(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001. O nouă ediţie a cărţii a apărut la Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2011. Citatele sunt selectate din prima ediţie menţionată.)

4
DIGUL
 
(…)
Digul de la Salcia fusese început cu mulţi ani înainte, avea o istorie glorioasă de crime şi suferinţe, iar noi urma să-i desăvîrşim istoria, să-l continuăm către satul Agaua, împotriva cursului apei şi, mai departe, spre lagărul Stoieneşti; de acolo, pornea un alt dig, cu care aveam să facem joncţiune. Mai târziu, mult mai tîrziu, ne vom muta cu uneltele de lucru pe latura de vest a Bălţii, încercuind Insula Mare a Brăilei într-un imens colier de pămînt. Norma pe care trebuia să o îndeplinească un deţinut era 3,200 m3 pe zi. Peste trei metri cubi de pămînt trebuiau dislocaţi cu tîrnăcopul şi cazmaua, încărcaţi cu lopata în roabe şi căraţi pe o distanţă de cîteva zeci de metri, la început, pînă la cîteva sute, mai tîrziu, cînd digul se înălţa, iar gropile de împrumut se îndepărtau tot mai mult de baza uriaşului val de pămînt. Era o normă greu de făcut chiar pentru un săpător profesionist. Pentru noi, slăbiţi de închisoare şi subnutriţi, nici pomeneală s-o realizăm. Nici nu puteam şi nici nu voiam. Cei puţini care s-au avîntat să lucreze, cu speranţa unei eliberări înainte de termen, au plătit scump această imprudenţă. Cu sănătatea şi cu viaţa. În noiembrie şi decembrie 1959, au murit cam 60 de oameni pe lună, adică cincisprezece pe săptămînă, doi pe zi. O cifră ameţitoare, chiar pentru baremurile lagărelor comuniste. Şi unde mai pui că era vorba, în cea mai mare parte, de bărbaţi pînă la 50 de ani, socotiţi de comisiile medicale ale Ministerului Afacerilor Interne perfect sănătoşi şi apţi de muncă. (…)
(p. 78)
 
Pe mine m-au bătut cam toţi caraliii din Baltă. Cei ce nu au reuşit să mă ciomăgească pe mine i-au ciomăgit, în mod sigur, pe alţii. Le era în deprindere. Auzeam pe cîte un camarad de detenţie lăudîndu-l pe cutare sergent că e om de treabă, că nu l-a înjurat, că nu l-a lovit, că a încercat chiar să-i uşureze viaţa cu o vorbă bună. Emoţionantă mărturie. Emoţionantă, însă falsă. Dacă nu erai bătăuş, nu aveai ce căuta acolo. Pur şi simplu, Securitatea – sau Direcţia Penitenciarelor, surioara ei bună, – nu te angaja. Un om întreg la minte nu se face paznic de închisoare cu deţinuţi politici. Cînd sînt atîtea profesiuni pe lumea asta, nu te faci călău. Măturător de stradă, da. Căcănar, da. Dar nu ucigaş. Cei ce au îmbrăcat uniforma Securităţii nu au îmbrăcat-o din milă creştină. Nu o irepresibilă vocaţie de misionar i-a împins să-i pună pe umăr ruşinoasele trese. Dacă sergentul în cauză nu l-a lovit pe mărturisitor, asta înseamnă că a avut şi el un moment de slăbiciune sau de lehamite. Nu înseamnă că nu a  rupt oase. Înseamnă că nu i-a rupt lui oasele. (…)
(pp. 83-84)
 
5
NOROIUL, DANDU ŞI AVADIC
 
(…) Şi totuşi, în toamna anului 1959, cînd s-au dezlănţuit ploile diluviene, noi, deţinuţii politici de la Salcia, ne-am recîştigat acest ritm. Aruncaţi pe neaşteptate în mocirla digului, după inevitabilul moment de năuceală, am descoperit cu surprindere că sîntem în elementul nostru. Aşa cum apa este mediul peştelui, aerul, al păsării, mediul banditului a devenit noroiul. Prin contrast, paznicii puteau să se închipuie fiinţe aseptice, păstrate sub clopot de sticlă; murdăria noastră făcea dovada curăţeniei lor. Hainele atîrnau grele pe noi, pline de straturi noroioase: stratul de ieri, stratul de azi. Noroiul ne intra în gură, în ochi, în nas, în urechi, mîncam din gamele noroioase, dormeam în noroi. Iar digul creştea. Această construcţie paşnică în aparenţă, hidoasă în fapt, era mai ales creaţia naostră. Noi săpaserăm gropile care se umpluseră cu apă, noi fărîmiţaserăm glodul pietrificat, pentru a-l depune în trupul uriaşei centuri de pămînt şi tot noi îi proiectaserăm coama ce rămînea acum singurul drum de acces spre punctele de lucru. Limitat de cele două taluzuri abrupte, drumul s-a transformat, sub revărsarea necontenită a ploii, într-o uriaşă piscină de noroi. Humă lichefiată. În mlaştina acestei lagune suspendate, înotul nostru nu avea stil. Ne clătinam în coloană, alunecam, cădeam, ne ridicam împleticit, ne împiedicam în propriile noastre picioare, dar şi în ale altora, ne călcam unii pe alţii. Cîte un bocanc rămînea prizonier în magma vîscoasă, te aplecai să-l recuperezi şi-ţi continuai drumul desculţ, cu bocancul în mînă. Iar digul se înălţa. Peste vară, aveam să aflăm că noroiul de la Salcia era viu şi polimorf. El trăia şi uscat, sub înfăţişarea unor bolovani ostili care nu se lăsau zdrobiţi de uneltele noastre. Trăia şi pulsa şi sub deghizamentul teribilelor furtuni de praf care ne tăiau respiraţia şi ne otrăveau plămînii ore în şir. Se metamorfoza, astfel, ca omida în gogoaşă şi fluture, pentru a se întoarce iarăşi la starea larvară. Era veşnic. Asemenea unei păduri, a cărei existenţă stabilă e în rădăcini subterane şi nu în trecătoare frunze şi flori, noroiul din Balta Brăilei trăia mai ales în adînc, de unde reizbucnea năvalnic, odată cu ploile. Înotam zi de zi prin acest mîl primordial, iar digul creştea şi se înălţa. (…)
(pp. 92-93)
 
11
CONFERINŢE ŞI LIMBI STRĂINE
 
Craca însemna foame, dar şi activitate culturală. Ori de cîte ori înceta munca fizică, începeau conferinţele şi învăţarea limbilor străine. Atît în Balta Brăilei, cît şi în Deltă, la Periprava, au existat conferenţiari străluciţi. Mai toate domeniile vieţii intelectuale îşi aveau reprezentanţi de elită, de parcă ştiinţa, arta, literatura sau filosofia şi-ar fi dat anume întîlnire în lagărele de muncă forţată. Liceele şi universităţile îşi trimiseseră şi ele o mulţime de elevi şi studenţi, pentru care uniformele vărgate jucau rolul unor burse de merit: le stimulau dorinţa de a se instrui. Nu este exclus ca arestările să fi avut în vedere şi criterii academice. În URSS, bolşevicii se folosiseră de Anuarul nobilimiii ruse aşa cum te-ai folosi de o notă informativă. Răsfoiau paginile elegantei publicaţii, culegeau de acolo familii întregi, în ordine alfabetică, iar tribunalelor revoluţionare nu le rămînea decît să pronunţe sentinţele. Cum în România interbelică adevărata nobleţe o constituiseră intelectualii şi cum nu exista un catalog sau un almanah al acestor duşmani ai poporului, modelul rusesc era mai greu de aplicat. Securitatea şi-a dat totuşi silinţa şi a obţinut succese importante. Ofiţeri anchetatori bine alfabetizaţi au început să frecventeze marile biblioteci, au consultat fişierele de cărţi şi periodicele, au întocmit liste, le-au confruntat cu listele primite de la informatori şi delatori – unii dintre aceştia, intelectuali fini, îşi publicau apoi delaţiunile în Scînteia – şi au obţinut o bogată colecţie de adversari ai socialismului. (…)
(p. 168)
 
Pe cîţiva dintre intelectualii aceştia indezirabili aveam să-i cunosc şi să-i ascult la Salcia, în perioadele de cracă. Acolo şi atunci, conferinţele părintelui Gheorghe Chiriac ni se păreau fascinante. Glasul său muzical se înălţa şi cobora ca respiraţia unei întinderi de ape, schimbările de lumină erau hotărîte de ritm, ritmul dădea culoare curgerii de vorbe. Apa discursului său nu cunoştea poticniri, avea doar momente de învîrtejire, scurte rotocoale de idei în asociaţii imprevizibile. Pauzele erau şi ele purtătoare de sens. Încheiau un flux de conexiuni, de informaţii exacte şi de vaporoase aluzii culturale, ca şi sum şuvoiul verbal s-ar fi ciocnit de un ţărm cu plaje mişcătoare; sfîrşitul de frază se izbea de începutul de frază, val obosit înfundat în nisipul sunetelor ca într-un zid de catifea. (…)
(p. 169)
 
Un conferenţiar care strîngea în jurul lui destui învăţăcei era Mihai Cocuz. Securitatea îl luase de pe băncile Facultăţii de Fizică-Matematică din Iaşi, iar aici, în Balta Brăilei, fostul student devenise profesor. Cînd l-am cunoscut eu, preda un curs de matematici superioare şi formula ipoteze îndrăzneţe în legătură cu avantajele aritmeticii cu baza 1, faţă de cea cu baza 0, folosită de ştiinţa modernă. Sau cam aşa ceva. Uimitoarele performanţe ale astronomilor antichităţii, ca şi calculele, nu mai puţin uimitoare, ale constructorilor de piramide nu ar fi fost posibile fără o matematică de bază 1. De altfel, zicea el, piramidele egiptene, la fel ca piramidele maiaşe sau aztece de mai tîrziu, ţin mai mult de astronomie decît de civilizaţia terestră: au un model cosmic şi sînt replici imperfecte ale hărţii cereşti. Cocuz desena scheme complicate şi zgîria semne misterioase pe fundul unei gamele, iar la sfîrşit, bucuros de rezultatele obţinute, întreba invariabil:
– Vedeţi ce simplu e? (…)
(p. 174)                                                                                                                                                                                                                     [Alexandru] Ivasiuc intrase la Facultatea de Filosofie, de unde se pomenise exmatriculat, datorită originii sociale nesănătoase. Îşi căutase refugiul în medicină, interesat mai ales de psihiatrie, specialitate înrudită oarecum cu domeniul din care tocmai fusese izgonit. De la Facultatea de Medicină se mutase rapid în subsolurile Ministerului de Interne. Au urmat Jilava, Gherla, Periprava, iar acum, în Balta Brăilei, îşi găsise, în sfîrşit, o profesiune stabilă:  săpător la dig. Pentru a împăca silnicul cu plăcutul, Saşa vorbea. Aşa cum plămînii lui nu încetau să se umple cu aer, tot astfel nici creierul nu înceta să producă idei. (…)
(p. 178)
 
Lecturile lui Saşa Ivasiuc erau impresionante. Citise cărţi esenţiale, într-o epocă în care mulţi din generaţia lui nu depăşiseră literatura de propagandă marxistă. O făcuse dintr-un instinct al valorii, dar şi inconştient, urmărit fiind de întrebări fundamentale.
În perioadele de cracă, zilele noastre erau pline. Conferinţele de filosofie şi psihiatrie ale lui Saşa – formă culturală a pălăvrăgelii, le numea el, – se ţineau lanţ. Lor li se adăugau lecţiile de istorie ale lui Alexandru Zub. Sandu Zub ajunsese la Salcia ceva mai tîrziu ca mine, cu o bună parte din lotul ieşenilor care îndrăzniseră să sărbătorească, în 1957, împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, nu numai la Universitatea din Iaşi, ai cărei studenţi erau, ci în toate centrele universitare din ţară şi, mai ales, la Putna, la mormîntul domnitorului. Modelul lor îl constituise serbarea naţională organizată de Eminescu şi Slavici la împlinirea a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna. (…)
(p. 179)    
 
Şi Saşa Ivasiuc dădea meditaţii de engleză. Ştia limba, ca să zic aşa, din scutece. Avusese o dădacă din Anglia, stabilită la Sighet, anume, parcă, pentru a-l învăţa pe viitorul romancier Scufiţa Roşie. Îi spunea povestea pînă îl adormea. Fusese o metodă bună, iar acum, la Salcia, Ivasiuc se simţea dator să o experimenteze pe pielea altora. Dădea lecţii, dar era şi un mod secret de a se întoarce în copilărie. Talentul său de dădacă era evident. Cînd se întîlneau prin curtea lagărului, elevii săi, oameni în toată firea, ajunseseră să-şi vorbească, în loc de salut, ca în basmul lui Perrault, scris în franceză, povestit în engleză de o femeie fără ţară şi repovestit de Saşa, cu un nobil accent maramureşean:
– Ce braţe mari ai, bunicuţo!
– Ca să te pot îmbrăţişa mai bine, fetiţa mea.
– Şi ce dinţi lungi ai, bunicuţo!
– Ca să te pot mînca.
Dialogul îi transforma în copii. Îşi subţiau glasul sau şi-l îngroşau, pînă la mîrîit, după cum o cerea personajul pe care îl interpretau.
Aceasta era faza de iniţiere. În faza de perfecţionare, Saşa Ivasiuc îi punea pe elevi să traducă tot ce se referea la universul puşcăriaşului. Roabele de pămînt, ciorba de murături, sîrma ghimpată, bastoanele caraliilor îşi căutau corespondentul în limba lui Shakespeare. (…)
(p. 194-195)
 
14
DIGUL DE VEST
 
(…) Max Bănuş, cel de-al doilea stahanovist, avea motivaţii superioare: dorea să se elibereze grabnic. În vreme ce popa Trofim era în relaţii de afaceri cu Dumnezeu, Max stabilise astfel de legături pe plan terestru. Fostul gazetar sau fotoreporter la ziarul Sportul popular şi revista Stadion izbutise să-l îmblînzească pe unul dintre cei mai brutali supraveghetori ai lagărului. Ademenindu-l cu o importantă sumă de bani, l-a convins pe plutonierul Ghiban, poreclit Hahău, să se transforme în curier şi să-i ducă o scrisoare acasă, la Bucureşti. După ce şi-a primit banii, Hahău s-a întors la Bănuş cu medicamente – de care omul avea mare nevoie – şi cu asigurări din partea soţiei că familia este pe cale să-l scoată din puşcărie. Legătura a continuat. Imprevizibilul Hahău practica două meserii, una în perfectă siguranţă, cealaltă, plină de risc: călău şi poştaş. Îi snopea în bătăi pe deţinuţi şi îi ducea corespondenţa lui Max. Anumite zvonuri, unele puse în circulaţie chiar de colegul nostru, făceau din Bănuş un personaj internaţional. Se zicea că este văr cu poeta Maria Bănuş, că tatăl său era comis-voiajor al unei firme din Anglia, cu afaceri prospere în Japonia, că avea o mătuşă care ar fi fost secretara particulară a ex-preşedintelui argentinian Juan Domingo Peron, că toată reţeaua de rubedenii şi relaţii s-ar fi preocupat de eliberarea lui. În aşteptarea miracolului, candidatul la libertate se lua la întrecere cu popa Trofim. Roabele pe care le cărau cei doi stîrneau admiraţia caraliilor. Dacă nu avea robusteţea popii, Max Bănuş avea voinţă; ceea ce primul obţinea cu îndemînare şi nesimţire, al doilea obţinea cu un teribil efort. (…) Lucra în aceeaşi echipă cu scriitorul I.D. Sîrbu. Gary Sîrbu îi încărca roabele şi îşi imagina scena întoarcerii lui Max, acasă, la nevastă. Scenă de tandreţe, bucurie şi lacrimi, urmată de proba virilităţii. Atunci, după ani de abstinenţă, bărbatul îşi va lua femeia în braţe şi, o noapte întreagă, va urca şi va coborî scările blocului, o dată, de două ori, de o sută de ori, neînţelegînd nici o clipă că nu se mai află la dig.
Umorul lui I.D. Sîrbu descreţea multe frunţi încruntate. Povestea, inventa, rîdea. Îşi grada efectele savant, transformînd poantele soldăţeşti în morală subtilă, cu ştiinţa unui podgorean care înnobilează vinul. Uneori, mai turna şi apă în vin. Făcea elogiul bîrfei, ca gen literar, asemenea imnului, odei sau chiar epopeii, de care, cel puţin, în cazul său, se apropia prin dimensiuni, ca şi prin bogăţia episoadelor. Cleveteala benignă se convertea, pînă la urmă, în autoironie. Ne-a povestit cum, în Clujul tinereţii sale, se întîlnea la cîrciumă cu sculptorul Romulus Ladea şi cu un grup numeros de artişti – haita, zicea el, – numai şi numai pentru a-şi exersa rîsul. În clipa în care unul dintre ei se ridica şi pleca, prietenii îl forfecau fără milă. Cînd n-au mai rămas la masă decît I.D. Sîrbu şi Romulus Ladea, acesta din urmă s-a plîns: ,,Gary, dragă, eu m-aş duce să mă piş, dar mi-e teamă că mă bîrfeşti cu chelnerul”.Viziunea lui I.D. Sîrbu despre întoarcerea lui Max acasă îl amuza şi pe Max, care, pe vremea aceea, era destul de tensionat, chiar din pricina imaginii pe care şi-o construia. (…)
(pp. 230-232)                                                                                                                                                                                                                           
Anunțuri