5

Acum că totuşi a plecat, ar trebui să aflu: la ce anume dădea foc, în fiecare noapte, în camera de la parter?

În timpul zilei totul era normal. Aveam mult de lucru cu şoarecii, desigur, dar munca nu ne împiedica să ne distrăm. Şi o făceam atât de bine, că toţi vecinii ne invidiau. Pe o rază de douăzeci de kilometri. Ba nu, patruzeci. De fapt, în tot ţinutul. Toţi voiau să ne afle secretul. Ne spionau, plasau agenţi pe sub streşini, spioni prin unghere, drumul din spatele casei era împânzit cu posturi de observaţie. Osteneală deşartă. Nimeni, dar absolut nimeni nu ne-a putut surprinde. Când oboseam cu şoarecii (în fond, nu trebuia să livrăm decât zece pe zi; totuşi, ca să-i înveţi atâtea figuri şi trucuri lua timp şi cerea răbdare, mai ales răbdare; era nevoie de răbdare în meseria asta), când terminam treaba, deschideam obloanele, pregăteam fotoliile şi ceaiul de verbină. După aia puteau să intre din toate părţile, să ne vorbească, să ne întrebe, să ne hărţuiască, noi o ţineam într-o veselie, fără să ne pese de întreruperi. Ei bine, asta îi scotea din minţi. Ne cereau ceai, ne vorbeau, le răspundeam, dar nu puteau să ne prindă privirile. Încercau în fel şi chip, după care, la capătul puterilor, unul dintre ei – de fiecare dată altul – se aşeza în genunchi, apoi în patru labe sau, dimpotrivă, se ridica în vârful picioarelor ca să ne surprindă privirile în punctul exact al întâlnirii lor. Un exerciţiu pe care de altfel vi-l recomand. Îl poţi începe iar şi iar, la nesfârşit, fără să ajungi la nici un rezultat. Acum, când el a plecat, când nu mai am cu cine să-mi împart secretul, când şoarecii îmi sunt şi ei interzişi, iar ancheta iniţiată pentru a afla ce anume punea pe foc în camera de la parter bate pasul pe loc, acum când, într-un cuvânt, viaţa mea este goală, aş putea să fac eu însămi acest exerciţiu. Voi merge la ceilalţi, la ora ceaiului, să văd ce reuşesc.

Dar unde să mai găsesc pe unii care să facă ce făceam noi: să stea în două fotolii, faţă-n faţă, şi să se privească? Este un obicei care se pierde. Ca toate obiceiurile. Progresiv, rapid, total. Nu mai există. Puteţi căuta. Noi eram ultimii. Dacă printr-o minune mai găsiţi unii – deşi sunt sigură că nu -, urmaţi-mi sfaturile. Două fotolii. Nu prea apropiate. Faţă în faţă. Dacă nu e verbină, se poate şi cu altceva. Două pahare, le duceţi la buze la intervale regulate. Pot fi cu orice, important e să ocupe mâinile, să motiveze gesturile. Şi două persoane care se privesc. Încercaţi totuşi să le găsiţi. V-am prevenit, nu e deloc uşor. Pentru că, bineînţeles, e nevoie de o privire exersată. Nu trebuie să fie o privire de începător, nici să ascundă ceea ce în zonă se cheamă ,,flacăra pasiunii”. (Expresie penibilă, dar e forma curentă, folosită de toţi.) Nu, e nevoie de o privire complice. Tocită de repetare, salvată de maliţie. Mă rog, o privire de înţelegere tacită. Şi care ştie că va avea tot timpul din lume. În fine, nu v-o mai descriu. Dacă, pe o fereastră, vedeţi o scenă similară, vă puteţi încerca norocul. Aşadar, două fotolii, două persoane aşezate în ele. Beau ori se fac că beau ceva. Nu contează. Pot chiar să şi vorbească. Important e să pară că nu ceea ce fac, ci doar privirea lor îi face să existe. Dacă vă strecuraţi atunci între cele două persoane, nu veţi reuşi să le vedeţi privindu-se. Vă uitaţi în ochii bărbatului, dar nu-i mai vedeţi pe cei ai femeii. Fixaţi punctul de întâlnire al celor două priviri, dar nu mai vedeţi ochii (şi cum ar putea să existe priviri fără ochi?) Nu veţi şti niciodată ce-şi spun, rămâneţi pe veci un străin. Noi doi ştiam bine toate acestea şi nu ne deranja să-i vedem pe ceilalţi mişunând printre noi, observând, pândind, amorţind, transpirând, pizmuind. Din contră, deveneam şi mai amabili. ,,Doriţi o ceaşcă de ceai? Vă rog, mai luaţi una.” Ah, ce ne mai distram! Aveam mare nevoie de asemenea relaxare ca să putem reveni apoi la şoarecii noştri.

Ce voi face acum, când nu mai am partener pentru joc? E drept că, odată cu el, mi s-au luat şi şoarecii. Dacă nu mai muncesc, n-o să mai am nevoie de odihnă. Aşa se spune, dar nu e chiar aşa. Nici pe departe. Avem nevoie de ochii altuia, întotdeauna. Şi nu de ai oricui. Şi nu oricum. Am făcut o lungă ucenicie în doi. În ziua de azi, tinerii cred că totul se capătă bătând din palme, că totul li se cuvine. Tradiţiile se pierd, am mai spus. Noi încă am fost învăţaţi să ne cunoaştem fără să ne sufocăm. Să ne obişnuim unul cu altul fără să ne uzăm, să suportăm strălucirea. Să clipim din ochi, să-i închidem, să înregistrăm, să coborâm pleoapele, să le deschidem iar. Să ne mirăm şi să nu insistăm.

Nu-i de mirare că au ajuns să ne deteste. Mai întâi, ne-au cerut mai mulţi şoareci, în fiecare zi mai mulţi. Din ce în ce mai mulţi, înţelegeţi? Voiau să fim destul de ocupaţi ca să ne piară cheful de distracţie. Să nu mai avem timp. Ne găseam totuşi. Apoi, nu s-au mai mulţumit să trimită o persoană sau alta să ne spioneze. Mai ales că spionau degeaba, v-am explicat. Au trimis grupuri întregi. Într-o zi pionieri, în alta lucrători de la calea ferată. Asociaţii, zarzavagii, deputaţi, toţi erau buni pentru ei. Ne umpluseră camera cu steaguri. Zgomotul nu ne deranja, nici măcar toboşarul pe care ni-l băgaseră în casă. Am învăţat să fim singuri în mijlocul mulţimii. După toboşar, ne-au trimis pe cap fanfara militară, care l-a acoperit pe toboşar. Încăperea era prea mică. Au lăsat uşa deschisă. Alămurile cântau afară. Şoarecii au fugit. Noi însă tot nu ne-am clintit din loc. A doua zi urma să fim judecaţi, ştiam, dar nu era un motiv să pierdem privirile unei zile.

Nu voi pomeni toate şicanele la care ne-au supus. Au imaginaţie, doar îi cunoaşteţi. O dată, organizau la noi ziua cerşetoriei naţionale. În ziua următoare congresul cuielor. Noi nu ne clinteam. Le ofeream de băut congresiştilor. Mângâiam cuiele. Plăteam amenzi pentru şoareci. Camera era invadată, nu mai păstram decât cele două fotolii. Totuşi atenţia noastră slăbea. Cel mai greu era cu frânghia întinsă pentru şoareci. Ţineam frânghia şi nu trebuia să ne tremure mâinile. Ce puteam face? Şoarecii cădeau. Comanditarii se supărau, urmau procese chiţibuşare şi proceduri interminabile. Aplicate în lipsă şi în prezenţa părţilor – accesorii şi administrative. Câte şi mai câte. Chiar şi acţiunea confesorie. Nu mai vorbesc de respingerea completului.

În perioada celui de-al doilea proces şi după a zecea amendă, el a început să ardă hârtii, noaptea, în camera de la parter. Se hotărâse oare să scrie pentru a cere adresele locurilor unde ora ceaiului de verbină mai era respectată? (Se spunea că în alte părţi, departe, nu se ştie unde, obiceiul se mai păstra. Acolo, se mai spunea, lucrul cu şoarecii nu era obligatoriu. Dar câte nu se spuneau. Ei asta au pretins, când l-au ridicat. El însă n-a mărturisit nimic.)

Aşadar, trebuie să-mi fac singură ancheta. Am tot timpul din lume. Oricum, chiar şi fără interdicţie, cu mîinile astea care tremură, cine s-ar mai gândi să-mi dea de lucru?

Mă spionează în continuare. Zadarnic. Mă aşez şi acum în fotoliu, duc ceaşca la buze, dar nu mai există priviri. Iar o viaţă fără priviri va fi lungă, lungă, prea lungă.

Monica Lovinescu, Cuvântul din cuvinte. Bucureşti: Humanitas, 2007

Citeşte mai mult în România literară, nr. 30, 2007.

Anunțuri