Autor: Maria Hulber
 
Volumele de eseuri şi recenzii semnate de N. Steinhardt şi publicate începând cu anul 1976 cuprind o parte din textele apărute în Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi Secolul XX.
 
După anii detenţiei politice, N. Steinhardt revine cu dificultate în viaţa culturală românească. Volumul Între viaţă şi cărţi (1976) este înjumătăţit de cenzură. Eseurile despre fenomenul literar contemporan îi sunt respinse. Prefaţa scrisă de Mihai Gafiţa, cel care, fără îndoială, aplicase nemilos actul cenzurii asupra textului, confirmă poziţia ideologică a editorului. Acesta recunoaşte că despre eseurile lui N. Steinhardt nu se poate vorbi cu uşurinţă, fiind necesară, în schimb, lectura lor atentă. Mihai Gafiţa ignoră însă importanţa acestor scrieri în revelarea adevărului şi atitudinea sa confirmă statutul incomod al lui N. Steinhardt pentru oficianţii şi promotorii unei literaturi mediocre, dar dresate în spiritul dogmei comuniste.
 N. Steinhardt analizează opera literară din perspective multiple: a hermeneutului, sociologului, semioticianului, structuralistului. Această abordare complexă permite observarea unei relaţii inedite între lumea textului, lucrul textului şi comprehensiunea de sine în faţa acestei construcţii. Deşi recunoaşte că datorează totul marilor tradiţii clasice, N. Steinhardt se raportează mereu la principiile estetice ale modernităţii. Iniţial, acest volum ar fi trebuit să se intituleze Împliniri, deoarece orice lume a textului cunoaşte o împlinire dacă este apropriată de către cititor. Astfel, lumea textului se raportează mereu la viaţă, iar lectura reprezintă parcursul invers, de la carte la viaţă.
În prefaţa proprie, intitulată Autorul, arta şi viaţa, N. Steinhardt mărturiseşte că a ilustrat o serie de scene şi idei , precum şi atitudinea autorului în faţa vieţii.
 Chiar din primul eseu al volumului, Cezar Petrescu, Întunecare, N. Steinhardt se dovedeşte un critic original, preocupat mai mult de gesturi, mişcări şi scene mai puţin semnificative la prima lectură. Dar tocmai acestea au darul de a conferi operei autenticitatea. Aceeaşi idee este reluată în eseul Henri Barbusse, Infernul, unde susţine că lucrurile foarte simple, aparent banale, creează o aură de mister, o notă de senzaţional. Este remarcată tendinţa umană de a arunca mereu privirea spre spaţii interzise, mult mai profunde, deschizătoare de lumi abisale.
 O seamă de scriitori consacraţi ai literaturii universale şi scrierile lor de referinţă fac obiectul mai multor eseuri: Francois Mauriac, Lev Tolstoi, Roger Breuil, Thomas Mann, Gustave Flaubert, Marcel Proust, Miguel de Cervantes, F. M. Dostoievski etc.
 Atmosfera romanelor lui Francois Mauriac îi aminteşte de spaţiul carceral. Personajele scriitorului francez sunt întemniţate într-un univers apăsător, fără posibilitate de eliberare. Într-un straniu vid existenţial, asemenea unui cerc vicios, actanţii se chinuie reciproc. Cititorul subtil va sesiza asemănările cu universul carceral din comunismul românesc, îndeosebi cu formele de reeducare. Există şi alte motive care-l apropie de romancierul francez, despre care vorbeşte deseori în interviurile sale. Mauriac a dezvoltat o teorie originală a romanului modern, aplicând-o în propriile creaţii, aşa cum va proceda mai târziu Umberto Eco în domeniul semioticii literare.
Romanele fundamentale scrise de Lev Tolstoi şi Gustave Flaubert se aseamănă prin destinul celor două eroine, Anna Karenina şi Emma Bovary. Din romanul lui Tolstoi, N. Steinhardt reţine o scenă mai puţin explorată critic, cea care urmează iubirii trupeşti dintre Vronsky şi Anna. Este momentul în care Vronsky o ucide, de fapt, pe Anna, prin implicaţiile psihologice ale gesturilor sale. La fel, pe Emma o distruge prostia. Nimic nu acuză N. Steinhardt mai incisiv decât prostia. În Doamna Bovary toţi sunt proşti şi totuşi prostia devine temă a unei opere împlinite. Mai târziu, în dialogurile cu Zaharia Sângeorzan, N. Steinhardt va afirma că Emma nu este doar proastă, ci este şi lipsită de feminitate. Adulterul şi trădarea de orice fel sunt aspru condamnate. Anna şi Emma nu-şi află fericirea şi împlinirea prin trădare. Visul, dacă te încumeţi să visezi, e bine să fie înalt. (Altfel riscă să devină ambiţ.)
 În aceeaşi situaţie tragică se află personajele Raskolnikov, al lui Dostoievski, şi Brutus, al lui Breuil. Niciunul nu-şi găseşte împlinirea prin crimă. Toţi aceştia sunt nişte căutători ai fericirii pământene, omeneşti. N. Steinhardt actualizează principiul dostoievskian potrivit căruia este imposibil să ne construim fericirea pe nenorocirea, suferinţa ori moartea cuiva.
 La opera lui Thomas Mann se referă pentru a sublinia împlinirea acestui artist prin muncă şi artă. N. Steinhardt propune recitirea Doctorului Faustus ca pe o carte iniţiatică de tip superior.
 În eseul Privirea discută despre şcoala descrierii, a decorului, a ceea ce se oferă privirii la o lectură de suprafaţă, ce percepe exteriorul lumii create. N. Steinhardt se detaşează de această şcoală a privirii, în care a excelat critica tradiţională.
 Eseul ,,Reţeta ideală a romanului nou” prezintă concis, aproape schematic, toate elementele componente, toate paradigmele textuale ale acestui gen literar: prezenţa unui singur personaj, a monologului interior, anonimatul personajului, neaşezarea în timp şi spaţiu (ucronia şi utopia), discursul discontinuu şi prolix, depersonalizarea. Şi de data aceasta se relevă modernitatea ideilor lui N. Steinhardt. Fără a se rupe însă de tradiţie, se întoarce mereu la romanele lui Dostoievski, Cervantes, Proust.
 
Volumul Incertitudini literare (1980) este dedicat memoriei lui Dinu Pillat şi cuprinde o serie de studii pe teme de estetică, despre artă şi forţa ei de fascinaţie. La începutul cărţii, N. Steinhardt notează că a introdus noţiunea de incertitudine în aprecierea critică pentru a protesta împotriva dogmatismului din literatură. Recunoaşte adevărata putere a artei, atunci când aceasta se întemeiază pe seriozitate şi sinceritate. Într-unul din eseuri îi ia apărarea lui John Galsworthy, scriitor ce fusese atacat de susţinătorii Virginiei Woolf, arătând că, deşi cei doi creatori abordează tonalităţi diferite, arta lor este autentică, fiindcă exprimarea este sinceră. La fel, descoperă afinităţi între D’Annunzio şi Malraux, observând că ambii privesc arta ca pe o formă de posibilă manifestare a setei de a trăi şi făptui şi acordă importanţă curajului artistic şi acţiunii.
 În al doilea capitol, Arta fermecătoare, N. Steinhardt subliniază farmecul şi aventura lumii din literatura pentru copii, imaginarul artistic şi universul insulelor din romanele lui Jules Verne.
 În capitolul Arta în totalitate revine la Fantasticul lui Mircea Eliade, al cărui specific îl circumscrie în sfera fantasticului răsăritean. N. Steinhardt va relua mai târziu această idee în eseurile despre Mircea Eliade şi Sergiu Al-George din volumul Critică la persoana întâi. Observă că Eliade construieşte mai multe lumi posibile; miraculosul propune noi realităţi guvernate de alte legi. Realitatea primă pare să fie doar o maya, o iluzie, în care cititorul descoperă locuri şi evenimente excepţionale, iniţiatice. În schimb, lumea construită în romanul lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, configurează un univers apăsător, degradat şi infam. N. Steinhardt relevă geniul literar al lui Buzura, care a reuşit să proiecteze în acest spaţiu un Om, singura fiinţă salvată de sub incidenţa brutalităţii şi a răutăţii, singurul cu care se poate dialoga.
 Capitolul Tâlcurile artei cuprinde câteva eseuri despre arta modernă. În Sila, scârba şi greaţa, N. Steinhardt analizează jurnalele şi însemnările zilnice din care se desprind starea de plictiseală, dispreţul pentru orice formă de activitate, dezinteresarea. Consideră că aceşti autori urăsc viaţa, se urăsc pe ei înşişi. Jurnalul fericirii este o replică polemică la o asemenea atitudine faţă de existenţă. Aici, dragostea de viaţă, rezistenţa fizică şi psihică în faţa greutăţilor ei se manifestă la superlativ. Eseul Arta generată sau făcută? propune o paralelă între creaţiile tradiţionale şi cele naturiste. Pentru acestea din urmă, arta este o formă de viaţă. În piesele moderne, în care se regăseşte tehnica happeningului, totul se întâmplă; nimic nu se joacă. Doar actorii se joacă pe ei înşişi.
 În fine, capitolul Arta ca năzuinţă distinge două tipuri majore – şi surprinzătoare – ale artei: arta de a trăi şi arta de a muri. A conferi morţii măreţie, a o ridica la rang de artă, înseamnă a-i da un sens. Pentru N. Steinhardt, ţinuta reprezintă arta de a trăi şi a muri cu demnitate.
 
Volumul Critică la persoana întâi (1983) îi este dedicat lui Sergiu Al-George. N.Steinhardt rătăceşte printre amintiri, cărţi, imagini, idei. Despre prietenii săi – Mircea Eliade, Constantin Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu – scrie fără nicio reţinere, într-un moment în care literatura aservită ideologiei comuniste îi ignoră. În eseul Opera literară a lui Mircea Eliade: literatura ca semnificant, N. Steinhardt propune o nouă abordare a romanelor şi nuvelelor marelui scriitor. Acestea nu se semnifică pe sine, ci semnifică o lume aflată sub pecetea tainei, a numenului, a necunoscutului. E un univers paralel, îndepărtat şi apropiat totodată; e ceea ce Marcel Blecher numea irealitatea imediată. E mai curând vorba de un punct de fierbere a scrisului, afirmă N. Steinhardt, opus gradului zero al scriiturii, e momentul când ceea ce este scris explodează şi dezvăluie semnificatul. Nu e literatură, ci explorare. Există o serie de determinanţi nerezolvaţi, care constituie tot atâtea coordonate ale fantasticului. N. Steinhardt observă că la Eliade toată literatura, orientalistica şi istoria religiilor ţin de un specific naţional.
 Problema specificului naţional şi a gândirii tradiţionale este reluată în eseul despre Sergiu Al-George, Cavalerul trac. Obiectul eseului îl constituie lucrarea Arhaic şi universal, pe care Al-George o pregătise încă din perioada detenţiei politice. Constată că soluţiile pot fi descoperite doar pe teritoriul antinomiilor. Indianistul este atras de spaţiul mitic românesc, de inconştientul colectiv, de protoistoria noastră, este atras de sculpturile lui Brâncuşi care transcend antinomiile şi sunt epifanii ale lumii transcosmice. Fericirea poate fi o consecinţă a împăcării indianismului cu autenticul românesc, a alăturării celor două extreme; este bucuria dezvăluirii numinosului. Şi Eliade descoperă, în alt mod, o posibilitate de armonizare a două antinomii, sacrul şi profanul, în romanul Noaptea de Sânziene.
 În Rostiri din Noica, N. Steinhardt configurează condiţia omului autentic, pornind de la reflecţiile lui Noica. Omul autentic este acela care a izbutit a deveni o fiinţă. Devenirea întru fiinţă constituie nucleul filosofiei lui Noica şi este formulată într-o extraordinară rostire românească. De aceea, N. Steinhardt îşi numeşte prietenul un sârguincios al gândirii, stăpân al prozei, autentic poet.
Rătăcind printre amintirile generaţiei sale îi revine în memorie imaginea profesorului Vasile Pârvan şi teoria lui despre sentimentul tragic al existenţei umane. N. Steinhardt îi ia apărarea în faţa criticilor aduse de Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu.
 Despre literatura noului val, autorul scrie încă de la începutul cărţii, stabilind o legătură cu volumul Între viaţă şi cărţi, care se încheiase cu eseul despre romanul nou. Romanul modern, construit în maniera unui roman-reportaj, urmăreşte disoluţia tuturor tiparelor şi clişeelor clasice, refuzând sistemul axiologic tradiţional. Se iveşte o lume nouă, o lume ilogică, fără sens, ai cărei predecesori în sens creator sunt Andre Gide şi Friedrich Nietzsche. Se renunţă la cronologia convenţională, acordându-se importanţă doar privirii, gesturilor, instantaneelor, la fel ca în arta fotografică. În plus, scrierile structuraliste anihilează sensurile lumii textului, sâmburele lor de omenesc. Cuvintele eseistului dobândesc inflexiunile zicerilor profetice ale psalmistului modern: Fie ca firmamentul semnificanţilor goliţi de semnificaţie să lucească mai îndurător şi mai senin decât cel al unor semne de noi îndărătnic bănuite a nu fi fără sens!
 Dintr-o nouă perspectivă sunt înfăţişate aspecte ale operelor lui Mihai Şora, Florenţa Albu, Vlaicu Bârna, Cezar Baltag, Daniel Turcea, Augustin Buzura, Romulus Bucur, Mariana Marin, Şerban Foarţă. În eseul O! Melancholia…, N. Steinhardt mărturiseşte că volumul Copyright (1975) al lui Şerban Foarţă îi evocă spiritul generaţiei sale, suprarealismul, vremea fericită a României interbelice, prietenii Urmuz, Saşa Pană, Gellu Naum, D. Trosc, P. Păun. Remarcă inteligenţa, memoria, erudiţia şi fineţea intelectuală a lui Şerban Foarţă. N. Steinhardt îşi divulgă vocaţia căutătorului perpetuu al unei fericiri pierdute. A cunoscut fericirea, afirmă el, în anii cei buni, dar a pierdut-o odată cu instaurarea dictaturii comuniste. Vom vedea într-un alt capitol cum reuşeşte să descopere, totuşi, o nouă fericire, mult mai profundă…
 N. Steinhardt nu ignoră creatorii desprinşi din altă vână artistică. Regăsim pagini despre muzica lui Mozart (compozitorul său preferat) şi a lui Johann Strauss, despre picturile lui Salvador Dali şi Nicolae Grigorescu, despre filmele lui Charlie Chaplin şi Buster Keaton sau despre genialitatea lui Einstein. Aşa cum am arătat cu insistenţă, N. Steinhardt nu este un critic limitat, ancorat într-un singur domeniu, ci manifestă disponibilităţi multiple de a scrie şi a vorbi (întotdeauna din ipostaza bunului cunoscător) despre întregul univers al artei adevărate.
 
Volumul Escale în Timp şi Spaţiu (1987) este dedicat memoriei marilor dascăli. Profesoratul, ca menire socratică, este miezul multor eseuri cuprinse în această lucrare. Autorul consideră că cel care a transformat profesoratul în ideal a fost Constantin Noica. De aceea, şi în acest volum face numeroase referiri la şcoala marelui gânditor, în capitolul Catharii de la Păltiniş. Stabilit din 1974 la Păltiniş, Noica şi-a aflat fericirea şi împlinirea întru spirit. Elevii săi, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, sunt asemenea nobililor cathari, consideră N. Steinhardt. Trăind o perioadă îndelungată într-un castel spiritual situat la înălţime, în apropierea infinitului ceresc, ei cunosc, alături de dascălul lor, starea de fericire şi de trăire paradisiacă.
 
 Prin alţii spre sine (1988) evocă personalitatea lui Constantin Noica şi cuprinde o parte din eseurile şi recenziile publicate în Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Escale în Timp şi Spaţiu. N. Steinhardt îşi consideră cartea o spovedanie generală. Studiile inedite sunt despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu.
 În eseul Greu este a vorbi despre Eminescu, N. Steinhardt descoperă o serie de asemănări între destinul marelui poet şi destinul poporului român. A vorbi despre Eminescu înseamnă, pentru român, a se descoperi pe sine însuşi. Eminescu, Luceafărul şi Mioriţa sunt cele trei mistere ale culturii româneşti, consideră eseistul. A încerca să vorbim despre Eminescu înseamnă a ne situa într-un joc abisal, al oglinzilor paralele, într-o căutare demonică, în sens creator. El scrie pentru sine, atâta doar că sinea aceea se confundă cu jungianul inconştient al neamului său. Glossă, la o lectură secundă, reprezintă o îndepărtare de ceea ce osândeşte simţul nostru moral, conştiinţa noastră dreaptă şi trează, o lecţie de ţinută.
 
(Fragment dintr-o lucrare de tinereţe. Timişoara, 1996)
Anunțuri