Textul şi imaginile sunt reproduse după revista Atelier olimpic, editată la Oradea între 2-6 februarie 2009.

Gnossienne
Autor: Andrada Radu
 

Prin draperia trasă luna îşi strecura razele în cameră şi le răsfrângea asupra partiturilor pe care le uitase cu o seară înainte pe scaunul pianului. Acordurile lui Satie îi răsunau încă în urechi, însă mult mai triste, mai amare şi mai fluide. Simţea cum întreaga armonie a notelor i se contopea cu sufletul bolnav. Ar fi dat orice să poată ajunge până la pian şi să atingă clapele reci. Ar fi vrut să se ridice şi să miroasă liliacul ofilit din vază. Simţea cum totul se transformă în linişte. Cum ea însăşi începe să se contopească cu o formă de existenţă atât de uşoară, încât tăcerea nu mai putea fi distinsă de haosul din mintea sa. Cu toate acestea, pianul continua să cânte, ca şi cum un pianist neinvitat îi ţinea companie în acea singurătate nemărginită. Îşi duse mâna la spatele pe care stătea culcată. Simţi bandajul moale, îmbibat. Nu mai era nevoie să dea aşternutul la o parte, ştia ce avea să găsească dedesubt. Ce mai conta acum? În dimineaţa următoare aveau să vină şi să o îngrijească şi chiar de ar fi uitat de ea, ce mai conta acum, acum când orice urmă a instinctului de conservare îi fusese ştearsă? ‘Ar fi al doilea copil, al doilea copil de la el’. Şi acum că nu mai exista posibilitatea unei astfel de existenţe, simţea un gol atât de mare şi de dureros, încât ar fi vrut să strige şi să strige şi să strige…până când şi-ar fi dat ultima răsuflare de viaţă. Dar ce ar fi putut să faca ea, fiinţă slabă şi neputincioasă, înaintea celei care îi dăduse cândva viaţă? ‘ Nu te-am crescut ca să ajungi ceea ce am fost eu cândva! La naiba cu toţi proletarii !’.

Mirosul tincturii de iod i se plimba încă pe sub nări. Ar fi vrut să îşi acopere faţa cu pătura. Sau mai bine cu perna. Să nu mai simtă mirosul, să nu mai simtă aerul, să adoarmă şi să nu se mai trezească. Îşi fixă ochii pe scobitura din perete. An de an se făcea tot mai mare, mai adâncă, numarând nopţi de insomnie cât o viaţă de om. Dar acum o durea mult prea tare întreaga fiinţă pentru a se putea întinde ca să scobească cu degetul semnul din perete. Asta ar fi liniştit-o. Dar se simtea neputincioasă, iar neputinţa îi devora încetul cu încetul ultimele puteri de care încă nu fusese sleită. Simţea curentul care trecea între fereastra întredeschisă şi porţiunea dintre uşa camerei şi prag. Flutura eşarfa uitată, şi ea, pe pian. Ar fi vrut să absoarbă aerul, să o răcorească cu o adiere caldă, care să alunge sudoarea rece ce îi uda cămaşa de noapte. Închise ochii pentru o clipă şi aţipi. Se trezi la auzul căderii pensei de col de pe masă. Acelaşi sunet, acelaşi zgomot îi revenea la infinit în minte, în faţa ochilor vedea bucata de metal zăcând pe covor, apoi mâna îmbrăcată în alb care o lua şi o scufunda în dezinfectant.


Îşi luă şorţul şi şi-l legă după gât. Îşi şterse mâinile de el, după care se aşeză pe scaunul de pe verandă, lângă masa de sub fereastră. Sticla galbenă de sub balustrada verandei răspândea o lumină caldă, de dimineaţă, pe cimentul din faţa intrării. Luă şervetul în carouri roşii şi şi-l aşternu în poală, peste halatul subţire. Pentru o clipă se gândi să intre să verifice dacă fierbea cafeaua, însă îşi desprinse acul de siguranţă de şorţ şi îşi continuă treaba. Trase mai aproape castronul cu vişine spălate de pe masă şi luă altul gol în braţe. Luă o vişină şi o împunse cu acul. Sucul o stropi pe şorţ şi lăsă o pată roşie, difuză. Împinse acul până în capăt şi scoase sâmburele dintr-o singură mişcare. În golul făcut se vedeau pereţii însângeraţi ai fructului. O aruncă în castronul gol şi îşi şterse mâinile de şervet. Luă urmatoarea vişină, cu aceeaşi mişcare maşinală introduse vârful acului şi îl scoase împreună cu sâmburele. Şi următoarea. Şi următoarea. Până când vasul se umplu de fructele despuiate de miez iar mâinile de sucul sângeriu. Îşi şterse fruntea cu încheietura, puse vasul pe masă şi aruncă şervetul deoparte. Vru să se rezeme de spătarul scaunului, însă tresări când uşa de plasă se deschise lângă ea. ‘A curs cafeaua pe sobă. Miroase îngrozitor.’  

(p. 20)

Anunțuri