Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, pp. 333-339 (fragmente)

Obosiţi cum eram, ne-am culcat îndată ce a înserat deoarece bec nu aveam. Pe la miezul nopţii însă ne-a răzbit frigul. Ne-am sculat şi ne-am plimbat pentru a ne mai încălzi. Apoi iar ne-am culcat şi iar ne-am trezit etc. La ora 5 a sunat deşteptarea, iar după un ceas am primit terciul. Nu cred să fi avut mai mult de 50 grame de făină. A fost însă cald şi l-am băut fără să mai aşteptăm lingurile, care ne-au fost aduse numai după o jumătate de ceas. Cu terciul cald în stomac ne-am culcat din nou şi am reuşit să dormim ceva mai mult. Înspre orele nouă sau zece, când ne-am trezit, soarele pătrunsese deja în cameră, rămânând din fericire până la apus. A fost un mare noroc deoarece lemne de foc nu am primit decât la 15 ianuarie, iar între timp s-a făcut frig. Apoi, desigur, foarte frig! Mâncarea era slabă, limitându-se la o singură supă, atât la amiază, cât şi seara, în care puteam număra 3-5 boabe de fasole sau 40-50 boabe de arpacaş. Mai dezastruoase erau supele de varză sau caralabe, care nu aveau nici măcar gust de mâncare, fiind fierte în ,,apa lor” – ca să folosesc jargonul închisorii. Aveau de altfel numai două sau trei felii de varză ori una sau două bucăţi de caralabe. Uneori am primit zile întregi zeamă de sfeclă. Atât la amiază, cât şi seara! Singura hrană consistentă era astfel bucata de pâine, care teoretic trebuia să aibă 250 grame, iar practic avea cel mult 200 grame. Împreună cu terciul şi cele două supe, puteau ajunge la cel mult 700-800 de calorii. În supe trebuia să fie şi 8 grame de ulei. Nu cred că era mai mult de 4 grame. (…)

După zece luni am slăbit aşa de mult încât Popp – cum vom vedea – a cântărit doar 36 kilograme, iar eu 42. Pierdusem peste 35 kg fiecare.

Zilele cu soare erau însă plăcute. Peste zi gardianul se plictisea şi ieşea în curte, iar noi puteam să stăm de vorbă prin uşi. Unul din gardieni a venit însă tiptil şi ne-a prins vorbind. Ne-a făcut raport şi am fost pedepsiţi cu reducerea mâncării la jumătate pe timp de 5-10 zile. În una din zile primeam numai pâinea; în cea următoare numai terciul şi cele două supe. Pâinea era mai nutritoare, dar fără căldura fizică a supelor şi a terciului nu reuşeam să adormim. Din fericire unele zile au fost frumoase şi astfel am reuşit să aţipim în bătaia razelor calde ale soarelui. Sistemul blestemat al obloanelor de lemn – care ne-a luat şi vederea şi razele soarelui – încă nu a apărut. A fost cea mai groaznică crimă, deoarece peisajul şi soarele ne ajutau să mai uităm iadul în care ne aflam. Din URSS a venit şi această blestemată crimă împotriva drepturilor omului. La plimbare nu eram scoşi iar la baie am fost duşi numai după trei luni. Tot numai atunci am fost tunşi şi raşi. (…)

Acum aveam o raţie de mâncare, care putea urca la cel mult 800 de calorii! Drept la pachet nu aveam, iar foc în 1948 – 49 am avut numai de la 15 ianuarie la 1 martie. Nu aveam nici pat, nici saltea, ci doar o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură, ruptă şi ea. Celula nu o puteam părăsi, iar plimbare nu aveam. Mai târziu ni s-a interzis şi odihna de la ora 5 dimineaţa şi până la ora 10 seara. Iar dacă, singuri fiind, încercam să schimbăm o vorbă cu vecinii de cameră, pe la uşă ori prin perete, atunci eram nu numai bătuţi, ci eram pedepsiţi şi cu reducerea mâncării la jumătate. Mai era astfel motiv de mirare că mureau deţinuţii în fiecare an cu sutele la Aiud? Cu ocazia unei vizite, Ana Pauker a găsit însă totuşi că ,,norma” celor omorâţi cu foamea şi cu frigul nu e satisfăcătoare! (…)

Uneori ne chiorăiau în aşa fel maţele de crâncena foame încât puteau fi auzite şi din camerele vecine. În cele din urmă am început să roadem firele de rogojină! Mai târziu, când am ajuns mai mulţi în celulă, conversaţia despre tot ceea ce ţinea de mâncare era interzisă, ca să nu ne amărâm degeaba mărindu-ne suferinţa.

Mai cumplit decât foamea a fost totuşi frigul. După ora nouă seara ne trezeam în momentul când duceam în somn mâna ca să ne acoperim şi ne dam seama cu infinită durere că nu suntem acasă, că nu suntem în pat, că nu aveam pătură, iar toată îmbrăcămintea, inclusiv al doilea schimb de albituri, era pe noi. Îmbrăcaţi complet am dormit până târziu în aprilie. (…)

Focul! Ce minune sfântă! Şi cât de dumnezeiească este căldura lui! Sobele fiind foarte mici, după zece zile am avut suficientă cenuşă ca să acopăr cu ea jarul pentru a mă bucura timp mai îndelungat de căldura lui. Ca să retrăiesc iluzia căminului cald de acasă în prima zi am încălzit pe sobă pâinea, dar a doua zi m-am lăsat păgubaş deoarece pâinea caldă o asimilam prea repede şi nu aveam nici măcar sentimentul că am mâncat. Uscarea ei era o soluţie preferabilă fiindcă lungea plăcerea amestecului în gură. Din păcate era atât de greu să ţinem pâinea de la o zi la alta! Amestecul pâinii în gură era clipa de simfonie gastrică! Aveam senzaţia că nu voi mai reuşi să mă satur niciodată, oricâtă pâine voi avea!

Ce minte bolnavă şi perversă a putut depăşi oare imaginaţia lui Dante din Infernul! Da, crimele lui Hitler şi ale lui Stalin întrec nelegiuirile întregii istorii a omenirii, adunate la un loc. Căci această molimă blestemată de la ei a purces! Stalin mai avea şi cinismul de a susţine că bagă zecile de milioane în lagăr şi la închisori din iubire nemăsurată faţă de ceilalţi pe care vroia să-i apere cu orice preţ. Va putea oare veacul nostru să spele această ruşine?

Homo hominis lupus, a spus Hobbes. Dar care alte animale afară de unii oameni sunt în stare să-şi chinuie semenii atât de îngrozitor? Nu, nu homo hominis lupus poate defini blestemăţia închisorilor şi a lagărelor naziste şi staliniste. Ci doar formula inversă, lupus lupi homo, pe care animalele de pradă ar repugna-o, revoltate fiind şi ele de perfidia unor fiinţe, care merg în două picioare, dar nu sunt oameni, ci anti-oameni.

Crăciunul a fost trist deoarece frigul era cumplit. Vechiul obicei de a se da de mâncare de sărbători a fost încă păstrat şi astfel pe lângă o supă de tăiţei – fierţi în apa lor şi foarte puţini – am mai primit o mâncare de varză. Ea ne-a fost adusă la un ceas după supă, timp în care, înfometaţi cum eram, ne-am mâncat pâinea. Ni s-a spus de altfel că mâncarea noastră, a celor de la zarcă, e numai supa. Într-un târziu ni s-a adus şi mâncarea cu varză, fiartă în apa ei, dar mai multă, însă aproape îngheţată, în vădită bătaie de joc. carnea se reducea la o bucată de slănină de două, trei grame. Foamea nu am putut-o potoli nici cu varza.

Notă. Fragmentele din volumul de memorii consemnate de profesorul universitar Nicolae Mărgineanu sunt selectate din capitolul Calvarul, subcapitolul La penitenciarul din Aiud. Înscenarea judiciară din toamna anului 1948 a reunit, în aşa-numitul proces al Marii Finanţe, un grup extrem de eterogen de acuzaţi, de la profesori universitari şi ingineri apolitici, până la politicieni de diverse orientări. Între aceştia, presupusele legături conspiraţionale nu erau decât rezultatul unui sinistru exces de imaginaţie diabolică şi de zel în exercitarea profesiunii de către agenţii regimului. Ramificaţiile procesului sunt mult mai complexe, din declaraţiile luate sub tortură reieşind interesul anchetatorilor pentru eliminarea vechilor partide din viaţa politică a ţării, dar şi pentru pregătirea epurărilor în rândul propriilor eşaloane. După procesul desfăşurat la Bucureşti, în luna octombrie a anului 1948, a urmat deplasarea celor 11 deţinuţi politici la penitenciarul din Aiud. Mărturia lui Nicolae Mărgineanu privitoare la condiţiile de detenţie este cutremurătoare. Adjectivele sunt de prisos, iar textul trebuie citit cu atenţie, deoarece dezvăluie adevărul despre regimul de exterminare din închisorile politice româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste.

Anunțuri