Katherine Mansfield, Jurnal
 
13 februarie [1916]
Practic până acum n-am scris nimic, şi timpul se scurtează iarăşi. N-am realizat nimic. Nu sunt mai aproape de făuririle mele decât eram acum două luni, şi mă cam îndoiesc că păstrez voinţa de a realiza ceva. De fiecare dată când dau să mă mişc, demonul din mine îmi şopteşte chiar în aceeaşi clipă: ,,Da, da, am mai auzit noi d-alde astea!” Şi apoi îl aud pe R.B. la Cafe Royal: ,,Mai scrii?” Dacă mă întorc în Anglia fără să fi terminat o carte, nici nu vreau să mai aud de mine. Aş şti atunci că, orice s-ar spune, nu sunt o adevărată scriitoare şi că n-am dreptul la ,,o masă de lucru” în camera mea. Dar dacă mă întorc cu o carte terminată, va fi o profession de foi pour toujours. De ce ezit atâta? Să fie doar lenea? Lipsa de voinţă? Da, simt că de aici porneşte totul, şi de asta-i atât de important să mă reafirm în ochii mei. Mi-am instalat azi o masă de lucru în odaie, dar din locul unde-i aşezată văd rămurelele din vârful migdalului şi aud vuietul mării. Pe masă e un ghiveci cu muşcate frumoase. Nimic nu poate fi mai plăcut decât cuibuşorul meu, e atât de liniştit şi de înalt, încât am senzaţia că-s cocoţată într-un copac. Simt că aici voi putea scrie, mai ales în amurg.
 

Andre Gide, Pagini de jurnal
 
14 februarie [1924]
Pentru că public puţin, se crede că sunt încet. Adevărul e că sunt lungi perioade în viaţa mea când nu scriu. De cum îmi e creierul în bună dispoziţie, pana sau creionul rămân în urmă. Ultimul act din Saul l-am scris, tot, într-o zi (la Arco). Mi se întâmplă să scriu în tren, în metrou, pe o bancă de pe chei sau de pe bulevarde, în marginea drumurilor – şi sunt cele mai bune pagini ale mele, cele mai realmente inspirate. Frazele vin una după alta, se nasc una dintr-alta, şi, simţindu-se cum se nasc şi se dezvoltă în mine, încerc o încântare aproape fizică. Cred că ţâşnirea aceasta arteziană e rezultatul unei lungi pregătiri inconştiente. Uneori mi se întâmplă să mai aduc după aceea primei ţâşniri nişte retuşuri, dar foarte puţine.
Numai munca de cimentare a diferitelor părţi e uneori foarte grea şi cere o mare încordare a minţii.
Se întâmplă ca unele ciorne să fie supraîncărcate, dar asta vine din foşnirea gândurilor şi din dificultatea ordonării şi închegării lor.
 
 
Franz Kafka, Jurnal
 
20.II.11. Mella Mars la Lucerna. O tragediană plină de spirit, care joacă parcă pe o scenă răsturnată, apărând aşa cum se arată uneori tragedienele în culise. Intră în scenă cu o faţă obosită, dar şi anostă, inexpresivă şi îmbătrânită, aşa cum obişnuiesc să-şi facă apariţia actorii cunoscuţi. Vorbeşte foarte ascuţit, iar gesturile ei încep oarecum odată cu îndoirea la maximum a degetului mare, care pare să aibă nişte tendoane puternice în loc de oase. Are o mimică deosebită a nasului, datorată alternanţei dintre conturarea şi coborârea muşchilor, ce se mişcă în toate părţile. În ciuda faptului că gesturile şi cuvintele ei sunt mereu ca nişte fulgere, accentele pe care le pune sunt delicate.
Orăşelele au şi mici împrejurimi pentru cel care vrea să facă o plimbare.
Tinerii inocenţi şi bine îmbrăcaţi, care treceau pe lângă mine pe coridor, îmi aminteau de tinereţea mea şi, ca atare, îmi lăsau o impresie.
Scrisorile de tinereţe ale lui Kleist, de când avea douăzeci şi doi de ani. Renunţă la cariera militară. Cei de acasă îl întreabă ce urmează aşadar să studieze pentru a-şi câştiga existenţa, fiindcă socotesc asta un lucru firesc. ,,Ai de ales între jurisprudenţă şi ştiinţe politice. Ai însă şi relaţii la curte?” ,,La început am negat niţel cam încurcat, dar pe urmă am declarat cu atât mai mândru că, potrivit concepţiei mele actuale, chiar dacă aş avea relaţii, ar trebui să-mi fie ruşine să contez pe ele. Lumea a zâmbit, iar eu am simţit că mă pripisem. Trebuie să te fereşti să spui asemenea adevăruri.”
 
 Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit. 1932-1947
 
smoke-filled-jazz-era300Duminică, 2 februarie 1941
Dimineaţa citit Însemnările unui belfer de I. Botez. La început e foarte bun, dar nu rezistă mai departe de câteva pagini. Până la urmă… adevărată vulgaritate. După-masă mers la Al[ice Botez]. Venit Clubul şi stat până la opt, băut ceai şi trăncănit. Seara cu găinile acasă, în mod obligator. Stat lângă foc şi citit Benoni de Knut Hamsun. Ascultat jazz-uri la Radio şi culcat pe la 12.
 
Miercuri, 12 februarie 1941
Premiera Iphigeniei. Cu toate că nu recunosc o deosebită valoare acestui gen de piese, admit că ,,pentru gen” piesa este destul de bună. Mihai Popescu şi Aura Buzescu au jucat frumos, încolo o montare proastă, o regie (Şahighian) stupidă, costume şi decoruri (G. Negry) oribile şi, în afară de toate astea, scena Comediei minusculă pentru o astfel de piesă.
 
Joi, 13 februarie 1941
Sculat pe la 9, mers la Fundaţie, citit din Le mysticisme et La Logique de B. Russell. Era şi Nuni [Dona] cu care stat la trăncăneală şi mers pe urmă pe străzi.
Trecut pe la librăria italiană şi cumpărat o hârtie frumoasă cu care mi-am legat caietul cu note şi caietul Clubului.
Pe la ora 6 i-am telefonat lui M[arieta Sadova] şi m-am dus pe la ea. Era o beznă grozavă prin oraş. La M., Cor[ina Constantinescu] din ce în ce mai slabă.
Avut cu M. o discuţie penibilă despre spectacolul de aseară. M-a întrebat cum l-am găsit şi i-am spus obiectiv calităţile şi defectele. S-a înfuriat groaznic şi a început să spună că spectacolul a fost desăvârşit în totul, ca decoruri, costume, regie etc. Adică tot ce a fost de fapt urât. Avea aerul să spună că boicotez piesa. A început să insulte lumea şi evident şi pe mine. Că nu ne pricepem în adevărata artă, stilizare etc. etc. Că ,,să-i dau voie să aibă mai multă cădere în aprecierea unui…” etc., ,,mai multă pregătire” etc., ,,că n-o interesează nici gustul, nici părerea nimănui…” Era penibil… Am încercat să pun lucrurile pe un plan obiectiv, dar e atât de acrită de tot ce i se întâmplă încât a fost imposibil să discutăm. Îşi azvârlea toată furia personală într-o discuţie despre un spectacol de artă. Or, nu asta interesează.
Sunt evenimente şi frământări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi H[aig] la mijloc, m-ar durea în coate. Faţă de frământări pe care le socot sterile, există altfel de transe infinit mai chinuitoare din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Sunt zvârcoleli împotriva cărora sunt imunizată (de copil) de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate.
 
 
Mircea Eliade, Jurnal
 
14 februarie [1976]
Foarte emoţionantă ceremonia din amfiteatrul Richelieu. Corul şi orchestra de studenţi, de o sobră şi totuşi originală eleganţă, în stânga estradei, în mijlocul căreia se afla rectorul Alphonse Dupront, înconjurat de noi, cei cinci proaspeţi doctori honoris causa şi cei cinci profesori care ne prezentau. Printre cei cinci ,,onoraţi”, Menuhin şi Heath, fostul premier al Marii Britanii; cunoscându-i-se son violon d’Ingres, a fost invitat să dirijeze Alleluiah. […]
 
15 februarie [1976]
Sibylle a invitat vreo patruzeci de prieteni şi colegi la restaurantul Beauvillier. Seară neuitată. Vorbesc Eugen Ionescu (amintind, cu mult umor, ,,conflictul generaţiilor” din tinereţea noastră bucureşteană), Henry Corbin şi Paul Ricoeur. Impresionantă mărturisire a lui Paul: că Traite l-a ajutat să se elibereze de Karl Barth.
Georges Dumezil îmi spunea, amintindu-mi dificultăţile create de ambasadă, în 1948 – şi referindu-se la discursul atât de elogios al lui Meslin: ,,Într-o asemenea traiectorie se poate descifra intervenţia Providenţei.”
 
22 februarie [1976]
Julien Green notează în Jurnalul lui: ,,Meme si mon livre n’est rien, ce livre doit etre ecrit et, paradoxalement, ce rien doit exister, car l’ecrivain n’est cree que pour creer lui-meme.” (20 fevrier, 1945).
În ceea ce mă priveşte, îmi place să compar cărţile pe care le scriem cu florile. Ştim foarte bine că, odată ce le-am tăiat şi le-am adus în casă, le-am aşezat în vaze, nu vor supravieţui decât câteva zile – dar certitudinea asta nu le micşorează frumuseţea. Ca şi florile, cărţile participă la modul epifanic de a fi. Esenţialul este să se arate, chiar dacă vor fi uitate în câţiva ani.
 

Selecţie de fragmente transcrise în 24 februarie 2009.

Anunțuri