Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169

Autor: Maria Hulber

Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.

Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii…, despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: – Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în… Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră…, Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 – Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu – mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră… că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescutrece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni… : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei… Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul…, Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare…, reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A.Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B.Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Notă. Această postare este reeditarea  studiului publicat la începutul verii anului 2011 pe blogul Doar tu şi cartea, după apariţia în format tipărit. Scopul reluării este aducerea la suprafaţă a unor experienţe deosebite şi încă insuficient cunoscute. Din raţiuni de spaţiu editorial, textul este o sinteză a materialului primar, mult mai amplu. De asemenea, e necesar să precizez că l-am redactat înaintea confruntării mărturisirilor subiective cu documentele de arhivă. În varianta finală voi include aceste documente.