Preţuiesc dialogul inteligent, vivace, cu sclipiri în ochi şi în suflete, departe de orice ispită a verbozităţii sterile, comune lumii periferiei. Fără vreo preferinţă anume pentru mediul de relaţionare (real sau virtual), consider că important este interlocutorul: omul şi lumea sa interioară. Dialoghez adesea cu tineri, oferindu-le o parte din timpul şi experienţa mea, biografică ori livrescă. Cea mai dragă parteneră de discuţie este, fără îndoială, Andrada, o tânără de aproximativ 21-22 de ani. Dialogul nostru scris a început cu 3 ani în urmă, după ce ne-am despărţit în lumea reală prin plecarea ei la facultate. Am descoperit-o treptat în scris, mai bine decât mi-o arătase viaţa până atunci şi m-au bucurat numeroasele afinităţi dintre noi: are o inteligenţă aparte, citeşte enorm – cărţi bune -, vieţuieşte fără probleme cu contul de facebook suspendat (experienţă pe care am împărtăşit-o şi eu de curând şi chiar mi-a plăcut), adoră arta fotografică, muzica bună, filmele de autor şi de creaţie. Uneori mă întreabă despre cărţi al căror titlu sau autor mă determină s-o privesc – pe ea – cu interes şi surprindere. Alteori mă provoacă la discuţii despre cărţi grele, dificile, mult prea dificile pentru un tânăr de vârsta ei. Când avea 17 ani realiza  primul film pornind de la o temă complexă şi laborioasă a culturii universale: Dimensiunea religioasă a existenţei. În toamna acestui an, cu prilejul unei revizionări, mi-a mărturisit că acum l-ar crea altfel. Sunt convinsă. La 18 ani regiza prima piesă de teatru, Neînţelegerea de Albert Camus, interpretând cu pasiune ceea ce va deveni, poate, rolul vieţii ei. Dintre autorii şi eseiştii români în opera cărora am iniţiat-o, s-a simţit apropiată de gândirea lui Titu Maiorescu. Filiaţia spirituală s-a vădit cu generozitate într-un superb text de adolescenţă, ingenuu şi de o intensă claritate ideatică, despre actualitatea teoriei formelor fără fond în cultura şi publicistica românească: Formele fără fond astăzi – mai proeminente ca niciodată.

Voi reda mai jos un mesaj de răspuns adresat Andradei, la o problematică iniţiată într-un anume punct al dezbaterii noastre. Distanţele ne obligă să (ne) scriem, să ardem depărtările. Cred că prea curând nu voi reuşi s-o conving pe Andrada să iasă la lumină, aşa că mă voi limita la transcrierea propriilor mele notaţii. E superfluu să adaug că, dacă ar fi printre tinerii de astăzi mai mulţi precum ea, am ajunge, foarte curând, departe…

Dragă Andrada,

Am fost tentată să răspund de îndată ce am primit generosul tău mesaj, atât de interesant prin problemele pe care le pui. Acum mă felicit că nu am făcut-o, fiindcă îţi pot semnala, la tema dialogului, un interviu de excepţie apărut în Revista 22, interviu ce-mi scăpase din vedere: ,,Am scris o istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte”. La întrebări răspunde Anne Applebaum, o foarte apreciată jurnalistă şi cercetătoare a fenomenului concentraţionar constituit sub forma lagărelor, care a descins în însăşi inima sistemului postsovietic, în arhivele din Rusia. Interviul e  prilejuit de apariţia ediţiei în limba română a cărţii sale Gulagul. O istorie. Dacă îl citeşti cu atenţie, vei descoperi răspunsuri la multe din întrebările tale. Abordează inclusiv fenomenul provocat al foametei din Ucraina. Lui Anne Applebaum i s-a decernat, de altfel, prestigiosul Premiu Pulitzer, ceea ce confirmă rolul imens al cărţii sale la deschiderea unor drumuri spre o lume din care nu răzbătuseră, până în 1989, decât zvonurile, istoriile şocante, precum cea a lui Soljeniţîn, şi o serie de mărturii greu de acceptat de lumea occidentală, lume cu o anumita obtuzitate în percepţia unui fenomen atât de extins şi de covârşitor.

Dar să mă întorc la lecţiile trecutului şi la ce ne aşteaptă în viitor dacă nu le cunoaştem ori dacă le cunoaştem şi le ignorăm. George Santayana avea dreptate: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete. Aşa cum arăţi, afirmaţia generală se poate clişeiza dacă nu e mereu dublată, triplată etc. de situaţiile concrete ce o confirmă şi îi dau acea valoare de sfâşietor adagiu înscris la loc vizibil şi la Auschwitz, şi la Memorialul de la Sighet. După lectura mesajului tău, am lăsat să-mi vină în memorie toate evenimentele din istoria noastră recentă create în mod forţat prin reiterarea modelelor devenite pattern-uri de acţiune. Eu le mai numesc modus operandi sau tipare universale, pentru că lipsa de imaginaţie a celor ce le aplică e atat de mare, încât nici măcar nu mai apar nuanţe în funcţie de spaţiu şi timp. Le voi înşirui punctual ca să-mi adun mai bine ideile:

1. deportările în Bărăgan ale locuitorilor din Banat (ţărani bogaţi, germani şi sârbi), la începutul anilor ’50 au urmat modelul valurilor masive de deportări din fosta URSS, în Siberia (populaţia bucovineană şi sate întregi din Basarabia au cunoscut calvarul deportarii şi al izolării, apoi al uitării lor dincolo de Cercul Polar, în ţinuturi pustii şi îngheţate);

2. procesele lui Lucreţiu Pătraşcanu şi ale celorlalţi tovarăşi de drum ai lui Gheorghiu-Dej, prin care dictatorul îşi elimina concurenţii în calea spre puterea absolută, au fost regizate exact după modelul proceselor moscovite din anii ’30 din URSS, îndreptate spre posibilii competitori ai lui Stalin: Zinoviev, Buharin etc. În lucrarea de doctorat am un capitol întreg dedicat unor memorialişti ce au fost prinşi în iţele acestui proces şi am mai scris despre implicaţiile sale şi pe blog: https://mariahulber.wordpress.com/2010/05/22/zero-si-infinitul/ Dacă ai timp să citeşti, sunt convinsă că vei înţelege. Eu m-am înspăimântat când am ajuns la un nivel avansat de înţelegere…

3. mineriadele de la începutul anilor ’90, în care Iliescu a fost pe deplin implicat, au fost regizate dupa modelul reprimării unor manifestaţii din toamna anului 1945, în favoarea regelui şi a monarhiei. Şi atunci, la fel ca în 1990, grupuri de bătăuşi, ciomăgari, bestii agresive au fost aduse cu camioanele şi lăsate în mijlocul manifestanţilor să ,,restabilească ordinea”. Iliescu este un bătrân bolşevic, mentalitatea sa nu s-a schimbat cu nimic. Regretă în continuare vremurile din comunism şi le-ar dori recuperate.

4. lagărele de muncă şi de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din zona Brăilei, minele de munca silnică în care mii de victime nevinovate au pierit ori şi-au frânt destinele, au fost construite chiar dupa modelul Gulag-ului sovietic. Avem acum multe cărţi de referinţă despre Gulag (Alexandr Soljeniţîn, Anne Applebaum) şi despre sistemul lagărelor româneşti (Ruxandra Cesereanu, Romulus Rusan). Sunt mult mai multe, nu-mi vin acum repede în minte.

5. fenomenul Piteşti, unic prin brutalitatea şi mecanismele de convertire prin tortură la ideologia comunistă, s-a inspirat din pedagogia lui Makarenko. Virgil Ierunca scria în Fenomenul Pitesti că forme similare de spălare a creierului au fost identificate în închisorile comuniste chineze.

6. Securitatea comunistă a fost croită după chipul şi asemănarea NKVD-ului sovietic.

Aş putea continua la nesfârşit… E adevărat că generaţiile tinere riscă să reia istoria şi să o trăiască pe propria piele dacă ignoră intenţiile răului. Cred că acest rău transcende nivelul social, având capacităţi fenomenale de metamorfozare şi implicaţii numeroase în toate planurile vieţii, prin agenţii săi bine direcţionaţi, organizaţi, structuraţi în eşaloane eficiente şi cu atribuţii precise. Ai intuit perfect acest lucru: ,,Acesta nu dispare, doar capătă noi forme.” Avem nevoie de radare puternice pentru a le depista de la primele manifestări. De aceea e necesar să cunoaştem pattern-urile. Suprapunem paradigma peste modul în care acţioneaza răul în istorie şi stabilim adevărul.

Îţi doresc un week-end minunat!

Maria

Anunțuri