Totul începuse în luna februarie. În acea vreme, cum am mai spus, aflam mereu despre eliberarea câte uneia sau alteia dintre personalităţile lumii dispărute. Lui Aurelian Bentoiu i se intentase însă un proces şi acea ştire, bineînţeles, a îngrijorat pe fiecare: era clar că se pregătea ceva rău. Începând cu luna februarie, au fost vreo cinci termene într-un proces public în care deţinutul era acuzat de ,,activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. (…)
Într-un regim totalitar, normalitatea pare neverosimilă. Să recapitulăm: Aurelian Bentoiu fusese arestat în 1948 pentru că cineva,  supus el însuşi torturii şi unor acuzaţii false, declarase că într-un eventual guvern liber l-ar pune la Justiţie pe Bentoiu. Pe baza acestei afirmaţii, cel din urmă fusese plimbat dintr-o închisoare într-alta timp de opt ani, locuinţa îi fusese confiscată şi familia risipită care încotro.  Alţii, care mai târziu o păţiseră la fel, erau acum eliberaţi fără explicaţii. (…)
Şi într-adevăr, vineri 13 iulie, către seară, telefonul a sunat în casa soţilor Costiniu, fiica şi ginerele lui Ion Bentoiu, fratele cu nouă ani mai mare al lui Aurelian. Deţinutul proaspăt eliberat a fost dat afară la poarta închisorii Văcăreşti şi lăsat singur în stradă, cu o bocceluţă în mână. A rugat pe cineva să-i dea 25 de bani pentru un bilet de tramvai şi s-a dat jos la capătul liniei, la Podul Şerban Vodă. Acolo, zărind o cabină telefonică, a mai cerut cuiva o fisă, pe vremea aceea tot o monedă de 25 de bani şi a format un număr pe care-l ştia, cel al fratelui său Ion, nebănuind că acela, după câteva luni de detenţie, îşi dăduse duhul în 1952, tot la Văcăreşti.
În câteva minute, au sosit lângă el trei taxiuri: într-unul se aflau Sanda şi Sandi Costiniu, într-altul rudele soţiei sale, care acum locuia la Râmnicu Vâlcea şi , în al treilea, Pascal.
A pornit spre noi şi, când taxiul s-a oprit în faţa casei, a observat la intrare placa oficială de metal, care încă nu fusese scoasă şi pe care scria ,,Fondul Muzical al Uniunii Compozitorilor”.
– Băiete! i-a spus lui Pascal întorcându-se spre el cu emoţie, tu ai făcut muzică!
De sus de unde-l aşteptam, în capul scărilor, l-am văzut urcând încet treptele de lemn, largi şi obosite, care duceau la odăile unde locuiam. Era foarte slab şi foarte palid. În maşină, Pascal îl pusese la curent cu toate cele: că el însuşi se însurase şi avea o fetiţă, că Marta era şi ea măritată, că bietul Ion Bentoiu nu mai era în viaţă. De la cea de a doua eliberare a tatei, ştiam că asemenea veşti dureroase trebuie spuse în primul moment, când ele se amestecă şi se topesc în emoţiile şi fericirea întoarcerii. Despre acea primă seară memoria nu-mi restituie nici un detaliu concret, nu pot retrăi decât o stare de tăcere infiorată, un amestec inexprimabil de suferinţă şi bucurie, care nu găsea, şi nici măcar nu căuta, cuvintele care s-o exprime.
(Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1947-1959. Bucureşti: Humanitas, 2009, pp. 494-496)
 
Dr. Petre Pandrea (Marcu)
Internat politic nr. 565
Penitenciar Ocnele Mari
jud. Vâlcea

4 februarie 1949

Dragii mei, primit pachetul pe ianuarie. Mulţumiri. Trimiteţi la începutul fiecărei luni, pachet similar de 3 kg. cu următoarele: 1 kg. untură (porc, pasăre), 1 kg. slănină, 1 kg. miere de albine şi 1 kg. zahăr.
Roagă pe Tudoriţa să trimeată un porc afumat la copii, plus săpun de rufe, iar pe logofătul de finu-meu să-i aprovizioneze urgent, până la toamnă, cu: brânză, ulei, ouă, mazăre, fasole, orez, grâu etc. Ne vom deconta. Sunt torturat de grija lor alimentară, la munte, în pustietatea Zamorei. Să fie o proiecţie subiectivă? Altminteri, sunt sănătos şi senin. Nu uitaţi: 600 ţigări şi tutun.
Dragă doctore Gogu, trimite-mi un pachet cu următoarele medicamente: 30 sulfamide, vaccin antiexantematic, lămâi.
 

Petrache

(Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud. Ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea. Bucureşti: Editura Vremea, 2000, p. 560)
 
Gherla, februarie 1963

(…)

BUGHI MAMBO RAG

…Glycophylusa, Platitera, Hodrigita, Vlahiternise… Dar explicaţia pe care o dă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosofia greacă, de Platon şi Plotin… Mă întâlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în ,,Contemporanul”, începea aşa: În grădina ţării mele a sădit un Rus un pom… Comandantul suprem era generalul Cerbacev, dar comandantul armatei a IX-a era generalul Tarakanov… Şi se termina: pomul libertăţii-i zice… Madam Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi avea bijuterii splendide, foarte grande dame… Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mântuie poate şi ei de vreme ce se roagă… Îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc… Îi spune Demetrios lui Marcellus… (pp. 189-190)
 
Jilava, februarie 1962
 
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Cuvinte de prinţ. Altceva decât: ,,Ce era să fac? Am semnat.” (Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.) (…)
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decât zăduful unde se frământă fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai totdeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrângerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i şade bine dacă nu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-l reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire. (p. 100)
 
Februarie 1971
 (…)

BUGHI MAMBO RAG

…de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten, …de la vivre e je vécus, tu vécus, il vécut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi două verbe separate: ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, soís, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos, estatis, estan… nous vécûmes, vous vécûtes, …declinarea sanscrită însă cunoaşte opt cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ… de tipul erkündigen, erkündigte, erkündigt… prepoziţia urmează verbului şi-i poate schimba sensul, creându-se astfel vorbe noi, de pildă to speak up, to give up, to wash up, to drive up… (p. 141)
 
Februarie 1962
 
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât ,,pe secţii”. La 34 ajung venind de la ,,secret” unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.
Trebuie să arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Reduitului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. (…)
În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuluielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:
 
Wanderer tritt still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
Da erglänzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein.
 
Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi mizeria maţului acestuia de piatră şi înjosire în entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei. (pp. 30-33)
 
24-26 Februarie 1960
 
Întâi suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le e frică să nu copiem. Ni se interzice nu numai să vorbim dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii – sosise vezi bine ora gustării – îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare. Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita. Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara). (…)
În sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci – ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracaş) sunt în fundul boxei. (…)
Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marelor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)
Mai e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai nefericiţi şi – bănuiesc, apoi aflu precis – şi cei mai temători. Îmbrăcaţi impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la execuţiile capitale (…). În ţinuta lor de paradă sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare (meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli: pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil: al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa, de bună voie. (…)
Cu Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa osândirii cum au cei din boxă: asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor, bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat – omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase – mă limitez la vorbele cele mai oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunse cu o căutătură recunoscătoare.
Domnul Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului… vreau să spun al legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei. Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie, spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu… Preşedintele ia act de această mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător, o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin vorbele sale n-a urmărit la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol monşer – la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte – şi anume cu ,,să ferească Dumnezeu”. De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo: dacă aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier înveteraţi şi descendenţi spirituali ai Căpitanului. Apoi, spre a dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare ,,unde poartă urmele bestialităţii legionare”, dă să se descalţe.  Un semn discret – plictisit al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la exemplificare pe viu. (…)
Din rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face analiza pledoariilor apărării. Le declară, în general sănătoase. Distribuie note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi cu mâinile pe bancă. La sfârşit – Mădârjac a fost citat negativ numai în treacăt – se vede că răsuflă uşurat. Le-a fost cald. (pp. 63-69)
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
 
P.S. http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-hulber.pdf
Memorialistica detenţiilor postbelice românesti – rezumat