O scrisoare a lui Harry Brauner către Lena Constante

26 II ’62. Luni ora 8.12 a.m.

«NU TURBURA NICI PRAFUL DE PE DRUM

UN CLOPOT E UN SUFLET DE POET

NICI ROCHIA-ŢI FOŞNIND SĂ NU-L ATINGĂ

SĂ NU SE REDEŞTEPTE VREUN REGRET…»

Draga mea,

De doisprezece ceasuri duc o luptă foarte grea cu cei doi eu din mine însumi. Sufletul mă împinge cu o încăpăţânare mai mult decât răutăcioasă să aştern pe hârtie, mărturisindu-ţi prea grelele frământări care mă turbură într-o măsură zguduitoare, mult prea nesănătos şi răscolitor al celei din urmă fibre a fiinţei mele, aducându-mă într-o stare vecină cu nebunia; raţiunea, pe de altă parte, mă îndeamnă să fiu cel puţin faţă de tine cuminte, şi dacă pe mine însumi nu mai sunt capabil să mă stăpânesc, să te las cel puţin pe tine în pace, trăind în plinătatea echilibrului robust pe care susţii că l-ai dobândit.

Acuarelă de Harry Brauner

Acuarelă de Harry Brauner

Din păcate, după o noapte îngrozitoare, cu cearcăne la ochi, cu inima cotropită, adevărat nebun cum mă socotise prietenul meu poetul, biruit de primul EU din mine, cu acest creion pe care am pus de o sută de ori mâna pentru a-ţi scrie de aseară până acum, mă văd făcând ceea ce raţiunea îmi spune că nu trebuie să fac, mă pomenesc mărturisindu-ţi starea de spirit pe care mi-a provocat-o prima întâlnire cu tine. Fac asta după ce în prealabil am recitit cu atenţie toate scrisorile tale, atât de dorite şi de necesare pentru mine, scrisori în care respiră sentimente puternice de prietenie către mine, scrisori în care la fiece rând mă regăsesc şi te regăsesc cum te doream, fără a o fi ştiut. În scrisul tău cu toată grija îmi dai sfaturi cum să trăiesc, cum să mă îngrijesc pentru a-mi fi bine, te preocupă în cea mai înaltă măsură persoana mea pe care nu o doreşti cotropită de necazuri şi frământări. Şi eu nu-mi doresc decât să te ştiu fericită, aşa cum te pretinzi a fi, cum eu mă simţeam când ţi-am mărturisit-o. Dar din păcate la mine cel fericit este numai unul din cei doi «eu», acel «eu» din capul meu care se zbate în zadar – ca barca pe uscat – când vine în conflict cu sentimentele, cu inima, formând piedică serioasă în organizarea unei vieţi rezonabile, cum mi-o doreşti.

Să încerc să fiu mai explicit: te-am revăzut şi am constatat din nenorocire că îmi placi prea mult. Nepermis de mult, căci spunându-ţi aceste lucruri am sentimentul că şantajez intenţiile tale bune către mine, că te trag într-o aventură pe care nu ţi-o doreşti, care îţi ştirbeşte din independenţa atât de binefăcătoare de care te bucuri.

Te-am ascultat fără a avea timpul să-ţi mărturisesc că eu însumi am vorbit altora, timp îndelungat, despre această permanenţă, despre acea veşnică rămânere în noi a unor trăiri anterioare, despre vorbele grăite demult, cu mii de ani înainte, care continuă să trăiască aşa precum glasurile înregistrate de mine de la nenumăraţi informatori, de mult trupeşte dispăruţi, există acolo, într-o arhivă de unde oricând eu pot lua contact direct cu ei, nemijlocit, cu aceeaşi intensitate ca şi când m-aş afla în preajma fiinţei lor pipăibile. Într-o poezie cântată de mine, Soliloc, am găsit minunat exprimate aceste gânduri: «cum stelele-s atâtea, chiar dacă nu le ştim/ ne va rămâne gestul şi când n-o să mai fim». Am ajuns la credinţa că nu numai vorbele spuse, ci şi gesturile prin care exteriorizăm acţiunile noastre lasă o dâră neştearsă. Dar să revin la ale noastre, păstrându-mi plăcerea discutării acestui subiect când vom fi iar împreună.

Nu mă stăpâneşti prin personalitatea ta, ci prin neobişnuita potrivire cu mine. Mă încântă versurile tale copilăreşti pentru cei mici, delicate ca brânduşele care ţăşnesc din zăpada imaculată, sunt răscolit de gândurile adânci exprimate în versurile pe care le-ai făcut pentru tine, nu e nimic greoi, nimic artificial, nimic comandat, ci numai puternica, sincera traducere în vorbe meşteşugite a unei minunate trăiri, trăire ce înfioară prin intensitatea ei. Sunt un om care are o emotivitate şi o putere de percepere exagerată a unor manifestări care scapă îndeobşte celorlalţi. Mă cunosc foarte bine din acest punct de vedere şi am avut prilejul de nenumărate ori să constat că anumite aspecte care îmi provocau turburări şi insomnii, pe toţi ceilalţi nu numai că nu-i impresionau, dar nici măcar nu le sesizau. De asta, neînţelegându-mă de multe ori, cei din preajma mea mă socoteau cel puţin «original». Câtă nespusă curăţenie sufletească în ilustraţiile tale, câtă plinătate şi duioşie exprimată într-o armonie perfectă de culori şi de simţire, care se face transmisă direct, fără ocolişuri, încântând ochiul şi sufletul. Când, în 1953, am văzut două din ilustraţiile tale, într-un entuziasm debordant mi-am exprimat admiraţia. Aveam nevoie de a vedea culori, culorile pe care le mai văzusem în faţa ochilor când, după ce m-am trezit cu ştreangul la gât, mi-au apărut pe un câmp plin de flori, unde pasă-mi-te mă aflam, culori după care în monotonia înnebunitoare a celei singurătăţi haine eu jinduiam, culori care demult pieriseră acolo unde stăpâneşte doar «albul aiurit şi mortuar». Mândru şi sigur pe el, cel care mă pusese în contact cu dătătoarele de viaţă ale tale desenuri, mi-a spus: «admirând opera Lenii, ne admiri pe noi, căci numai datorită nouă a reuşit să progreseze în aşa măsură.» (Mă abţin de la orice comentariu). Asta era atunci, dar cât de mult mă bucură azi, când «albul aiurit şi mortuar» nu mă mai înconjoară, să pot constata că gingaşele tale înfăţişări colorate îmi dau aceeaşi puternică satisfacţie contemplativă.

Mi-e necaz că am vorbit prea mult în puţinul timp petrecut împreună, că nu te-am lăsat numai pe tine să vorbeşti, că te-am întrerupt toată vremea, căci de aş fi făcut altcum, acum aveam prilejul să trăiesc dintr-un bagaj mai bogat, rumegând cele primite în scurta noastră întâlnire. Ba, copleşiţi de gânduri, de nevoia de a ne comunica atâtea şi atâtea impresii, am pierdut din vedere să organizez, în ordinea preferinţei, pe scara ierarhică a importanţei, ideile ce ni le-am comunicat.

După plecarea ta s-a întâmplat marea nenorocire cu mine. Mi-am dat seama că sunt singur. Tu ţi-ai dat mai bine decât mine seama (am văzut de-abea acum, recitind scrisorile) că voi avea nevoie de tine. Voi face tot ce pot pentru a-mi regăsi  echilibrul căci altfel «e de rău». Da! iubită Lena, e nespus de rău fără tine şi eu nu am posibilitatea de a veni la Breaza, cum sugerai tu. Binefăcătoarea ta prezenţă aici m-a făcut, după plecarea ta, să realizez cumplita realitate a D.O.-ului. Sper însă că acum zăgazurile raţiunii au fost trecător năruite de către avalanşa sentimentelor şi că totuşi voi reuşi să ridic alte diguri, mai trainice, altcum nefiind chip să trăiesc. Îmi pare nespus de rău să te supăr mărturisindu-ţi neputinţa mea în clipa de faţă, dar mi-ai spus că suntem buni prieteni şi unui prieten trebuie să-ţi deschizi sufletul, mai cu seamă când treci prin greutăţi ce par de neînvins.

Până la venirea ta îmi băteam joc de Ovidiu care se lamenta de soarta lui; de la plecarea ta, spre marea mea supărare, trebuie să recunosc că-l înţeleg… Sau poate că aşa trebuie să fie ca să fie bine, că numai această stare de supraexcitare, de frământare îmi prilejuieşte mie posibilităţi de puternică trăire care se cer exprimate în bunuri artistice mai trainice, mai valabile. Te implor, nu impieta aceste mărturisiri punându-le alături sau pe acelaşi plan cu declaraţiile pe care le-ai mai primit sau le vei primi de la alte persoane masculine. Dacă nu din alte considerente, cel puţin pentru a păstra curată amintirea unei vieţi despre care vorbeşti că ai trăit-o, viaţă în care se împleteşte, mereu prezentă, persoana mea. De altfel, acum mai vârtos ca oricând, ceea ce îţi spun eu nu este vorba de simple declaraţii, este vorba de mult mai mult, este vorba de situaţia specială în care mă aflu şi în care admiratorii tăi nu se aflau, ţi-o spun numai şi numai pentru că în scris şi tu mi-ai mărturisit cât însemn pentru tine.

Procură-mi neapărat medicamentul de care mi-ai vorbit că are un efect atât de puternic asupra moralului domnului Constante şi vezi dacă nu scrie pe el că vindecă şi pe cei bolnavi de dragoste pentru tine sau dacă cel puţin îi determină să privească satisfăcuţi această dragoste ca o binefacere şi nu ca o suferinţă. Mi-ar face bine să ştiu că te-a bucurat întâlnirea noastră, că găseşti că împreună viaţa noastră se îmbogăţeşte într-o măsură fantastică, că melodiile mele ţi-au intrat în suflet, că le iubeşti şi, prin ele, pe mine.

Te sărut şi te doresc, 

                        Harry

Sărută-i pe toţi ai tăi şi spune-le lui Zizi şi V. că le iubesc.

(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, 2010, p. 41-43)

Notă. Sublinierile aparţin autorului.

Anunțuri