(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie. Bucureşti: Editura Crater, 1993, pp. 60-65)
 
(…)
În baracă ne-a primit de la început cu ostilitate „şeful de cameră” condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi crimă, lucruri pe care le-am aflat mai târziu. Ne-a repartizat în paturile libere de lângă uşă, alături de hârdaiele în care în timpul nopţii deţinuţii îşi făceau nevoile. În toată baraca nu mai era nimeni, locatarii fiind plecaţi la muncă, prilej pentru viitorul nostru şef să ne facă în deplină linişte un instructaj analfabetic şi violent, intarsiat din loc în loc (fără să ne surprindă) cu înjurături la adresa mamelor noastre. Sergentul care ne conducea n-a intervenit, cum într-o naivitate anacronică ne aşteptam s-o facă, ba chiar se arăta mulţumit de faptul că şeful de baracă îi luase locul de educator, pentru că studenţii şi, desigur, eu, cu două diplome de licenţă, am fost trimişi aici să fim reeducaţi şi violenţele, deocamdată numai verbale, făceau parte din sumarul oficial al codului care ţinea loc şi de tratat pedagogic.
A doua zi am fost repartizaţi în brigada de muncă cea mai sinistră, condusă de Gheorghe Bărăgan, un urangutan cu fruntea lată de un deget, căruia i se comutase pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. Ce făcuse Bărăgan? jefuise mai multe case, săvârşise patru omoruri, avea la activul lui zece violuri (una din victime având numai 9 ani), vorbea cu o voce groasă şi tot timpul înjura. Nu mai avea pe nimeni: părinţii îi muriseră, fraţii îl abandonaseră, iar vreo prietenie mai strânsă nu reuşise să înjghebeze. În închisoare se simţea la el acasă, pentru că de eliberarea lui prin vreo amnistie sau graţiere nu putea fi vorba. Gardienii discutau aproape familiar cu el şi-i spuneau „domnule”, iar el, sub ochii lor, organizase un sistem draconic de exploatare. Fiecare deţinut din baracă, şi mai ales cei din brigada lui de muncă, când primeau pachete i le prezentau la control, iar urangutanul le vămuia, înjumătăţind totul. De adăugat că un om al lui ţinea cheile de la cambuză (aşa se numeşte în puşcărie camera unde deţinuţii îşi păstrează în sarsanale, adică în trăistuţe, alimentele) şi cu ajutorul acestui trezorier îşi permitea să jefuiască metodic proviziile, cu preferinţă ţigările, devenite aici valută forte. Cu ţigări se putea cumpăra orice, de la porţia de pâine până la zile muncă. Bărăgan îţi repartiza un loc mai bun de muncă în schimbul unui pachet de „Naţionale”, sortiment de tutun preferat. „Naţionalele” sau „Mărăşeştile” erau numite aici „Kentul balcanic”.
Am plecat la muncă sub conducerea lui Bărăgan într-un camion deschis. De la colonia de muncă P. până în gara N. să fi făcut cel mult o jumătate de ceas; au coborât din camion mai întâi cei 6 soldaţi conduşi de un sergent, apoi noi, cei 30 de puşcăriaşi, şi la urmă Bărăgan şi sergentul major care ne „cazase” cu două zile înainte în baraca nr. 6.
Nu-mi prea imaginam cum o să muncim într-o gară, dar m-am lămurit foarte repede. Venisem să descărcăm vagoanele cu minereuri sosite din străinătate, doi inşi la un vagon. Ni s-au dat lopeţi şi ni s-a arătat ce avem de făcut. Tehnica operaţiunilor era simplă şi la început chiar sarcina nu mi s-a părut prea grea. Partenerul meu de vagon, Voicu, un mecanic de locomotivă, condamnat pentru incest, m-a privit la început cu un aer de superioritate, aflând că am o pedeapsă de numai 6 ani. „Floare la ureche, mi-a zis el, va trebui să munceşti mai mult decât mine, eu sunt greu domnule, am 10 ani condamnare. (…) Dar cum dracu ai ajuns aici? nu cumva şi dumitale ţi-au făcut proces fără să fii vinovat? proces în care ai fost condamnat dinainte? Eu sunt un om umblat şi mai ştiu ce rost mai au ziarele în lume. Aici la P. n-ar fi chiar atât de rău; muncim mult, peste puterile noastre. Dacă vreţi să vă fie bine, puneţi-vă bine cu Bărăgan, el taie şi spânzură. Lui nu-i pasă de nimic, e pentru toată viaţa destinat să trăiască în puşcărie…”
Şi, în timp ce mecanicul îmi vorbea dspre necazurile lui, lucram: aruncam minereul cu lopata; obosisem, eram leoarcă de apă şi mecanicul mă zorea, amintindu-mi că vine Bărăgan, însoţit de un caraliu (denumire pe care o dam noi, deţinuţii, gardienilor), a sosit şi s-a uitat la noi doi, a aruncat o privire la grămada de lângă vagon şi a început să răcnească:  „de ce nu munciţi, mă? mama cui v-a făcut! Tu, ăsta nou-venit, ce-ai fost la viaţa ta de te mişti de parcă ai avea oase-n burtă?” În fracţiunea aceea de clipă în care ochii injectaţi ai criminalului mă sfredeleau, m-am gândit să dau un răspuns pe care să-l înţeleagă uşor: „sunt scriitor!”;  „aha, râde cu surprindere Bărăgan, eşti din ăia de la tribunal care scriu în dosare, mama ta de bandit! nu scapi viu din mâinile mele; din cauza unuia ca tine care-a scris minciuni în dosarul meu m-au condamnat ăia. Voicule, strigă el la mecanicul de locomotivă cu care lucram, treci la alt vagon şi lasă-l pe banditul ăsta să descarce singur!”
Voicu şi-a luat lopata şi-a plecat la alt vagon, iar eu am început să arunc singur minereul îndesat şi umed. Simţeam o sfârşeală de apocalips, sudoarea îmi curgea şiroaie pe frunte, mi se lipise pe spate cămaşa udă, picioarele îmi tremurau. Bărăgan mă privea cu ură, scrâşnind din dinţi, înjurându-mă în cascade: dumnezeii mă-tii de bandit, ai s-o plăteşti tu, ai să munceşti de azi înainte singur, să vezi şi tu ce înseamnă puşcărie. Crezi că aici e distracţie ca la voi la Tribunal?”
„Domnule Bărăgan, încerc eu să-l lămuresc, eu scriu cărţi, public în reviste şi ziare, scriu versuri, nu am nimic de-a face cu funcţionarii tribunalelor…”
„Păi dacă scrii cărţi, ce cauţi aici? du-te şi scrie cărţi!”
Mă frământ cum să-i explic culpa ce mi s-a pus în cârcă. Mă frământ cum să mă explic la nivelul lui, la nivelul rocilor… Încerc:
„Am fost acuzat că am scris un roman, o carte duşmănoasă, în realitate nu era duşmănoasă, era o povestire inventată de mine…”
Bărăgan mă priveşte scărpinându-se în cap. Îmi dau seama că nu pricepe nimic şi mă chinuiesc să traduc la puterea creierului lui ceea ce spusesem mai înainte. „Şi câţi ani ai umflat?” mă întreabă scobindu-se în nas. „6 ani”. Bărăgan rămâne o clipă descumpănit. „6 ani? o nimica toată, eu să fi fost în locul ălora care te-au anchetat te împuşcam şi scăpam de-un aiurit, fiindcă tot ce spui c-ai făcut nu sunt decât aiureli. Cui îi foloseşte ce ai făcut tu? Crezi că lumea are timp de citit. Eu unul nici nu ştiu să citesc şi am trăit şi trăiesc cum îmi place. Eu am fost cineva când eram afară. Ştia o ţară întreagă de frica mea! O să-ţi iasă pe nas boieria. Până plecăm, până la ora 6, să nu mai rămână nici un gram de minereu. Dacă nu termini treaba, la noapte dormi la izolare, în lanţuri!”
Caraliul care-l însoţea şi care tăcuse tot timpul, găseşte cu cale să pună el concluzii: „Ai băgat la bilă ce-a spus domnul Bărăgan? altfel te ia mama dracului!”
Rămân aproape epuizat să arunc din ce în ce mai anemic minereul greu şi dur, lopata nu se mai înfige, eu nu mai am puteri s-o înfig şi apoi s-o ridic, nu mai pot sta pe picioare, mă aşez pe un dâmb de minereu, dar cad şi nu mai simt nimic. Plutesc pe o apă neverosimil de albastră care curge lent, eu curg odată cu ea, lăsând în urmă şiruri de case, cu odăi luminate de lampioane colorate; din odăi se scurg pe sub uşi muzici fantaste, produse alternativ de orgi electronice şi de flaute calme. Nu mai ştiu unde mă aflu în această stare de delir existenţial. E cald şi pe malurile verzi ale râului pe care plutesc, florile răspândesc arome sedative. Din când în când mă apucă, se pare, un frison care face să-mi clănţănească dinţii, apoi cad din nou în apele onirice ale existenţei…
 
M-am trezit într-o cameră albă, într-un pat relativ curat, singur; mi-e frig şi tremur aşa de tare că patul de fier se zgâlţâie ca-n spectacolele de la zidul morţii la care asistam în copilărie, la bâlciul cel mare de la Strehaia. Încerc să mă orientez: ferestrele închise  au gratii; deschid uşa şi dau într-un holişor prin care se plimbă un caraliu, îmi dau seama că sunt tot la închisoare; caraliul mă goneşte în camera cu paturi, punându-mă să citesc regulamentul infirmeriei; pe un perete încadrat într-o ramă neagră se află un text compus de cineva care nu cunoştea bine limba română, unde se spunea negru pe alb că pacienţii deţinuţi „n-are voie” să părăsească încăperea decât însoţiţi de gardieni. Când a socotit el că terminasem lectura, intră în cameră şi mi se adresează: „De ce nu stai în pat? Era să te ia dracu! Dacă era după mine te lăsam să mori, scăpam de grija ta, un bandit mai puţin! N-ai vrut să munceşti acolo unde se câştigă două zile muncă pe zi şi scăpai mai repede; acum o să fii trimis la cariera de piatră sau la stuf. Acolo n-o să-ţi meargă!”
S-a depărtat înjurându-mă. În clipa în care ieşea pe uşă intra în holişor o siluetă feminină însoţită de cineva, nu disting bine dacă e bărbat sau femeie. Caraliul salută servil apariţiile acestea, pentru mine, insolite.
Mă vâr chircindu-mă cu greu sub pătura gri ciugulită pe margini, articulaţiile îmi sunt încă rigide; pe un şold descopăr o porţiune neagră, dureroasă, sub ochi disting pipăindu-mă două pungi mari. Într-un fel mă bucur că nu am nici o oglindă să mă privesc, poate m-aş îngrozi. Mă simt uşor ca un fulg, pesemne că am slăbit mult. În holişor se aude o „mişcare de trupe”, se aud voci din alte camere. Disting vocea caraliului: „tovarăşe doctoriţă, vă rog nu le mai daţi scutiri de muncă, ăştia n-are nimic, se prefac!”
După câteva minute uşa camerei mele se deschide şi apare silueta pe care o zărisem ca prin ceaţă, se apropie de patul meu, se aşază chiar pe pat, eu simt un miros discret de colonie fină, îmi ia pulsul, îmi ascultă respiraţia cu stetoscopul şi mă întreabă cu o voce calmă, în contrast cu toate vocile pe care le-am auzit în ultimele 6 luni: „Cum vă simţiţi?” Politeţea acestei fete blonde mă face să mă simt rău, întrebându-mă dacă nu visez cumva. Şi chiar nu visez. Răspund cu oarecare întârziere: bine.
Îmi dau seama că e medic şi pentru ea eu sunt mai întâi pacient şi numai în al doilea rând un deţinut. Ce grad o fi având? E prima fiinţă din acest univers torţionar care miroase a om. Şi ce degete fine are, şi cu ce fineţe scutură termometrul ca să-mi afle temperatura! Reţin chiar o nuanţă: două degete de la mâna ei dreaptă sunt colorate de nicotină. Îmi iau inima în dinţi şi o întreb ce-a fost cu mine. Aflu că am stat la reanimare câteva zile, la spital; camera în care mă găsesc, special amenajată (cu gratii), e destinată pentru un sumar tratament, urmând ca de aici să mă întorc la colonia de muncă. Pe scurt, am făcut un infarct şi m-au luat cu salvarea, bineînţeles însoţit de un caraliu din gara N., unde munceam; pentru cei de la colonie eram ca şi mort. Îmi dau seama din spusele doctoriţei că semnele negre de pe şold sunt opera caraliului de la punctul de lucru, care m-a izbit cu cizma să mă „reanimeze”. Şi adaugă „aţi fost de două ori la reanimare”, vorbind încet să nu fie auzită de gardian. Îmi dă să iau două pastile de aspirină şi îmi prescrie un regim alimentar uşor, pâine prăjită, supă de zarzavat, orez. Nu ştiu cine o să-mi ofere acest banchet dietetic, dacă depind tot de colonie, m-am lămurit: n-o să gătească în mod special pentru un bandit ca mine, dar poate am noroc să primesc masa de la spital.
Încep să mă cred favorizat de această apariţie-miracol, de această doctoriţă care vorbeşte cu mine după coduri vetuste şi care mă tratează ca pe un om inocent rătăcit printre neanturi prefabricate, căutându-şi o ieşire din labirintul real, nu imaginar, al existenţei umane în care a fost aruncat. La un moment dat scoate din buzunarul halatului alb (mai alb decât noţiunea de alb) o hârtie împăturită şi-mi citeşte:
 
Cu vorbele pornite fluviu
Ca după-un tragic legământ,
Ne-aşteaptă morile de vânt
Câte-au rămas după diluviu.
Voi ce-aţi intrat în poezie
Şi-n epopei eraţi mai ieri
Şi filozofi şi cavaleri
Şi-aveţi un rang în utopie.
Noi suntem secolul elastic
Fără iluzii, contemplând
Un adevăr cârpit cu plastic
Pe care-l plângem prin cetate
Cu visele, câte mai sunt,
Bolnave de luciditate…
 
Sunt chiar versurile mele, publicate într-o revistă studenţească. Deodată încep să fiu altul. O căldură plăcută începe prin fiecare fibră a slăbitului meu trup, încep parcă să visez şi întind mâna spre fata cu halat alb, dar mâna rămâne în aer. Fata în halat alb dispăruse, luase şi hârtia cu poemul meu din studenţie, numai o undă de parfum bun mai documenta realitatea acelei apariţii. Pleoapele mi-au căzut ca de plumb şi-am adormit cu gândul la contravizita de seară. Aflasem în sfârşit un om care vindeca cele mai mari boli ale existenţei umane, boli mai incurabile decât cancerul: singurătatea, nevoia de dragoste, descoperirea unor noi utopii utile…
 
Anunțuri