Autor: Maria Hulber

Incrementa atque decrementa sau… creşterea şi descreşterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula şi astfel, dacă intenţiile sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile şi căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice, dictate de ritmul apariţiilor editoriale. Există cel puţin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condiţiilor inerente actului creator şi mărturisitor în acelaşi timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris şi voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenţiei, având ca element declanşator experienţele trăite în temniţele comuniste din perioada 1944-1964. Abia după 1990 aceste cărţi au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar cărţi de sertar, aşteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendinţa retractilă, de camuflare şi închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei.

În 1991, jurnalista şi scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ţi boarfele şi mişcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelaţie a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar şi un document neaşteptat, deşi subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc şi acum prima întâlnire cu acest interviu-fluviu… Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea Cine este Oana Orlea?! Răspunsul l-am aflat în paginile cărţii şi în biografia cercetată ulterior.

Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viţă veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineştilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianţă a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soţ, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franţa, unde scrie şi publică romane, editate şi în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescenţa. După 1944, ochii copilului descoperă aceeaşi capitală despre care vorbea şi Adriana Georgescu, aflată sub ocupaţia sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experienţa de viaţă, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriţă a invadatorilor. Puţin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în şcolile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualităţi, eleva de liceu îşi descoperă spiritul eroic şi se entuziasmează la auzul veştilor abia şoptite despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor din munţi. Şi toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariţii de persoane, teroare. Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu uşurinţă şi la 16 ani Oana Orlea îşi doreşte să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Aşa se naşte ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenţi curajoşi, care scriu de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea, mai are la activ un episod ,,eroic”, când reuşeşte să tragă cu praştia tocmai în maşina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”. Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme şi nu se mai ştia nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile şi condamnarea de 4 ani. Nu este tratată cu aceeaşi violenţă precum alţi deţinuţi politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Şi în clipele de criză reacţionează cu mult curaj, rezistând în faţa presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat şi anchetator, apoi între deţinut şi gardian.

Traseul detenţiei sale începe la kilometrul zero în Bucureşti, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea reţea haotică a celor 12 spaţii de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice şi celule asfixiante), Văcăreşti (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniţă subterană, cu celule supraaglomerate şi cu sinistra Vale a Plângerii), Ghencea (centrul de triere pentru deţinuţii politici şi de drept comun, unde o cunoaşte pe Sabina Apolzan), Pipera (colonie de muncă), Târgşor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploieşti, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenţie) şi, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărţii este strîns legat de periplul halucinant prin această reţea cu fire invizibile ce conotează spaţiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleaşi cuvinte de către gardience: Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! O experienţă cu totul aparte trăieşte la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la Secretul mare, celula marilor doamne ale vechii aristocraţii interbelice, soţii şi fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină. Sunt singurele spirite ce reuşesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate puşcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaşte că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care şi-l concepuse şi-l aplica cu inteligenţă.

Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în ţară pe George Enescu chiar în perioada detenţiei sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Aşa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esenţial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre faţa nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificaţie tragică. Experienţa carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenţei sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc.  O adevărată şcoală a rezistenţei prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-şi face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E şi o lecţie deschisă spre cercetătorii viitorului: Sunt şi altele, pe care nu le ştiu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpăţânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor şi puşcăriilor din România. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraţionar românesc, dintre care se detaşează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundaţia Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului – Phantasma, Memoria – Revista Gândirii Arestate şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Notă. Articolul de mai sus a fost scris în 13 octombrie 2008. Astăzi mi-am amintit de el şi l-am reluat în forma iniţială, adaptându-l la realităţile orei. Prezentarea cărţii este o naraţiune simplă, fără a se dori o interpretare elaborată a formei discursive şi a evenimentelor evocate. Acest demers va face obiectul unui alt capitol. Nu ştiu câte din datele biografice ale Oanei Orlea se cunosc cu precizie astăzi. În momentul redactării textului singurele surse mi-au fost cartea şi câteva scrieri conexe. Informaţiile din wikipedia sunt eronate şi nu recomand preluarea lor de către cititorul din spaţiul virtual.