Cronica literară a Lianei Cozea despre cartea Anei Selejan, Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute dupã 1989, Bucureşti, Cartea Românească, 2011, a fost publicată în Revista de cultură Familia, seria a V-a, septembrie 2012, anul 48 (148), nr. 9 (562).

Adevar si mistificareAna Selejan a înfruntat şi înfruntă, cu seninătate, acel Veritas odium parit (Adevărul aduce ură) al lui Terenţiu, urmându-şi calea şi continuându-şi cercetarea, în urma căreia au rezultat câteva cărţi esenţiale pentru cunoaşterea în profunzime şi fără părtinire a ceea ce a reprezentat „«pata albă» a culturii române”, a fenomenului literar românesc „din deceniul dogmatic, teză la ordinea zilei după 1970”. Cărţile sale Trădarea intelectualilor, Reeducare şi prigoanã, Literatura în totalitarism, Poezia românească în tranziţie. 1944-1948 sunt „martori nepărtinitori, total obiectivi” în demersul său îndrăzneţ, dar totodată moral, de despărţire a adevărului de minciună, a realităţii de o falsă realitate, de o realitate deliberat înfrumuseţată, aşa cum vor apărea ele şi în jurnalele, cărţile de memorii şi interviuri, publicate după 1989, pe care le supune analizei sale critice în volumul Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989.
Cei zece autori care reprezintă obiectul lecturii aprofundate a autoarei – vădind o curiozitate mereu incitantă faţă de mărturisirile făcute, dar şi un spirit de dreptate mereu viu – adoptă varii atitudini punându-se ei înşişi faţă-n faţă cu propriile idei şi fapte consemnate de-a lungul anilor, în majoritate justificându-şi-le sau, dacă nu, încercând să îndulcească o realitate ce nu poate fi cosmetizată. Cel mai adesea amnezia intervine ca modalitate predilectă de a pune între paranteze nu doar cuvinte aruncate în răspăr sau rostite pătimaş, cu convingere, la conferinţele sau congresele scriitorilor din perioada 1948-1960, ci, mai ales, ceea ce ei înşişi au scris în presa vremii.

Pe lângă acribia care a însoţit demersul critic al autoarei în toate volumele mai sus-menţionate, se cuvine a aminti, şi de această dată, spiritul său justiţiar, dar şi onestitatea, pasiunea şi, nu în ultimul rând, talentul, profesionalismul, ca şi ironia corosivă şi umorul amar de foarte bună calitate, toate subsumate inteligenţei sale vii şi curajului care, fie-mi iertată precizarea, ar putea aparţine mai degrabã unui spirit masculin.
Nicio ezitare, nicio indecizie în abordările autoarei, sigură pe ceea ce afirmă, rezultat al unui îndelung proces de documentare, la capătul căruia ideile limpezi se conturează, se formulează aproape de la sine în cuvinte nepărtinitoare, căci Ana Selejan ştie să menţină în echilibru cumpăna dreptăţii.
Consideraţiile pertinente, exprimate fără nicio şovăialã, la adresa fiecărui autor în parte, rezultat al unei munci consecvente şi al zăbavei meditative, anunţate ca premisă de lucru la începutul fiecărui capitol, îşi găsesc motivarea prin ampla desfăşurare a argumentaţiei solid alcătuite, punând citatele din creaţia literară a autorilor faţă în faţă cu afirmaţii din jurnale, încât seducătoarele ipoteze de lucru de la început devin certitudini neînşelătoare şi de neocolit, aserţiuni indenegabile.
Lectura mea critică va urma criteriul de ordonare stabilit de autoare: anul apariţiei cărţilor citite, plasate sub lupa ei măritoare, aparţinând unor nume de rezonanţă în epocă: Miron Radu Paraschivescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Victor Felea, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius şi Petre Solomon.
Ceea ce-i reuneşte pe aceşti autori este destinul lor literar, întrucâtva asemănător pentru unii dintre ei, dar tuturor le este comună strădania de a se circumscrie „nucleului de aur” al literaturii realist-socialiste, de a dobândi notorietate, pe de o parte, şi de a da credibilitate creaţiei lor în poezie, proză, dramaturgie şi critică literară, fãcând să le sune cât mai armonios vocile în corul celor ce înălţau osanale partidului, regimului, mascând, pe cât era posibil, disonanţele sau falseturile. S-au străduit să imprime creaţiei lor un aer de combativitate, pentru că „realismul socialist a transformat deliberat spaţiul creativităţii (prin definiţie intim, subiectiv, liber şi gratuit) într-un teritoriu belicos şi beligerant în care artistul trebuia să fie «ostaş» neobosit şi fidel propagandei comuniste, angajat în «frontul literar», el se «înregimenta», iar opera era o «armă de luptă»”, el trebuia să rezolve „prin soluţii artistice «lupta de clasă»” şi „să contribuie la formarea omului nou”. Aceşti poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari se vor strădui, la sfârşitul anilor ´60, să se dezică de opera lor, cu accente de sinceritate umilă, pentru a-şi asigura supravieţuirea, ca să iasă din conul de umbră tot mai întunecat în care intraseră după săvârşirea literaturii realist-socialiste. Unii s-au adaptat noilor condiţii şi cerinţe, dar eliberaţi de constrângeri nu şi-au redobândit însufleţirea sau falsa însufleţire, nici exaltarea de atunci hrănită de teama de a nu corespunde, de a nu fi pe linie, de a nu plăcea satrapilor ideologiei comuniste: este cazul lui Miron Radu Paraschivescu, al lui Mihai Beniuc, al Luciei Demetrius. Alţii s-au exilat: Petru Dumitriu, în final şi Nina Cassian, Sorin Toma, în Occident, contând mult prea puţin în plan literar prin ceea ce a mai ieşit de sub pana lor. Alţi câţiva s-au repliat, cu mai mult sau mai puţin succes: Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu se simte izolat, Victor Felea îşi trăieşte drama prăpastiei care se adânceşte între chinuita sa creaţie poetică realist-socialistă şi convingerile sale intime. Nota comună care îi situează în aceeaşi cheie muzicală este, de cele mai multe ori, disimularea şi atitudinea duplicitară, pentru că atunci, în anii 1944-1960, a fi ataşat Partidului şi a crea pe măsură, în spiritul ideologiei marxiste, a fi apreciat erau condiţiile esenţiale ale fiinţării obiective. Cei mai mulţi poeţi ai realismului socialist au dispărut odată cu dispariţia acestuia, alţii s-au reinventat, comportându-se estetic sau literar ca şi cum perioada respectivă – căreia îi aparţineau prin producţiile lor ăi pentru a cărei apartenenţă la grup luptaseră şi-şi abandonaseră principiile – nici n-ar fi existat sau chiar dacă a existat, a dispărut fără a lăsa urme în propria lor biografie şi creaţie.
Ana Selejan elaboreazã un serios studiu contrastiv, punând faţă în faţă, ca într-o oglindă, jurnalele, memoriile sau interviurile autorilor cu documentatele sale analize ale literaturii române din totalitarism, insistând pe „combativitatea” acestor creatori, dar şi pe atitudinea molcom-expansivă din jurnal, sau de-a dreptul domolită, până la extincţie, cu justificările de rigoare, cu o atitudine când duplicitară, când de-a dreptul sufocată de mistificări.
Jurnalul unui cobai al lui Miron Radu Paraschivescu excelează cel mai adesea prin absenţa vreunui ecou în jurnal al rechizitoriilor la care îl supune pe Tudor Arghezi, al vituperărilor la adresa conduitei poetice şi civice a poetului: „Contestarea lui Tudor Arghezi. 1945-1948”, capitol din Trădarea intelectualilor, este de o rară virulenţă, iar „învinuirile cad nestăvilit, având ecoul sinistru al bolovanilor pe sicriu, puţine dintre epitetele infamante fiind ocolite de autor”: Tudor Arghezi este, aşadar, „«compromis, încât nicio minune nu-l mai poate ridica»”. Ceea ce apare în jurnal, în 1947, sunt câteva consideraţii denigratoare la adresa poetului: „Arghezi nu poate fi demiurg, el e doar un zeu de orătănii […] Poetul nu mai crede în valoarea poeziei lui, şi asta se simte în ceea ce face. Se simte bine lucrul ăsta, pe dedesubt de tot, prin însăşi calitatea şi mica altitudine a universului său. E un univers, dar e de gândaci, de gâşte, de căţei. Pentru un mare poet, e puţin. […] Nevoia este de concret, lauda şi mizeria poetului l-a robit pe Arghezi. De aceea e un poet mizer, mic şi sărac în duh”.
Afirmarea lui Miron Radu Paraschivescu în viaţa literară dintre anii 1944-1948 nu s-a produs numai prin pamfletele sale la adresa lui Tudor Arghezi, dar şi în campaniile privind criza culturii, pe care o neagă, ca şi lipsa libertăţii de opinie din epocă, atribuind-o tinerilor „«nepregătiţi intelectual, neeliberaţi interior»”, dar şi în acest caz „jurnalul este […] fără memorie”.
„Dimensiunea criticistă” a jurnalului stă în portretele literare expresive ale contemporanilor săi, vârfuri ale literaturii realist-socialiste: necruţător la adresa Luciei Demetrius, cu a ei „«literatură fadă, icnită, stearpă, falsă»”; Petru Dumitriu „«alt limbric netalentat şi mincinos faţă de el şi faţă de lume»”. „«Dintre toţi tinerii pe care i-am cunoscut, cel mai profund antipatic (deşi talentat) mi-este Baconsky»”. „«Ridicula Maria Banuş, oportunistă şi penibilă, s-a apucat să-l modifice pe Shakespeare, în Hamlet»”.
Eludând majoritatea articolelor în presa neliterară şi literară a vremii, Miron Radu Paraschivescu spera să supravieţuiască prin omisiune, prin uitarea faptelor lui reprobabile pe care în jurnal nu le pomeneşte. Jurnalul său devine astfel un elocvent exemplu de minciună prin omisiune, scrupulozitatea, autoritatea şi onestitatea autoarei, bazată pe documente de necontestat, demolând prin exigenţă şi incisivitate, aceste piese ale jurnalului, menite a oferi o imagine favorabil-distorsionată a diaristului.
Un cameleonism de un soi aparte a practicat Ov. S. Crohmălniceanu, critic marxist aflat printre personajele centrale ale celor nouă cărţi ale autoarei despre „mecanismul instalării şi domniei dogmei comuniste în literatura română în perioada 1944-1960”. Merită a fi precizat că acest critic a făcut parte din „echipa marxistă de control ideologic, de «supraveghere poliţienească» a literaturii”, alături de Paul Georgescu, Mihai Petroveanu, Mihai Novicov, N. Moraru şi alţii.
Interesantă mi s-a părut absenţa din volumele Amintiri deghizate al lui Ov. S. Crohmălniceanu şi Memoria ca zestre al Ninei Cassian – eu însămi am consacrat un studiu acestui din urmă jurnal – a unui episod blamant şi stânjenitor, fãrã urmări dramatice pentru critic, cel al recenziei elogioase la cartea de debut a Ninei Cassian, La scara 1/1, recenzie înfierată şi desfiinţată de Traian Şelmaru, volumul de poeme fiind considerat tributar mentalităţii burgheze. Poeta Nina Cassian însăi se dezice de creaţia sa pe care o socoteşte lipsită de valoare „întru-un stil de spovedanie publică, folosit de Armata Salvării – moment evocat cu imens umor şi ironie malignă de Sorana Gurian, în Ochiurile reţelei – ea îşi calcă orice strofă scrisă şi orice vestigii sentimentale ale educaţiei sale burgheze […] ca să se dea bine pe lângă bonzii Partidului, ca să poată publica, nu ca să-şi câştige pâinea zilnică”.
Ov. S. Crohmălniceanu, după acest episod, se aliniază criticilor marxişti, câştigând sporit încrederea oficialilor, implicându-se şi în „procesele scriitorilor «vechi», încă nealiniaţi”; el nu pomeneşte însă de „îndelungatul şi vigilentul său exerciţiu critic realist-socialist […] proiectându-se în postura de ins criticat sau de erou în peisajul critic”.
Profesionalismul, echilibrul, seriozitatea nedezminţită, puterea de discernământ şi logica imbatabilă converg în analiza lucidă şi în explicaţiile de adâncime în acest domeniu dificil şi delicat care e demersul critic al autoarei şi care nu se abate de la principiile de etică, onestitate şi de la rigoarea de la baza tuturor cărţilor sale. Lipsită de orice parti-pris, dar înarmată cu documente şi ştiinţă de carte, Ana Selejan abordează şi acest jurnal, punând faţă în faţă afirmaţiile memorialistului cu articolele şi studiile sale, despărţind adevărul de mistificare, umplând golurile unei memorii deliberat defectuoase, dintr-o evidentă dorinţă de înfrumuseţare a propriului său statut de critic în faţa posterităţii. Neîndoielnic, rolul „onorabil” jucat de critic în cazul istoriei literare nu poate fi şi nici nu este eludat, dar tema dezbătută este alta, iar impresia pe care vrea s-o lase volumul de amintiri al lui Crohmălniceanu, cum că el a fost „omul providenţial pentru scriitorii interbelici aflaţi la ananghie în timpul nefast al stalinismului” este demontată şi contracarată corect, la rece şi eficient. Monografia Tudor Arghezi, de pildă, scrie autoarea, este apreciată în 1960, precizându-se „prisma şi tiparul marxist” prin care este comentată opera argheziană. Considerându-se a fi omul providenţial pentru Ion Barbu, în amintirile sale deghizate, criticul trece sub tăcere poziţia sa „jalnică prin servitutea ideologică şi vigilenţa critică”, acuzându-l pe poetul Ion Barbu de „cel mai virulent decadentism”. Într-un articol din 1958 despre Ion Barbu, criticul îl menţionează pe I. Negoiţescu care caută filoane moderniste şi citează „«ca modele scriitori care au reprezentat la noi expresia cea mai virulentă a decadentismului, ca I. Barbu, Lucian Blaga, Matei Caragiale şa»”. Iată aşadar amintirile deghizate ale criticului „până la falsificarea realităţii”. Bineînţeles, în cartea sa de amintiri criticul nu face referiri la „tinereţea şi maturitatea sa realist-socialistă” şi „se aşază într-o lumină convenabilă şi în poziţie de erou”.
Unul din cele mai răsunătoare succese ale literaturii realist-socialiste este cel al lui Petru Dumitriu, care îl situează în răstimpul totalitar printre „personajele centrale, de mare anvergură”. Chiar dacă „discursul unui intervievat nu este identic cu cel al unui diarist şi nici cu cel al unui memorialist”, „etica […] trebuie să fie aceeaşi”, motiv pentru care autoarea îşi îndreaptă atenţia spre cele două cărţi de interviuri ale prozatorului, una cu Eugen Simion şi cealaltă cu George Pruteanu, discuţii consemnate la Metz, unde Petru Dumitriu trăia de ani buni în autoexilul său. Prin aceleaşi procedee de „selectare, delestare, colaţionare şi comparare de informaţii” profilul scriitorului se descompune şi se recompune pas cu pas, el alternează sinceritatea cu mistificarea, duplicitatea şi disimularea, adoptând atitudinea
omului revoltat, dar şi a celui învins. Compromisurile făcute, faptul că a fost un „colaboraţionist, un conjunctural, un duplicitar”, l-au proiectat pe culmile cele mai înalte ale puterii, graţie, desigur, şi talentului său incontestabil de prozator. Neîndoielnic, oficialii şi critica literară marxistă i-au încurajat talentul epic „în contextul unui deficit de proză realist-socialistă viabilă”, Petru Dumitriu devenind un „model” în realizarea unor tipologii literare atât de dragi ideologiei comuniste. La început, machiavelismul îi era dictat de instinctul de supravieţuire, mai apoi de gustul puterii, de situaţia materială înfloritoare, de statutul său de răsfăţat al regimului, deşi se considera prizonier în „puşcăria care era România”. Pentru romanul Drum fără pulbere, „păcatul” vieţii sale, a plătit cu 33 de ani de exil, „«l-am plătit cu nefericire, l-am plătit cu ruşine, l-am plătit cu duşmănia, reprobarea şi dezaprobarea victimelor»”.
Occidentul, unde a ales să trăiască, se echivalează cu „opacitatea faţă de talentul, valoarea şi persoana sa”, în Occident el este „«pribeag»”, „«cu două trepte sociale mai puţin decât fusesem în România»”, trăind în gheţărie, în „«neînţelegere»”, „«ostilitate»”, „«neprimire»”, „«neospitalitate»”, acolo sunt „«inimi îngheţate, capete strâmte»”, exilul românesc e „«câinos»”. Oricât de dureroasă, concluzia autoarei punctează, ca de fiecare dată, o evidenţă brutală ce străpunge „scenariul” construit în ambele cărţi de convorbiri: „paradigma confesivă configurează un personaj inteligent înainte de toate, informat, cu gustul vorbei, mai apoi, câte puţin din toate: histrionic, dorind cu moderaţie să epateze, speculând informarea, uneori lacunară, a interlocutorilor, de o modestie frumoasă, entuziast, şiret, prudent, abordând cu lejeritate orice subiect de discuţie propus”.
„Poetul-exemplu” din poezia totalitară realist-socialistă este Mihai Beniuc, aşa cum se prezintă el însuşi în memoriile sale Sub patru dictaturi şi cunoscându-i ascensiunea, manifestările de mic tiran, ajuns mare peste societatea scriitorilor, se iscă legitima întrebare: care sunt motivele idiosincraziilor, antipatiilor, nemulţumirilor cu duiumul, reacţia sa la neincluderea creaţiilor sale în antologia de poezie românească a lui Nicolae Manolescu şi a cărei soartă o cunoaştem cu toţii. Ana Selejan aduce efectiv ceva nou, punând în opoziţie memoriile din jurul anului 1975 şi poeziile sale din volumul postum, cartea aceasta fiind „biografia poetică a unui deziluzionat”, poezia sa Rug (1984) sugerând „dualitatea noului tip său de discurs liric: o poezie oficială, la vedere, pe linie, şi alta subversivă, «vinovată»”.
Dominantele universului său poetic din cele 40 de volume apărute revelează un poet care „îşi converteşte patosul social, umanitarist, în patosul (tezist) socialist şi comunist”. Este indiscutabil lirismul, tot astfel şi forţa ideilor şi vigoarea militantă ale acestui poet ce se consideră „toboşar al timpurilor noi”, „soldat al Partidului”, cu „misiunea de «goarnă» a poeziei”. În perioada realismului socialist „pur şi dur”, Beniuc a creat şcoală poetică şi adepţi, poetul crezând în ceea ce a scris, iar dupã 1975 a aşteptat o „mai dreaptă judecată valorică asupra sa” şi a întregii generaţii realist-socialiste, de unde şi „tenta narativă spre care converg firele argumentaţiei memorialistului: demonstrarea, prin varii exemple şi fapte în care a fost implicat, a non-valabilităţii tezei privind «pata albă» a culturii române din deceniul dogmatic”, ceea ce „subminează credibilitatea amintirilor” poetului, preocupat în egală mãsură să-şi reabiliteze activitatea căreia i-a consacrat, după spusele sale, inclusiv viaţa personală, risipind 16 ani de viaţă, în fruntea breslei scriitoriceşti. Se conturează în acest fel o figură „convingătoare, memorabilă şi tragică” a lui Beniuc care îşi acceptă chiar destinul de „ţap ispăşitor”, respectând proporþţiile, asemenea lui Stalin, pentru că, în opinia sa „«nici Stalin nu e, în mare măsură decât un ţap ispăşitor al numeroaselor crime pe care le-au comis alţii în jurul sãu»”. Concluzia autoarei se impune ca un verdict final convingător: „Mihai Beniuc a fost omul timpului şi partidului său, în care a crezut şi pe care l-a slujit!”
Singurul diarist din seria celor zece cărora Ana Selejan le-a acordat atenţia sa critică, a cărui tristeţe şi al cãrui sentiment de neîmplinire îl mişcă pe cititor, este Victor Felea, discretul şi sensibilul poet clujean, care trăieşte drama intimã şi nu se sfieşte să o încredinţeze hârtiei; este drama „conştiinţei acute a ratării literare”, este drama inadecvării sale la un timp şi răstimp în care „au existat forme publice şi de rezistenţă faţă de comandamentele jdanoviste încă înainte de liberalizarea din deceniul şapte”, când „destui scriitori şi-ai pãstrat cumpătul şi-au dovedit bun simţ într-o epocă în care delirul ideologic părea, nu numai de rigoare, dar general” (Nicolae Manolescu)
Autoarea ştie să facă diferenţa dintre scrierile la vedere ale poetului care mărturiseşte că „«din slăbiciune, am scris totuşi o cronică despre noul volum (1959)»” al poetului Beniuc şi scrierile sale secrete în care opinia sa apare expusă tranşant, cu sinceritate „«Bătrânul caduc se tipăreşte mereu, cu acelaşi cinism al puterii […] E poezia unui ratat […] E poezia urii neputincioase […] e diareea verbală a unei conştiinţe răscoapte. E poezia unui sadomasochist netemperat»”.
Este cât se poate de limpede motivul pentru care Victor Felea a ţinut acest jurnal, împovărat de scrierile „la vedere”, incapabil, din diverse motive, să-şi păstreze „cumpătul”, înregimentat în plutonul scriitorilor aserviţi, acordându-şi instrumentele pentru a cânta cât mai corect pe struna cerută de Partid. În 1958, la apariţia volumului său de versuri, poetul îşi deplânge precaritatea propriei sale creaţii, conştient de compromisurile pe care nu poate să nu le comită, dezvăluind astfel adâncimile dramei sale intime: „«Ce departe sunt de ceea ce ar trebui să public la vârsta mea. Nici
urmă de personalitate, de curaj, de suflu, de amploare, de adâncime, nimic dintr-un limbaj nou şi nemaiîntâlnit ce caracterizează poezia bună. Sunt disperat […]. Monotonia şi toate împrejurările potrivnice mă îndeamnă să merg înainte pe calea acestor ruşinoase compromisuri în volumaşul prizărit Soarele şi liniştea»”.
O sinceritate dureroasă şi o atitudine care îl onorează răzbat din paginile de jurnal, Victor Felea zăboveşte îndelung asupra literaturii realist-socialiste, „conturând un spectacol jalnic de carierism literar”. „«Ar fi păcat să triumfe mediocritatea şi prolecultismul, notează diaristul, spiritul îngust şi fals partinic, tocmai acum când e timpul ca ele să dispară… realismul nostru e cenuşiu şi urât, lipsit de pasiune şi măreţie»”. Amărăciunea şi nevrednicia îl însoţesc în asprul rechizitoriu: „«Suspiciunea permanentă faţă de tot ce scrii, ca şi dirijarea de o stricteţe de cazarmă îţi creează un sentiment de neputinţă şi dezgust»”, „«niciodată n-a fost o epocă de mai cumplit indiferentism faţă de literatură»”, ea a devenit „«sluga ideologiei, copleşită până la refuz de îndatoriri ideologico-politice. Gâfâie de atâtea obligaţii şi nu mai
ştie cum să le ducă la bun sfârşit»”. Referindu-se la poezie, el notează că aceasta „«scrie rapoarte şi lozinci»”. Figura lucid critică şi „răzvrătită” a diaristului Victor Felea capătă pregnanţă, jurnalul este modalitatea sa predilectă de a se situa altfel faţă de criza tot mai acută a literaturii şi devine pentru el „forma de libertate pe care şi-o permite”, acesta este „o depoziţie tulburătoare despre destinul artistului supus ideologiei”.
Umorul, ironia, voioşia şi jovialitatea caracterizează, până la un moment dat, tonul confesiv al lui Dumitru Micu, umbrit în cele din urmă de tristeţea omului care s-a văzut izolat, marginalizat în lumea literară, înculcându-i-se sentimentul „«de a trece drept nimeni. Căci nimeni aveam să ajung, cu timpul, pentru tot mai numeroşi intelectuali din sfera umanistică, nemaivorbind de ceilalţi […] Am început a nu mai figura nici în bibliografii şcolare, iar critica face abstracţie, de vreo două decenii, aproape complet de tot ce scriu şi am scris»”. Sunt remarci cu valoare de concluzie de la care am socotit necesar a porni în desluşirea acestei sincerităţi stupefiante şi în înţelegerea profilului pe care i-l schiţează autoarea cărţii. O ambiţioasă şi plină de mândrie atitudine a criticului, care a cunoscut o ascensiune până la sfârşitul deceniului al şaptelea, ni se revelează. În perioada sa clujeană, Dumitru Micu „intră cu maturitate politică şi aplomb în dezbaterile literare, fiind alături de George Munteanu, cel mai temeinic şi mai serios comentator al revistei” [Almanahul literar], decis sã îndrepte poezia realist-socialistă spre „«o formă nouă» care să cuprindă «conţinutul revoluţionar al realităţilor construcţiilor socialiste»”. Ambiţiosul critic „porneşte o campanie critică generală asupra literaturii vremii”. Ajuns la Bucureşti, îşi înteţeşte combativitatea prin teza de licenţă, în care, după propria mărturisire a făcut „«zob […] toată lirica din perioada interbelică, exemplificând copios aserţiunile prin citate care le infirmau»”.
Ana Selejan decelează stratagemele de comportament ale diaristului din etapele esenţiale ale carierei sale, la Contemporanul, ca şi la Scânteia, de „mimare” a naivităţii sau de genul „capul plecat sabia nu-l taie”, punând accentul pe disimularea şi duplicitatea celui care notează „«Eu făceam însă pe prostul, simulam mai multă naivitate decât posedam realmente, promiteam să-mi sporesc vigilenţa – i continuam a fi ceea ce eram»”. Astfel supralicitările ideologico-politice şi „«alte stridenţe»” le pune pe seama altora, precizând însă că „«fără cedări nu putea publica, de altfel, nimeni»”.
Atitudinea neconcesivă a autoarei se justifică prin expunerea la vedere a scuzelor invocate de diaristul încrezător în promotorii noului tip de literatură, care dezavuau producţia literară a timpului, „«trasând creaţiei o cu totul altă direcţie»”, ceea ce-i inculcă diaristului convingerea că „«doar de pe poziţii partinic comuniste poate fi perceput în chip adecvat sensul devenirii social istorice»”, căzând el însuşi în „«capcana esteticii de partid»”, ceea ce contravine strategiei „«nedemne»” la care recurge „«de a face (inclusiv faţă de mine însumi) pe prostul»”. Este aceasta drama criticului care nu- şi reneagă scrierile din epoca totalitară şi care îşi trăieşte, cu mirare, izolarea. Nina Cassian a fost şi a rămas o captivă voluntară în găoacea minciunii comuniste, aşa cum am afirmat eu însămi într-un studiu pe care i l-am
consacrat, cuprins într-un volum în curs de apariţie. În accese repetate de sinceritate, autoarea se anatemizează pentru împrejurarea de a-şi fi întunecat seninătatea cu dorinţa de a-şi vedea recunoscute meritele; cu francheţe recunoaşte că „a fi fost «evidenţiat» în perioada respectivă – cea a realismului socialist – echivala (aproape) cu un certificat de existenţă obiectivă”. Bovarică în politic, râvnind la posturi oficiale, chiar şi onorifice, Nina Cassian este în plină dramă, drama omului inteligent care îşi cunoaşte compromisurile, care îi surpă şi îi erodează rezistenţa şi talentul şi se umple de amărăciunea de a se vedea nerăsplătită, în ciuda concesiilor incomode şi ridicole. Jurnalul ei „camuflează destul de inabil, mai ales prin humorul metatextual al adnotărilor ulterioare ale jurnalului primar, o dramă”, este drama creatorului care ţintind „prim-planul vieţii literare – indiferent de preţ şi de concesie – nu reuşeşte atât de uşor. Regimul totalitar şi-a asigurat fidelii ţinându-i într-o permanentă inconstanţă şi nesiguranţă a succesului”. Concluzia Anei Selejan se impune de la sine: „tragice vremuri pentru artişti au fost acei ani. Mai ales pentru cei lucizi şi conştienţi de trădarea esteticului”.

Mistificarea prin omisiune o practică Sorin Toma, „primul critic marxist al literaturii române”, căci „ruşinosul proces de presă al unui mare poet român, Tudor Arghezi”, „infamantul articol publicat în patru ample episoade (tipărit în scurt timp şi în broşurã), Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, apărut în Scânteia în 1948 şi care „a însemnat nu numai eliminarea modernităţii lirice din peisajul literar, ci şi întemeierea criticii literare marxiste şi, mai ales, etatizarea literaturii”, devine pentru Sorin Toma „«regretabila afacere»”, expediată într-o anexă a jurnalului său, deşi scopul declarat al diaristului a fost realizarea „«propriului meu proces de clarificare»”. Situat „pe un palier înalt al statului represiv stalinist, Sorin Toma îşi vede anturajul, dar nu şi pe sine, în lumini şi umbre, iar cazul Arghezi, de numele căruia este legat infamantul personaj, articolul l-ar fi scris „«ca o sarcină de partid, dar am gândit în esenţă ceea ce scriam»”; articolul a devenit „«obiect de studiu în învăţământul de partid şi de stat»”, iar ultradogmatismul pe care îl descoperă după 50 de ani îl va pune pe seama indicaţiilor primite mai ales de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deşi îl găseşte „«aberant»”, Sorin Toma nu se dezice în totalitate de „edificiul analitic aberant”, care îi asigură gloria murdară din perioada realismului socialist.
Un destin întrucâtva asemănător celui al lui Dumitru Micu a avut Lucia Demetrius, cu precizarea că, dacă cel dintâi îşi recunoaşte cu sinceritate şi cu jovialitate disimularea şi duplicitatea – stratagema „«de a face (inclusiv faţă de mine însumi), pe prostul»” – memorialista a crezut în tot ce a făcut, de unde concluzia tranşantă pe care autoarea studiului o formulează: „fie, deliberat, autoarea aşterne o lumina falsă, mistificatoare, asupra unei realităţi, sfidând un anume adevăr valabil, fie memorialista a rămas încă prizoniera unor mentalităţi sau realităţi de mult amendate de istorie”. A face un portret favorabil sinistrului personaj care a fost Nicolae Moraru: „«cinstea lui, claritatea lui nu lăsau loc vreunei îndoieli»” sau „«avea pentru mine şi aureola martirului îngemănată cu tăria eroului: stătuse zece ani în închisoare»” este o „formă de mistificare a unei realităţi în numele binelui personal de care a beneficiat, sau a opticii subiective intrinseci fiecărui memorialist”.
Declaraţiile de crez literar ale Luciei Demetrius, ale cărei piese „ideologizate” îi asigură „consacrarea literară, recte notorietatea realist-socialistă”, configurează nu numai „o poetică personală, ci şi poetica scriitorului realist socialist” în acei ani de „maximă ideologizare a literaturii”. Lucia Demetrius este unul din rarele cazuri de scriitori rămaşi captivi „în gândire şi judecata de valoare” vremurilor dogmatice, rămânând fidelă doctrinei, aliniată fiind, toate acestea i-au adus faima literară, atât de efemeră cât şi o bunăstare materială.
Petre Solomon ilustrează „dialectica devenirii şi genul de emancipare al unui anumit tip de intelectual român postbelic”, destinul căruia a cunoscut două etape: cea dintâi în perioada 1948-1958, concretizată în poezii, proze sau reportaje care „glorifică evul socialist şi eroismul colectiv anonim sau nu” şi care creaţie nu a putut să fie publicată „fără necesara infuzie şi contaminare cu ideologia marxistă”. Cea de-a doua etapă se concretizează în traduceri şi călătorii, cu precădere, în Occident. În acest jurnal al său lipseşte o reflecţie mai generală privind cauzele degringoladei literare din perioada 1944-1964, pe care un spirit cultivat ca Petre Solomon trebuie s-o fi observat totuşi. De aceea, în studiu, se formulează justificata întrebare referitoare la paginile jurnalului: „cât adevăr şi mistificare dezvăluie? Şi răspund pe scurt: conţin mult adevăr şi multă mistificare. Căci ocolind, omiţând adevăruri şi situaţii compromiţătoare despre sine, tabloul de viaţă e fals”.
Confesiunile celor zece autori au fost trecute de autoare „prin acelaşi filtru de interogaţii: cât adevăr şi câtă mistificare dezvăluie discursul mărturisitor? Câtă sinceritate şi câtă duplicitate? Câtă credibilitate? Ce se ocoleşte şi ce se  supralicitează?” Sunt întrebări la care Ana Selejan răspunde, în urma unei serioase şi oneste analize, a unor investigaţii neliniştitoare, departe de orice manifestare de subiectivitate, de crispări sau formulări hazardate. Este o carte incomodă, de mare autenticitate, este o carte incitantă, reprezentativă pentru spiritul lucid, pentru inteligenţa şi talentul autoarei, în care fiecare formulare este matur gândită şi bine articulată, este o carte care întregeşte, prin dimensiunea confesivă, amplul demers al scriitoarei de a stabili coordonatele esenţiale ale literaturii române în totalitarism.

Anunțuri