(Fragment din volumul de memorii carcerale consemnate de Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Traducere şi postfaţă de Mioara Izverna. Cuvânt înainte de Ana Blandiana. Note biografice de Mariana Ionescu. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998)
 
Infernul canalului Dunăre – Marea Neagră
 
(…) Pe marginea drumului care (după cum am aflat mai târziu) se întindea pe aproximativ patru kilometri, se înşirau câteva sătucuri şi nişte terenuri argiloase: pământul, în aceste locuri, era neproductiv. La capătul celor patru kilometri, ajungeai în ,,zona interzisă”. În nişte observatoare special construite, stăteau militari înarmaţi cu mitraliere. Erau patru observatoare, pentru ca suprafaţa noastră de muncă forţată să fie păzită în punctele sale extreme.
Rând pe rând, detaşamentele ieşeau din coloană şi se îndreptau spre locurile de muncă. Când ne veni rândul, le-am urmat pe cele din faţa noastră şi, în învălmăşeala generală, în strigăte şi înjurături, am sărit peste un şanţ şi am ajuns pe şantier. Era un loc pietros. O grămadă mare de pietre, ce semăna de departe cu o movilă, era punctul principal unde aveam să ne exersăm muşchii. La o oarecare distanţă, zăceau în dezordine uneltele lăsate în seara din ajun: târnăcoape, hârleţe, lopeţi. Am văzut cum femeile se năpustesc, călcându-se pe picioare, spre aceste instrumente de tortură. Am înţeles, mai apoi, de ce făceau asta: unele unelte erau mai bune decât altele, mai noi şi mai bine ascuţite; altele erau ruginite sau aveau mânerul prea mare, fiind deci mai greu de mânuit şi cerând un mare efort fizic. Militarul strigă spre noi:
– Voi, de colo, de jos, ce aşteptaţi? La muncă!
– Ce trebuie să facem, domnule gardian?
– Eu nu sunt gardian. Spuneţi-mi ,,domnule miliţian”. S-a înţeles?
Doamne, dacă ne-ar fi putut vedea cei din familiile noastre! Ce spectacol! Eu aveam o roabă şi o lopată, la fel ca alte două deţinute. Celelalte aveau târnăcoape. Miliţianul nu ne părăsea o clipă. Ne conduse la un grup de femei care începuseră să lucreze.
– Voi, cele cu târnăcoapele, duceţi-vă pe deal şi ,,şefa” o să vă spună ce trebuie să faceţi. Voi, cele cu roabe, treceţi la căratul pietrelor.
Roaba era grea. Şi o tot încărcau. Până îţi trăgeai răsuflarea sau îţi ştergeai nasul, era plină. Când era umplută de mai să dea pe dinafară, trebuia s-o împingi până la vreo sută de metri depărtare, trecând peste o groapă pe o scândură îngustă pe care de-abia îţi puteai ţine echilibrul, şi – când ajungeai de cealaltă parte – s-o goleşti. Apoi, fără să te opreşti, trebuia să te întorci făcând echilibristică pe o altă scândură. Convoaiele de roabe încărcate mergeau într-un sens, iar cele goale în celălalt.
Deodată începu să bată vântul. Îmi era frig căci, sub haină, eram îmbrăcată subţire. Nu mă mai gândeam la nimic. Miliţienii fluierau întruna şi ne spuneau mereu să ne grăbim. Nu-mi mai vedeam prietenele. Totul părea a fi un vis, o halucinaţie. Cele care erau de mai multă vreme în lagăr se întreceau între ele lovind cu târnăcopul sau cărând roabele. Mă întrebam de unde aveau atâta forţă. Mai ales că vântul, care sufla cu putere, ridica praful, şi astfel trecerea cu roaba peste podeţe era şi mai grea. Nu izbuteam să ţin ochii deschişi; încercam să mi-i feresc de praf. (…)
(pp. 132-133)
 
Din când în când aruncam câte o privire furişă spre cer, cu speranţa că seara va pune capăt primei noastre zile de chinuri. Nu-mi dădeam seama ce oră ar putea fi. Continuam să merg. Din acea clipă am înţeles că în acest loc rezistenţa fizică a multora dintre noi va fi distrusă.
La un moment dat, am zărit-o pe Mia, care împingea şi ea o roabă. Era slabă, gârbovită şi suferea de un reumatism grav.
– Nu mai pot! îmi spuse ea.
Aceste cuvinte m-au trezit brusc. Eram gata să-i răspund: ,,Nici eu”. Dar deodată mi-am adus aminte de celula de la Malmaison şi de orele de viaţă spirituală  pe care le trăisem acolo. Şi, totodată, mi-am adus aminte de hotărârea luată de a nu rosti nicicând perfida frază: ,,Nu mai pot”. Pe atunci aveam convingerea că Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca încercările să depăşească puterile celui care I se încredinţează Lui. (…)
(pp.134-135)
 
Vântul uscase noroiul, aşa că la întoarcere drumul a fost mai uşor. Dar bietele noastre picioare umflate se târau cu greu.
Din pricina prafului, apusul de soare scălda norişorii împrăştiaţi ici şi colo, la orizont, în culori feerice. De la roşu-portocaliu la roz şi de la albastru la mov, nuanţele lor erau o adevărată încântare. Noi toate priveam cerul. Ce preţ a trebuit să plătim ca să putem contempla acest spectacol nemărginit, în toată întinderea sa! ,,Ca să ajungi la o bucurie cerească trebuie să te străduieşti mult, îmi spuneam eu. Voi încerca să aplic acest exemplu în viaţa practică.”
Când am ajuns la poarta lagărului, am fost numărate precum oile. În curtea coloniei de muncă, ne-am oprit lângă barăci, împreună cu acelea ce ne conduceau.
,,Şefa” barăcii veni la noi şi ne spuse:
– După ,,numărătoarea” din interior, vă voi duce în baraca deţinutelor politic. Acolo vă aşteaaptă Paula, Maria Rotaru şi altele. Pe care dintre voi o cheamă Nicole?
– Pe mine.
– Sabina te îmbrăţişează.
,,Sabina? De care Sabina o fi vorba? mă întrebam eu. Oare e Sabina Wurmbrand?” Doamne! Ce sentimente complexe mă cuprindeau: bucuria de a o revedea, consternarea la gândul că a fost arestată şi că se află în acest loc de nesuportat… De nesuportat a fost şi aşteptarea mea. Sabina despre care vorbea ,,şefa” era oare Binţea? Nu putea să fie decât ea, căci nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu acest nume. Ea era! Biata de ea! În mizeria asta de aici!
Ne-au ţinut în picioare mai mult de o oră, în coloane de câte opt, pe detaşamente. Mai târziu au apărut responsabilii: cel care ne silabisese numele la sosire şi încă mulţi alţii ce arborau uniforme de ofiţeri superiori. În seara aceea, numărătoarea a durat mult, căci aceşti ,,ofiţeri” aveau prostul obicei de a scrie cifrele într-o ordine diferită de aceea pe care o învăţasem la şcoală. De asemenea, uitau să pună unităţile sub unităţi şi zecile sub zeci. Asta făcea ca, la adunare, să obţină rezultate incorecte, ce puteau deveni astronomice. Cu toate astea, ei se încăpăţânau să facă singuri adunările, deşi câteva ,,şefe” de la detaşamentele politice se ofereau să-i ajute. Dar asta i-ar fi jignit…
Aşa că, atunci când ni s-a îngăduit să rupem rândurile, se făcuse noapte de-a binelea. Ne-am dus imediat la ,,şefa noastră” care, însoţită de o gardiană, ne-a condus la baraca atât de mult dorită.
Pe prag ne aştepta un grup de femei. Nu le puteam distinge feţele; treceam pe lângă un şir de barăci de deţinute politic, dar barăcile spre care mergeam se aflau şi mai departe încă. Când am ajuns, ne-am auzit chemate pe nume şi ne-am trezit în braţele acelora ce ne aşteptau. Binţea, cea mai mică, fu prima care se repezi să mă îmbrăţişeze; pe rând, ne-am îmbrăţişat toate. (…)
(pp. 136-137)
 
Adeseori, duminica după-amiaza, ne adunam mai multe la un loc şi ne aminteam de trecut. Ajunsesem să cunoaştem perfect familiile şi problemele fiecăreia. Aşezate laolaltă, descriam sau ne aduceam aminte de diferiţi oameni pe care vreuna din noi îi întâlnise în închisoare. Bineînţeles, la toate acestea se adăuga rugăciunea. Dar nu puteam să ne rugăm împreună din pricina vacarmului asurzitor făcut de deţinutele de drept comun. Fiecare dintre noi se ruga noaptea, când durerile ce ne încercau tot trupul şi mai ales picioarele deformate de bocancii prea mari, ca şi alte infirmităţi pe care le aveam şi pe care le înduram în tăcere, ne împiedicau să dormim.
În zori, după un somn insuficient, ne trezeam cu mâinile umflate, incapabile să strângem pumnii şi cu teama că nu vom putea să mai apucăm lopata sau hârleţul.
Lucrarea lui Dumnezeu, printre noi toate cele ce aveau încredere în El, era miraculoasă. În ciuda posibilităţilor minime de contact, am izbutit să ne exercităm influenţa asupra câtorva deţinute de drept comun, mai ales asupra unor prostituate. Câte biografii sfâşietoare n-am auzit, în scurtele răstimpuri când mergeam spre şantier, sau în pauza de prânz… Câtă putere ne-a trebuit ca să ascultăm acele tragice frânturi de viaţă…
– Cât de puţină iubire există pe lume! Cât de puţin ne-am iubit aproapele. Dacă, într-o bună zi, voi ieşi din închisoare, nu voi face nimic altceva decât să încerc să vindec rănile celor ce suferă.
– Dacă Richard a murit, spunea Binţea, îmi voi închina restul vieţii leproşilor.
Planurile, chiar visele încă mai ocupau un loc în fiinţa noastră; căci învăţasem să avem încredere în Dumnezeu şi să-i cerem, fără încetare, să ne dea putere, credinţă şi iubire.
La Canal, am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le cunosc. Le iubeam fără nici o rezervă. La început, la Mislea, aveam teoria mea: mai întâi trebuia să mă apropii de cineva, să-l cunosc, să văd ce avem în comun. Aici, nu mai aşteptam nimic; iubeam fără alegere, pe toţi şi pe toate, pentru că erau oameni. Iubindu-i, sufeream pentru ei. Îmi mărturiseau durerile lor şi rănile pe care mi le arătau îmi făceau rău. Înduram durerea celorlalţi ca şi cum ar fi a mea. Începeam să înţeleg o parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului. În iubirea Sa infinită, cât de mult trebuie să fi suferit pentru nefericirea oamenilor! (…)
(pp. 142-143)
 
Gândul la cei dragi m-a stăpânit mult timp. În dormitor, cele ce nu avuseseră ,,vorbitor” mi-au alinat suferinţa, cu multă dragoste. Plângeam în braţele lui Binţea, care mă mângâia ca pe un copil. Omul are atâta nevoie de dragoste! Să nu uit asta niciodată!… Dar nu înveţi asta decât când suferi mult.
Ar fi multe de povestit despre viaţa dintr-un lagăr de muncă forţată. De exemplu, mama ar fi putut să afle că împrumutasem o haină de puşcăriaşă de la o deţinută de drept comun. A mea, ca şi hainele celor mai multe dintre noi, era umedă. Plouase mai multe zile în şir. Pe şantier nu aveai unde să te adăposteşti. Miliţienii aveau impermeabile cu capişon şi cizme care îi protejau de ploaie, în timp ce noi trebuia să lucrăm îmbrăcate doar cu haine ce se îmbibau de apă. Seara, în dormitor, noi, deţinutele politic, nu puteam să ne apropiem de soba de metal, care era acaparată de deţinutele de drept comun. Ele se bucurau de privilegiul de a putea aduce lemne uscate şi de a face focul ca să-i usuce hainele. Pe noi ne îmbrânceau departe de sobă. Chiar dacă vreuna dintre noi se afla în relaţii bune cu câteva dintre ele, deţinutele ,,dure” ne izgoneau, iar noi stăteam zile întregi cu hainele ude şi cu lenjeria umedă. Dacă, după ploaie, bătea vântul (ceea ce se întâmpla adeseori în climatul special al Dobrogei), hainele ni se uscau, dar numai noi ştiam care era preţul acelui ,,noroc”. Consecinţa normală era febra şi răceala. Dar cui îi păsa că aveam guturai, bronşită cronică şi sinuzită, că eram ude până la oase şi că ne durea tot trupul? Dacă la adunarea de dimineaţă nu aveai 38 de grade temperatură, erai bun de muncă. (…)
(pp. 146-147)
Anunțuri