Autor: Maria Hulber         

Argument       

Memoriile carcerale publicate începând din 1990 alcătuiesc o importantă componentă a literaturii contemporane, dezvăluind o realitate păstrată vreme îndelungată sub pecetea tainei. Interesul receptării lor şi impactul asupra evoluţiei fenomenului literar actual se datorează, în mare parte, aspectului tematic abordat: universul concentraţionar românesc din perioada comunismului. Temele asociate investighează condiţia omului în totalitarism şi destinul celor confruntaţi cu frământările ideologice ale istoriei postbelice. Autorii acestor scrieri depun o mărturie esenţială despre lumea temniţei, asumându-şi o dublă calitate. Pe de o parte sunt mărturisitorii unor suferinţe reale, trăite şi suferite nemijlocit, iar pe de altă parte, ca foşti deţinuţi politici, dobândesc statutul de martori la o succesiune de experienţe-limită.

Subiectivitate şi memorie în naraţiunea detenţiilor postbelice

La fel ca celelalte forme ale genului autobiografic, memoriile de detenţie sunt supuse subiectivităţii. Efortul de recuperare a unor amintiri traumatice este dictat de necesitatea reconstituirii cât mai fidele a unei perioade din viaţa autorilor. Resorturile memoriei funcţionează însă diferit. Uneori, atenţia este îndreptată spre cele mai mici detalii, acţionând cu o precizie chirurgicală, aşa cum se observă în cărţile lui Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici, Constantin C. Giurescu şi Nicolae Mărgineanu. Alteori secvenţele se decupează selectiv, printr-un alt tip de exerciţiu anamnetic,  concentrat în jurul unor nuclee narative şi regăsit, de exemplu, în memoriile lui N. Steinhardt, Constantin Noica, Petre Pandrea şi Emil Manu. Indiferent de organizarea materialului epic, în aceste scrieri se poate decela o anumită morfologie structurală, observată chiar de primii cercetători ai fenomenului: Alexandr Soljeniţîn şi Bernadette Morand. Constantele narative regăsite în toate cărţile refac o structură arhetipală prin etapele fundamentale ale experienţelor trăite. În volumul Les écrits des prisonniers politiques, Bernadette Morand le numeşte ,,les thèmes de la prison politique dans les témoignages” (Morand, 1976, p. 97), identificându-le în toate scrierile cercetate. Printre acestea se regăsesc două tipuri de experienţe fundamentale: precarcerale (arestarea, percheziţia) şi carcerale (interogatoriile din timpul perioadei de anchetă, tortura, procesul politic, detenţia propriu-zisă, relaţiile interumane din spaţiul concentraţionar, descoperirea sinelui). În toate episoadele evocate primează exigenţa autorilor pentru respectarea adevărului. Mai mult sau mai puţin formulat explicit, imperativul verităţii guvernează actul scrisului şi situează memorialistica detenţiilor la graniţa dintre mărturisire subiectivă şi document. Explorarea sa atentă poate contribui la contextualizarea unor evenimente insuficient cunoscute. Există opinii care pun la îndoială veridicitatea informaţiilor cuprinse în scrierile memorialistice, motivând că filtrul subiectivităţii ar distorsiona realitatea. Materialul astfel rezultat n-ar prezenta interes pentru cercetarea istorică şi documentară în domeniu. De fapt, trebuie subliniat că memoriile de închisoare completează documentele de arhivă şi contribuie la refacerea unei perioade agitate din istoria României postbelice. În plus, aceste scrieri sunt ele însele documente de neocolit în investigarea feţei nevăzute a realităţii timpului, marcată de reprimări violente printr-un sistem elaborat, menit să degradeze fiinţa umană. În prefaţa cărţii Binecuvântată fii, închisoare… de Nicole Valéry-Grossu, Ana Blandiana notează că aceste scrieri au, deopotrivă, valoare literară şi documentară, întrucât înlătură necunoscutele din istoria României sub comunism, pricinuite de mistificarea adevărului şi distrugerea documentelor: ,,fiecare dintre aceste cărţi colorează o părticică a  imensei pete albe pe care o reprezintă istoria ultimei jumătăţi de secol, nescrisă din lipsa documentelor care au fost sau falsificate, sau distruse, sau interzise. (Valéry-Grossu, 1998, p.1).

Reflectarea experienţelor carcerale la nivel documentar

Din reflecţiile anterioare se desprinde ideea că însemnările subiective reprezintă o etapă esenţială în rememorarea unor experienţe consumate în spaţiul carceral. Demersul nu este însă singular şi nu atinge punctul final al reconstituirii. În studiul Confruntarea cu extrema, Tzvetan Todorov constată că analiza trebuie continuată, dar la alt nivel de lectură: ,,Dar nu este de ajuns să conchidem că este indispensabil să povestim trecutul, să recuperăm memoria.” (Todorov, 1996, p. 244). Deschiderea arhivelor a permis confruntarea memoriilor de detenţie cu documentele oficiale ale vremii. S-a dovedit că majoritatea scriitorilor dovedesc preocuparea pentru precizia datelor consemnate, prin atenţia acordată redării unor informaţii exacte de ordin temporal şi spaţial. Chiar dacă fiecare memorialist accentuează asupra unui anumit nivel, perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă menit să suprime orice formă de rezistenţă a unei lumi vechi şi aşezate pe alte principii şi valori.

Pe de altă parte, cele două forme de discurs sunt limitate prin însăşi finalitatea diferită a redactării lor. Documentele din perioada evocată reflectă realitatea dintr-o unică perspectivă, fiind supuse restricţiilor de ordin ideologic şi imixtiunii agenţilor sistemului în redactarea lor, ducând la deformarea adevărului şi la eliminarea unor date esenţiale. La rândul său, literatura subiectivă nu respectă rigorile textului documentar sau istoric, permiţând eludarea unor evenimente. De aceea, confruntarea celor două tipuri de surse, a memorialisticii şi a documentelor de arhivă, este esenţială în reconstituirea adevărului istoric, în stabilirea cauzelor şi a desfăşurării evenimentelor importante, deoarece tendinţele de mistificare a istoriei reale s-au remarcat în toate statele comuniste după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă textul subiectiv, cu valenţe literare, este deschis unei receptări afective, textele oficiale au un caracter neutru, impersonal, invitând la o analiză echilibrată şi lucidă. Cercetările arhivistice au scos la iveală o impresionantă diversitate de documente, tipizate, olografe sau mixte, pe foi îndosariate sau în exemplare microfilmate: fişe matricole penale, procese-verbale de interogatoriu, procese-verbale de percheziţie, mandate de arestare şi de încarcerare, ordine de executare a acestor mandate, foi de transfer al deţinuţilor politici dintr-un spaţiu de detenţie în altul, rapoarte întocmite de gardieni şi de comandanţi de penitenciare, note interne ale administraţiei închisorilor legate de diferite aspecte ale vieţii de detenţie, fişe medicale, rapoarte ale medicilor din închisori, note informative ale altor deţinuţi. E important de semnalat faptul că acestea din urmă au un nivel documentar extrem de redus, din pricina condiţiilor în care întemniţaţii erau determinaţi, prin ameninţari, violenţă sau promisiuni, să devină delatorii celulelor comune.

Condiţiile de detenţie

Secvenţele arestării şi ale anchetei ocupă un spaţiu important în desfăşurarea naraţiunilor de detenţie, iar zona lor de convergenţă se regăseşte în reminiscenţa şocului resimţit în momentul desprinderii brutale a omului de lumea exterioară, de spaţiul libertăţii sale. Motivul şocului este sesizat de Mihai Rădulescu în lucrarea Istoria literaturii române de detenţie. Analiza propusă este cu atât mai valoroasă, cu cât autorul o construieşte din perspectiva celui ce a trăit nemijlocit detenţia politică în comunism, stabilind o legătură între reacţiile psihologice ale întemniţaţilor şi felul în care acestea sunt reflectate în scrieri. O primă observaţie permite selectarea etapelor parcurse de fiecare mărturisitor în periplul experienţei carcerale: viaţa de zi cu zi în închisoare, pedepsele din temniţă, foamea, setea, lipsa odihnei, frigul accentuat sau canicula din timpul verilor, supraaglomerarea celulelor comune, lipsa igienei, a hainelor şi a cărţilor, asistenţa medicală precară, izolarea, dorul de membrii familiei. În studiul menţionat, Mihai Rădulescu precizează că toate situaţiile provoacă la început un şoc puternic: ,,Tot şoc reprezintă procesul judiciar, comunicarea sentinţei, ajungerea într-o închisoare de execuţie, viaţa comunitară, pedepsele de aici – şi celelalte. (Rădulescu, 1998, p. 15) Autorul analizează şi alte elemente comune memorialisticii închisorilor, cum ar fi transformările fizice şi psihice survenite în cursul detenţei, apariţia stării de suspiciune, de nesiguranţă, pierderea încrederii în ceilalţi colegi de suferinţă, îmbolnăvirile repetate, intensificarea unor emoţii şi trăiri interioare, printre care se numără revolta împotriva nedreptăţii şi a tratamentului inuman, dorinţa de libertate, aversiunea faţă de torţionari, dragostea de semeni, patriotismul. Noile relaţii stabilite în închisoare sunt fie armonioase, încurajate de descoperirea unor oameni agreabili, deosebiţi, de o mare elevaţie spirituală, fie conflictuale şi brutale, mai ales în confruntarea cu torţionarii.

E semnificativ faptul că la aceleaşi concluzii ajunge şi cercetătoarea Bernadette Morand: ,,Après le choc de l’arrestation, après les interrogatoires et la torture, le prisonnier qui a survécu est obligé de s’accoutumer à sa vie recluse, d’y conformer tout au moins son comportement extérieur, même si, intérieurement, il se refuse à  en accepter toutes les contraintes.” (Morand, 1976, p. 117) O analiză comparativă a celor mai valoroase scrieri de gen reliefează o disjuncţie între lumea temniţei şi eul interior al deţinutului politic. Scopul tratamentului aplicat în închisoare, umilirea definitivă, este atins prin forme concrete, prin crearea unei atmosfere ostile şi a unui mediu sumbru, menite să anuleze intimitatea, generând un sentiment de cădere, de vid interior şi dezrădăcinare. Paradoxal, asalturile singurătăţii şi pericolul alienării încurajează consolidarea ultimelor redute de rezistenţă fizică şi psihică. Voinţa, refuzul de acceptare a unei condiţii degradante, autodisciplina ca efect al unui control interior, exerciţiul memoriei şi al imaginaţiei creatoare, toate acestea devin strategii compensative şi terapeutice, în acelaşi timp, la care deţinutul politic apelează în momentele de criză sufletească.

În continuare vor fi ilustrate câteva situaţii concrete ce pun faţă în faţă cele două forme de scriitură prezentate: evocarea memorialistică şi discursul oficial. Secvenţele sunt selectate exclusiv din perimetrul condiţiilor de detenţie, comparând câteva mărturii despre experienţele trăite şi reflectarea lor în documentele de arhivă.

În cel de-al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc: 1957-1961, Lena Constante rememorează un episod în care a fost pedepsită cu carcera pentru că se adresase gardianului în numele unei colege de celulă, care nu cunoştea bine limba română: ,,O lună mai târziu, pentru recidivă, judecătorul m-a trimis la carceră. Şapte zile salutare. Am învăţat lecţia.”  (Constante, 1996, p. 68) Comparativ, o Notă analiză privind pe Constante Lena, urmărită prin dosar de verificare nr. 1652 deschis la data de 16.02.1963, MAI Regiunea Ploieşti, Serviciul Raional Câmpina, 15 martie 1963, înregistrează abaterile sale frecvente de la regulamentul absurd al închisorii şi pedepsele aplicate: ,,În timpul detenţiei a refuzat colaborarea cu organele de securitate, comiţând diferite abateri de detenţie, fapt pentru care a fost pedepsită în dese rânduri totalizând 35 zile izolare cu regim sever.” (ACNSAS, I 257089, f. 39)

Un alt aspect probat documentar este legat de prietenia dintre Lena Constante şi Marga Vasiu. Lena Constante afirmă că a întâlnit-o pe Marga în ultima celulă unde s-a aflat la Miercurea-Ciuc. Margăi îi face un portret generos, admirativ şi plin de consideraţie: ,,Marga, sub o aparenţă veselă şi frivolă, avea un caracter ferm şi de o mare corectitudine.” (Constante, 1996, p. 206) Deţinutele care o avuseseră şefă de atelier la Mislea aminteau despre devotamentul ei faţă de colege. Lena Constante completează această trăsătură, reliefând spiritul de sacrificiu al Margăi, afirmat în numele unor înalte valori umane susţinute în modul cel mai natural, neostentativ. Marga îşi păstrează zâmbetul şi bunătatea nealterate, chiar dacă a fost condamnată în locul soţului fugit în străinătate. Într-o Notă dactilografiată, adresată fostei Securităţi în 7 ianuarie 1963 şi cuprinsă în dosarul de verificare nr. 1652, sursa ,,Ioana Popescu” notează despre prietenia celor două femei: ,,Această prietenie a început la închisoarea din Miercurea Ciuc, unde amândouă erau în curs de executare de pedeapsă: MARGA VASIU având o condamnare de 10 ani, mai având de executat 1 ½ an iar LENA CONSTANTE cu o condamnare de 12 ani avea de executat cam tot atâta timp. S-au cunoscut în 1959, cu ocazia mutării lor în aceeaşi cameră, unde au rămas împreună până la eliberarea lor, adică, prietenia lor care a început imediat ce s-au cunoscut, s-a cimentat în decursul acelui an şi jumătate, cât mai aveau amândouă de executat.” (ACNSAS, I 235420, f. 20)

Inadvertenţele strecurate uneori în substanţa epică se explică prin concentrarea atenţiei asupra experienţelor trăite, eludând precizia celorlalte date circumstanţiale, cum ar fi timpul sau onomastica. În volumul Binecuvântată fii, închisoare…, Nicole Valéry-Grossu îşi aminteşte despre o colegă de suferinţă pe care a cunoscut-o, după propria-i mărturisire, în dimineaţa zilei de 26 noiembrie 1949, cu ocazia transferului de la Ministerul de Interne la penitenciarul pentru femei de la Mislea. În cuprinsul textului, numele acesteia apare, de fiecare dată, drept Maria de Layo: ,,Pe bancheta din fund, am simţit lângă mine un trup de femeie; mai târziu am descoperit că era Maria de Layo, cu care urma să-mi petrec doi ani de detenţie în închisoarea de la Mislea.” (Valéry-Grossu, 1998, p. 59) Documentul comparativ consemnează sec data exactă a transferului celor două deţinute politice, precum şi numele lor din actele oficiale. Astfel, o notă dactilografiată emisă de Direcţiunea Regională de Securitate Ploieşti către penitenciarul Mislea, în data de 14 septembrie 1949, conţine următorul mesaj: ,,Avem onoarea a vă înainte pe delegatul nostru pe numitele: BRUTEANU COLETA şi MAIO MARIA, pentru a fi încarcerate în acel penitenciar, la dispoziţia Direcţiuni[i].” (ACNSAS, P 13845, f. 47)

În Memoriile mandarinului valah: jurnal. 1954-1956, Petre Pandrea relatează despre pedepsele repetate cu izolarea la carceră. Era tipul deţinutului incomod pentru personalul închisorilor prin care trecea, recunoscut pentru obiceiul de a-şi apăra cu vehemenţă drepturile. Din prima perioadă de detenţie, Petre Pandrea păstrează asemenea amintiri de la Uranus şi Ocnele Mari: ,,Pe urmă, am început cu guriţa să-mi apăr drepturile, acolo la ,,Neagra”.” (Pandrea, 2000, p. 154) Rapoartele întocmite de gardieni sunt numeroase, trei dintre acestea fiind anexate la sfârşitul volumului, în copii manuscrise, reproducând fidel erorile de ortografie şi de exprimare. Într-un Raport din 8 martie 1961, de la Aiud, sergentul supraveghetor nota despre Petre Pandrea: ,,Au fost găsit în giam şi striga la deţinuţi din secţia VIII-a zarcă şi întreba de deţinutu raţiu. Pentru aceasta propun afi pedepsit cu 5 zile izolare cu regim sever.” (Ibidem, p. 597)  Într-un alt Raport, de la aceeaşi închisoare, din 3 august 1960, plutonierul supraveghetor îi aduce lui Petre Pandrea următoarele învinuiri: ,,A fost găsit dormind în pat, descălţat de bocanci şi cu pătura trasă pe cap deşi nu avea voie să facă aceasta până la ora stingeri. Menţionez faptul că acest Deţi[nut] este foarte înrăit afost de mai mute ori găsit dormind făcând gălăgie mare în cameră etc. Pentru încălcarea regulamentului şi ordinei propun să fie pedepsit cu 5 zile izolare.” (Ibidem, p. 598)

Într-o situaţie diferită se află raportul dintre mărturisire şi document în cazul lui Richard Wurmbrand. În volumul Cu Dumnezeu în subterană (1994), autorul nu divulgă nimic despre pedepsele la care a fost supus în penitenciarul de la Craiova, reţinând doar amintirea dialogurilor spirituale iniţiate de către deţinuţi în spaţiul celulei comune. Un document de arhivă atestă însă mai mult de atât şi aflăm că Richard Wurmbrand a fost pedepsit, în ciuda sănătăţii sale precare, la pedeapsa cu izolatorul. E vorba despre un Raport olograf semnat de sergentul Militaru Gheorghe în 17. 05. 1955, adresat comandantului penitenciarului Craiova, redat, şi de data aceasta, aşa cum a fost consemnat, cu numeroasele erori, pentru că acestea sunt o dovadă a limitării intelectuale a gardienilor: ,,Find de servici în ziua de 17.05-955 am prins pe deţinutul Georgescu H. Vasile din camera Nr. 75 cel. III vorbind cu al deţinut dela camera Nr. 4/2 aciasta în timpul plimbări tot odată mia răspuns obrasnic spunând că ce săi facem că nui pasă de rapoartele noastre pentru aciasta propun să fie pedepsit cu 5 (cinci) zile de izolator.”  (ACNSAS, P1079, vol. 6, f. 39) Raportul reprodus este semnificativ şi dintr-un alt punct de vedere, deoarece confirmă precizarea lui Richard Wurmbrand referitoare la schimbarea de identitate care i-a fost impusă în documentele carcerale, încă de la începutul primei sale detenţii politice: ,,De acum înainte”, a zis funcţionarul de serviciu, ,,eşti Vasile Georgescu”. (Wurmbrand, 1994, p. 13)

Concluzii

Analiza comparativă din paragrafele anterioare dovedeşte că, departe de fi epuizate, discuţiile despre relaţia dintre memoriile de detenţie şi documentele timpului se aşază într-un spaţiu riguros de dezbatere. În scrierile subiective predomină grija pentru consemnarea clară şi precisă a contextelor ce definesc spaţiul carceral în perioada comunismului. Actele oficiale le înregistrează fragmentar, ignorând latura umană, extrem de importantă a acestei lumi. Cele două forme discursive sunt complementare, regăsindu-se în acelaşi cadru tematic, contextual şi de idei. Se poate conchide că nivelul documentar al memoriilor, atestat prin comparaţii, analogii, analize lexico-semantice şi investigaţii grafologice, reprezintă cea mai importantă particularitate a acestui gen literar. Însă, pentru a avea relevanţă în câmpul reconstituirii adevărului istoric, trebuie să se sprijine pe documente şi acte oficiale, confirmate din punct de vedere ştiinţific.

Bibliografie

1. Surse primare

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc: 1957 – 1962. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Pandrea, Petre, Memoriile mandarinului valah: jurnal. 1954-1956. Bucureşti: Editura Vremea, 2011

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare…. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană. Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1994

2. Studii

Morand, Bernadette, Les écrits des prisonniers politiques. Vendôme: Presses Universitaires de France, 1976

Rădulescu, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducărilor. Bucureşti: Editura Ramida, 1998

Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996

3. Documente

ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 13207, CNSAS I 257089

ACNSAS, Fond Informativ, Dosar nr. 1652, CNSAS I 235420

ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 17487, CNSAS P 1079, vol. 6

ACNSAS, Fond Penal, Dosar nr. 7421, CNSAS P 13845

Mulţumiri pentru preluarea articolului! http://www.stiri-azi.ro/ziare/articol/articol/document-si-marturisire-subiectiva-in-memorialistica-inchisorilor/sumar-articol/98106910/

Notă
Volumul colectiv din care face parte articolul de mai sus a fost lansat marţi, 15 ianuarie 2013, la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” din Oradea. Voi adăuga varianta scanată pentru completarea referinţelor bibliografice.
 
gallery_130302
 
Pentru mai mult fotografii de la eveniment, accesaţi acest link.
 
Precizare
Atenţionez comentatorii de ocazie că pe acest blog îşi pot exprima liber opinia despre conţinutul articolelor. Orice atacuri la adresa autoarei sau a celorlalţi interlocutori vor fi supuse moderării. Persoanele care aduc, sub protecţia anonimatului, acuzaţii nefondate şi afirmaţii neconforme cu realitatea, trebuie să ştie că acestea fac parte din vechi şi cunoscute tehnici de compromitere a unei persoane publice. Le mulţumesc totuşi că-mi acordă o asemenea atenţie. Îmi confirmă că ceea ce fac e bine şi că trebuie să-mi continui în aceeaşi direcţie cercetările şi dezvăluirile.
Anunțuri