Un trist vizionarism prevede parcă ceea ce avea să se declanşeze în România peste foarte puţin timp, când o nouă etapă a represiunii concentrează loturi masive de arestaţi pe baza celor mai inimaginabile delicte.] În roman se formulează acuzaţii aberante pentru rostirea literelor, iar efectele punitive urmează însăşi ordinea alfabetică. Primul narator, scribul, îşi asumă, în ciuda tuturor interdicţiilor şi ameninţărilor, păstrarea şi consemnarea cuvintelor scrise. Nu e un simplu complot între el şi sine, ci o formă de protest, ivită dintr-o nesecată conştiinţă a respectării memoriei.  Un personaj straniu străbate prima naraţiune: Bătrâna. Demnă, verticală, aidoma viguroasei litere L, pentru care şi este condamnată, ne aminteşte astăzi, poate, de Mama scriitoarei. [Undeva, acasă, într-o lume absurdă şi rea, rămăsese o parte din inima ei, ce va fi zdrobită peste numai câţiva ani, atunci când Mama, aflată la vârsta senectuţii,  va deveni una din miile de victime nevinovate ale represiunii.]

Bătrâna îşi risca viaţa (a şi pierdut-o) ca să plătească datoria pe care eu şi alţii ca mine, atâţia alţii, o aveam faţă de litera L, faţă de o literă, de două litere, de o fiinţă, de mai multe, de atâtea fiinţe. Iar când au recurs la foc, la fier şi la umilire, a răspuns cu o singură frază, pe un ton aşezat, foarte calm, ca într-o discuţie de pe vremuri, când chiriaşii mai locuiau în locuinţe.

-Vor fi urmări incalculabile!

De aici încolo, peste sensul iniţial al scriiturii se aşterne parabola Cuvântului, cel de-al doilea strat de lectură. În capitolul 2, cuplul de personaje dialoghează despre ceea ce nu mai este: muntele, copacul plin de sunete, câmpia, pârâul. Într-un capitol ulterior li se vor adăuga, bălţile, culorile, fotografiile. Le-a fost luat totul, într-un efort năucitor de nivelare a lumii, a conştiinţelor, a gândirii şi a expresiei.

Evocarea unei scurte istorii a Cuvântului şi a simbolisticii sale reaşază începuturile sub semnul sacralităţii. În procesul Facerii, Dumnezeu a zis şi a numit. Prin zicere/rostire au căpătat formă obiectele, iar numirea le-a transferat sensuri/rosturi. Lumea s-a ridicat treptat deasupra nivelului lingvistic, învăţând să se semnifice pe sine, dar Cuvântul şi-a păstrat mereu forţa de reprezentare mentală şi de imagine a formelor, funcţiilor şi stărilor. În societatea-pilot imaginată în naraţiunile Monicăi Lovinescu se produce un dezastru, o răsturnare a ordinii naturale. Pe măsură ce lucrurile dispar şi nimicul inundă existenţa cotidiană, cuvintele rămase încep să semene tot mai mult cu nişte relicve, morminte goale. Este un procedeu semantic diferit de cel din teatrul absurd al lui Eugène Ionesco, unde cuvintele se golesc de sens, nu mai semnifică nimic. La Monica Lovinescu acestea îşi păstrează semnificaţiile, dar nu mai pot reprezenta nimic în planul lumii obiectelor, pentru că acestea pur şi simplu nu mai există. Sprijinindu-ne pe teoria lui Charles Peirce, putem constata că din triunghiul semnului lingvistic dispare Obiectul (elementul de conţinut), în timp ce Interpretantul (regula de combinare) şi Representamen-ul (elementul abstract de expresie) îşi menţin integralitatea. Aşadar, e triunghiul imperfect al unei lumi în ruptură, ce se îndreaptă inevitabil spre un sfârşit. Nu e vorba despre un sfârşit apocaliptic, ci de o formă de reflectare, imperfect simetrică, a începutului. Încet, încet, totul se dizolvă, dispare în sensul opus apariţiei. Aşa se explică invazia ginandrelor în capitolul 20, o imagine răsturnată şi desacralizată a androginilor primordiali. Palide urme ale începuturilor abia se mai desprind în capitolul 17, acolo unde mitul creaţiunii se întâlneşte cu cel al jertfei creatoare.  Fenomenul originar este însă interzis, nu trebuie să se mai repete, miturile fondatoare sunt destructurate, căci nimic nu mai poate opri alunecarea în abisul spaimei. Oamenii se zidesc unii pe alţii, asemenea cuvintelor ce dispar treptat, fără ca altele să le ia locul. Într-un alt capitol, al 7-lea, ea – naratoarea – caută pentru el medicamentul Sfârşitul Lumii, oferindu-ne una dintre cheile parabolei cuvântului din cuvinte. Anterior îi administrase medicamentul Hiperbolă, la fel ca întregii societăţi schimbate de excesele consumului şi ale războiului.

Ne punem întrebarea firească: Ce le mai rămâne acestor oameni într-o lume amorfă, perfect uniformă, dominată de interdicţii şi terori? Viaţa lor devine o perpetuă confesiune a viselor de peste noapte sau o serie de dialoguri prin care-şi creează iluzia reinventării obiectelor prin cuvinte. Cuplul de personaje-voci din capitolul 6 ar putea fi tocmai cuplul final, ultimii doi oameni: un el (rămas fără Ea) şi interlocutorul său, omul-oglindă, prin care se descoperă în alteritate. Totul e o iluzie, conversaţia e doar un ritual al replicilor, al construcţiilor discursive, conceput ca un act salvator, un joc al rătăcirii printre rarităţi lingvistice ce ar mai putea evoca, graţie memoriei încă intacte, vechile forme de odinioară. Lipsite de dreptul de folosinţă lingvistică asupra obiectelor, personajele explorează doar semele, enumerând muşchii feţei într-o încercare disperată de salvare a întregului univers semantic şi a fizionomiei reflectate în ochii celuilalt.

Alteori, aşa cum se observă în capitolul 10, pentru a sugera crearea limbii de lemn  şi a stilului argotic specific agenţilor aparatului de represiune şi control, se recurge la semne ostensive, la replici multiplicate obsedant, bine înşurubate în mintea omului ce descoperă prin proprie experienţă efectele introducerii noului val de interdicţii. Este o cu totul altă direcţie de evoluţie a limbajului decât în zorii săi sacri, când cuvintele-semne duceau la crearea şi perpetuarea prin altele, diferite şi îmbogăţite.

Începând cu al 3-lea capitol, răul se strecoară insidios în lume prin apariţia străinului. Odată cu el, vin informatorii, provocatorii, delatorii. Confesiunile devin altceva, asemenea anostelor declaraţii date într-o exprimare sterilă şi monotonă. În capitolul 4, prin strania ipostază a luptilului, se descoperă efectul nimicitor al minciunii. Diseminarea neadevărurilor şi crearea unor aparenţe de adevăr sunt constatate şi asumate tot ca o experienţă imposibil de ocolit. Luptilul are manii, obiceiuri proaste, adună mii de ace de gămălie, care, odată aruncate pe fereastră, se întorc înapoi. Răul-bumerang relevă inutilitatea lucrurilor mărunte, precum şi existenţa în fărâme a celor care cred că minusculul banal mai poate să umple golul, singurătatea fiinţei. Luptilul readuce zăpada, dar aceasta e prea albă, obositoare, zgomotoasă. Luptilul cântă, dar melodia rămâne înţepenită în memorie, iar fraza lui muzicală în do zgârie timpanul. Întregul capitol este un exerciţiu metalingvistic de avertizare asupra pericolului celor ce propagă minciuna. Umberto Eco, inventator, la rândul său, al unor creaturi neobişnuite învestite cu funcţie semiotică, afirma că Nu este semn ceea ce nu poate servi la minciună. Unei lumi imperfecte nu-i poate corespunde decât un limbaj imperfect, dual, deschis duplicităţii şi rostirii neadevărurilor. Întrebarea este dacă semnele din cuvinte sunt făcute pentru a comunica doar adevărul sau ele nu există decât în virtutea faptului că pot minţi.

Existenţa oamenilor suferă transformări dramatice, fiind asediată de un val de experimente prin care minciuna proliferează. În capitolul 13, abandonarea, renunţarea la orice sentiment duce la depersonalizare şi la despărţirea de resorturile umane. Sentimentele astfel reprimate, inoculate ulterior pe cale experimentală, forţată, simulată, sunt nocive şi insuportabile. Naratoarea capitolului, cea supusă experimentului, resimte o puternică nevoie de adevăr. Vieţuirea în minciună e prea fragilă, confuză, nesigură. Capitolul 14 reia tema străinului şi revigorează un alt procedeu semantic. Dacă majoritatea cuvintelor îşi pierd referentul, de data aceasta cuvântul străin semnifică altceva: exilatul, apatridul, omul fără casă şi mormânt. Izolaţi aproape de cer, reprezentanţii acestei comunităţi caută cu disperare vecinătatea reavănă a pământului.

Încercarea de a solicita pe cale administrativă  o schimbare de cap, în capitolul 8, divulgă absurdul unei lumi ce păstrează ecouri din castelul kafkian. Totul este construit, definit, delimitat după calapod, cu tăieturi precise, fără nuanţe sau memorie individuală. De asemenea, interzicerea varietăţii, în capitolul 15, are efect de amorţire a minţii şi a sufletului. Ritualurile se golesc de sensuri, rămânând doar cadre gestuale rigide, fără abateri inovatoare. Totul se derulează în tipare de acţiune cotidiană. În acelaşi capitol, dar şi în al 11-lea, asistăm la o degradare a relaţiilor umane şi o desfigurare a imaginii perechii de logodnici. Şerpi mulţi şi agresivi atacă şi muşcă logodnicii, iar ţipătul lor de durere străpunge orizontul. Aderarea la Doctrină, în capitolul 12, şterge chipul, locul rămânând umbrit doar de o pată. Transformarea-rinocerizarea are efecte în planul reacţiilor şi perverteşte gândirea. În urmă se disting, într-o cantitate covârşitoare, chipuri plate, informe, bucăţi de piele atârnânde.

Tipologia oamenilor este simplificată, reducându-se la două tipuri generale în capitolul 16: administratorii – supli, agili, antrenaţi să dreseze prin forţă pentru acceptarea idealului comun – şi ceilalţi, reeducaţii – greoi, obezi, prea lenţi şi vulnerabili. Proiectul eşuează, dar în mod oficial continuă să fie salutat şi susţinut prin decrete şi edicte la fel de absurde ca noua lume pe care o întemeiază. În capitolul 9 se desluşeşte tipul paznicilor, al cenzorilor vigilenţi ce pun condiţii imposibile celor ce călătoresc orbi sau navighează în piatră. Naratorul – alter ego al autoarei – îşi păstrează privirea, adică luciditatea, spiritul treaz şi capacitatea de observaţie.

În ultimele micronaraţiuni tensiunea creşte. În capitolul 18, asistăm la scene de interogatoriu, cu întrebări ce urcă pe firul străbunilor, anticipate de sosirea pisicii, ipostază a torţionarului. [Fata nevinovată supusă anchetei îmi aminteşte de Adriana Georgescu, prietena Monicăi Lovinescu, iar pisica… de unul dintre cei mai cruzi şi inumani gardieni de la Jilava, poreclit în acest fel din pricina unor particularităţi anume.] A urmat represiunea. Cunoşteam represiunea. Nu şi cauzele. Dar represiunea în sine şi pisica, da, le cunoşteam. Noua ordine politică introduce logica, aşa cum se arată în capitolul 19. Oamenii îşi pierd ultimele date ale persoanei lor fizice, devin numere, sunt înregistraţi, asemenea deţinuţilor din închisorile politice sau lagărele de concentrare. Se prefigurează metafora lumii-mlaştină ce acoperă totul, sufocă, îneacă resursele sufletului. În urmă rămân doar spaima şi veşnica stare de pândă a celor ce se tem până şi de umbrele proprii. Asemenea unei tragedii antice, decăderea umanităţii este cântată de cor, iar vocea corifeului avertizează că bătrânul profet de odinioară a prevestit venirea erei ginandrelor – era comunistă. Imnul de slavă îşi pierde însă reverberaţiile sublime, sfârşitul lumii nemaiavând esenţa sacră primordială.

Capitolul 21 este capitolul ultimelor cuvinte. Mor şi ele, sunt îngropate odată cu ultimii oameni. Dispariţia lor este o victorie a Morţii asupra omenirii. Nu mai rămâne decât niciodată.


Anunțuri