(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Sabina Wurmbrand, Nobleţea suferinţei. Mărturii din închisori şi lagăre de muncă. Bucureşti: Editura Stephanus, 1992)

PARTEA A II-A
LA CANAL
 
(…)
Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vînt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sînt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rîndurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: Azi sînt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari.(…)
Munceam laolaltă din răsputeri, bărbaţi şi femei, pentru a construi acolo un dig. Eu aveam de încărcat tot timpul o roabă cu pământ pe care o lua apoi în primire un deţinut, împingînd-o pînă la o oarecare distanţă. De acolo el avea de alergat iute cu roaba plină peste o ridicătură abruptă pentru a răsturna pămîntul peste parapet. Apoi se întorcea din nou la mine, să ia o nouă roabă încărcată, şi aşa mai departe. Deşi bărbaţii, negreşit, munceau mai greu ca noi, totuşi numai după primele încărcături, genunchii mi se clătinau şi era gata să-mi pierd echilibrul de fiecare dată.
Normele de muncă erau de 8 metri cubi pe zi, noi fiind supravegheate de şeful de brigadă, ajutat de cîteva asistente. Dacă reuşeam, după eforturi supraomeneşti, să ne facem norma, aceasta era mărită chiar a doua zi; iar dacă nu o făceam şi pe aceasta mărită, eram pedepsite. (…)
„Carcera” era acea formă de pedeapsă la auzul căreia ne îngheţa şi sîngele în vine. Aceasta era o celulă atît de scundă şi îngustă încît nu te puteai mişca în ea. Erai nevoit să stai în picioare o noapte întreagă fără să faci nici cea mai mică mişcare. Iar a doua zi dimineaţă trebuia să te prezinţi din nou pe şantier, pentru a efectua aceeaşi normă ca înainte. Dacă oboseala nopţii nedormite nu-ţi îngăduia să munceşti destul de repede, puteai fi trimisă din nou acolo pentru încă o noapte.
Mîncarea – un sfert de pîine la prînz cu puţină supă de cereale – era, desigur, ceva mai bună ca la Jilava, dar cu această hrană trebuia să munceşti din greu pînă la sfîrşitul zilei. În aceste condiţii, cum aş fi putut recunoaşte pe un conte în mijlocul nostru? Era greu să deosebeşti o persoană de cealaltă, toţi fiind în zdrenţe şi petice, avînd aceeaşi privire plină de frică, teroare şi suspiciune. Se aflau printre noi mulţi profesori universitari, editori de ziare, preoţi, oameni de afaceri şi funcţionari superiori din vechiul regim puşi laolaltă cu hoţi, pungaşi de buzunare şi proxeneţi. Toţi munceau acum laolaltă din răsputeri şi era greu să deosebeşti pe unul de altul. După prînz, încă patru ore continua munca, pînă la căderea serii.
Odată la întoarcere, cîţiva deţinuţi s-au prăbuşit fără cunoştinţă, unul din ei aproape de mine. Fără o vorbă, alţi doi oameni mai tineri l-au ridicat pe umerii lor şi şi-au continuat drumul. O bătrînă a leşinat; o alta a căzut şi n-a mai putut fi readusă la viaţă. Alţii au ridicat-o, de asemenea, în întunericul care devenea tot mai gros. Vîntul sufla fără încetare. Ajunşi în faţa porţii, raportul gardienilor se repeta ca şi dimineaţa: Sînt aduşi înapoi două mii de bandiţi. (…)
(pp.95-97)
 
LAGĂRUL K4: IARNA
 
Dis de dimineaţă o porneam la muncă pe malul Dunării. Aici aveam de încărcat pietre mari şi grele pe o plută care urma să fie golită apoi în rîu, pentru a se crea astfel o bază solidă de pietre pe fundul Dunării. Dar nu era posibil să împingem acele pietre mari de rîu fără să ne stropim de sus şi pînă jos de apa rîului. Vîntul sufla cu tărie dinspre cîmpia Bărăganului, aducînd cu el ţurţuri de gheaţă, care făceau să ne îngheţe hainele pe noi ca nişte zale de fier. Degetele ne erau crăpate, umflate de frig şi zdrobite de pietrele acelea. Seara la culcare eram nevoite să dormim în aceleaşi haine ude şi îngheţate de pe noi, căci nu era nicăieri un loc pentru a le usca. Iar dacă vroiai să-ţi atîrni un articol de îmbrăcăminte la uscat, lîngă pat, puteai fi sigură că nu-l mai găseai pînă dimineaţa, fiindcă se fura peste peste noapte. Ne culcam deci cu hainele noastre ude sub cap în loc de pernă şi apoi le îmbrăcam iarăşi dimineaţa. Pe drum, vîntul le usca, dar imediat ce începeam munca eram din nou leoarcă de apă. Cît ne-am fi dorit să simţim puţin căldura soarelui cînd munceam astfel pe plută!
Pierdusem mult în greutate, iar vîntul părea că suflă direct prin mine. După o săptămînă, am fost pusă să încarc pietre în roaba care era apoi trasă de alte deţinute şi răsturnată în Dunăre. Acum puteam rămîne cu hainele uscate. În schimb pietrele ascuţite îmi răneau neîncetat mîinile care aveau acum pielea jumulită şi roşie, cu adevărat carne vie. Unghiile îmi erau, de asemenea, rupte şi pline de sînge. Numai extenuarea mă făcea să nu-mi mai simt durerile. Adeseori mi se părea că nu umblu, ci plutesc, ca într-un vis, deasupra pămîntului. Mă aplecam să ridic fiecare piatră aruncînd-o peste celelalte, în roabă, de sute de ori pe zi. Mi se părea că nu voi mai fi niciodată în stare să-mi îndrept spatele. (…)
(p. 117)
 
LAGĂRUL K4: VARA
 
Era primăvară de acum. Firicele timide de iarbă proaspătă răsăreau pe drumul care ne ducea spre muncă. Cît de binevenite ar fi fost cîteva firişoare de ierburi bune de mîncat în supa searbădă de la prînz! Dar în acel pustiu, deşi ploaia cădea din belşug, doar buruienile creşteau din abundenţă, căci numai acestea rezistau vîntului tăios şi aspru care ne sufla supa din lingură înainte de a o putea duce la gură. Dar chiar cînd zăream pe ici pe colo vreo iarbă bună de consum, ne era interzis să o culegem, aşa cum ne era interzis orice altceva care ne-ar fi îmbunătăţit întrucîtva condiţiile de viaţă. Totuşi, asumîndu-ne mari riscuri, noi „păşteam” aceste ierburi cînd le găseam, întocmai ca vitele, înfulecîndu-le iute cînd gardienii se uitau în altă direcţie. Dar chiar şi aici eram spionate tot timpul de către informatoare, cărora le era promisă liberarea înainte de timp pentru serviciile lor.
Broaşte erau multe lîngă mal, dar, dacă vreuna dintre ele se aventura printre stînci, plătea îndrăzneala ei cu preţul vieţii. Era foarte greu să le prinzi, dar, cînd reuşeai, ele ajungeau o delicateţe pentru acea zi, carnea fiind atît de rară acolo. De-a lungul ţărmului încă se aflau în mare număr şi le auzeam strigătul pînă tîrziu, în noapte. Mi-am amintit atunci că Biblia vorbeşte de „duhuri de broaşte”. În trecut mă întrebasem ce-o fi însemnînd, de fapt, această comparaţie? Abia după ce veniseră comuniştii la putere am înţeles, cînd auzeam scandîndu-se lungile slogane ale partidului, scoase de mii de guri: «Trăiască partidul comunist, croack-croack» «Trăiască Republica Populară, croack-croack» «Jos imperialiştii croack-croack…»
Şerpii erau mai rari. Dar cînd acei aşa numiţi „şerpi de iarbă” erau prinşi, erau şi ei devoraţi în grabă cu mare poftă. Odată, o pisică sălbatică a fost zărită trecînd repede cu un şarpe mic în gură. O ploaie de pietre au fost aruncate în direcţia ei, dar pisica a scăpat fără să-şi lase preţioasa ei pradă din gură.
Foamea noastră permanentă şi lipsa totală de orice proteină sau orice alt element nutritiv cauza boli deţinutelor. De asemenea, multe femei sufereau de scorbut sau diaree din cauza lipsei de vitamine. Boli ciudate de piele, plăgi şi răni se agravau cu uşurinţă formînd ulcere largi pe picioare şi jambe. Infecţia se întindea apoi pe tot trupul slăbindu-ne în aşa măsură, încît pierdeam orice rezistenţă împotriva altor boli, şi ajungeam extenuate. Cu toate acestea noi, femeile, sufeream mai puţin decît bărbaţii. Preoţii şi clerul în general, ca şi membrii Gărzii de Fier erau ţinuţi în secţii speciale, total izolaţi şi fără nici un fel de contact cu ceilalţi. Ei primeau mai puţină mîncare decît noi şi munceau mai multe ore. Numai cei mai ingenioşi supravieţuiau sau cei mai descurcăreţi.
Tot ce se mişca era devorat. „Carnea de cîine nu-i tocmai rea, îmi spuse un preot care tocmai supravieţuise acestui regim. Dar şoareci n-aş recomanda nimănui să mănînce.”
În lagărul de la Capul Midia se aflau mai mult bătrîni de 70 de ani şi mai bine. Mînaţi neîncetat din spate ca vitele de povară, adesea desculţi, aceşti sărmani nu-şi puteau îndeplini normele. Dar dacă vreunul din ei reuşea totuşi cîteodată, normele se ridicau a doua zi pentru toţi ceilalţi. Aceasta era o politică bine calculată, de exterminare. Cei care nu mureau erau adesea omorîţi în bătăi. Cimitirul de la Canal – ni se spunea – e de două ori mai vast ca lagărul însuşi. (…)
(pp.139-140)
 
Anunțuri