Autor: Maria Hulber

 
Unul dintre eroii prozei lui Mircea Eliade, Ştefan Viziru, obişnuia să se refugieze într-un spaţiu protector, o cameră denumită simbolic sambô, reminiscenţă a cuvântului shambala. Odată evadat din timpul său, protagonistului i se oferea marea şansă a întâlnirii cu eternitatea. Deşi locul era delimitat convenţional, conform regulilor arhitecturale, timpul istoric fusese suspendat. De altfel, Noaptea de Sânziene este unul dintre cele mai importante romane pe tema Timpului. Nostalgia camerei sambô am purtat-o şi eu multă vreme în mine, imaginaţia aducând mereu acolo noi detalii: mii de tomuri, albume de artă, exemplare rare de bibliofil, cărţi vechi, pergamente, caiete de însemnări, fişe de lectură şi de idei. N-am încercat până acum să-mi explic efectul fascinatoriu al micului univers, să înţeleg dacă izvorăşte din dorinţa de evada din timp sau din spaţiu. Spaţiul este mai puţin torturant decât timpul pentru omul aflat în starea de libertate a mişcării.
Am scris deseori despre timp şi spaţiu, considerând că le-am determinat cele mai importante categorii. Evident m-am înşelat; constelaţiile de semnificaţii n-au fost epuizate. În acest text mă voi confrunta puţin cu Timpul, isteţul copil al lui Cronos, fluid şi iute precum argintul viu. În fond, ce este acest timp care mă îndeamnă mereu să-l măsor, să-l pun sub lupă, să-l augmentez, într-o încercare eşuată de a-l păcăli şi a-l mai stoarce de graba fugii? E un adversar redutabil, mult peste puterile mele. De aceea am să-l atac pe două ,,fronturi”: mai întâi voi porni de la un timp real şi echinocţial, al copilăriei, apoi mă voi concentra asupra unui timp ficţional şi solstiţial, pe care am să-l mărunţesc în zeci de nedumeriri.
 
În copilărie am gravitat în jurul unor construcţii impunătoare prin eleganţa şi solemnitatea dăruite de secolele unei istorii fabuloase. În imediata mea vecinătate: Palatul Brukenthal; spre latura de nord-vest a Pieţei Mari: Biserica Romano-Catolică şi Turnul Sfatului; spre răsărit: alţi uriaşi de piatră, cărămidă şi var, blânzi şi înţelegători, care mă priveau cu ochii abia mijiţi din deschizăturile mansardelor. Nu conştientizam pe atunci că se sădea, treptat, în mine vocaţia grandiosului şi acel ideal estetic situat de Kant deasupra oricăror simple preferinţe omeneşti, sintetizate în adagiul De gustibus… .
Am petrecut ore în şir alături de mecanismul din fotografie!
Stăteam nemişcată privind mişcarea hipnotică, de o ritmicitate perfectă, nemţească, a rotiţelor dinţate. De multe ori am urmărit jocul metalic al acestui perpetuum mobile, energia ce se scurgea printre componentele sale în ritmul unei inimi vii, bătânde. Apoi mă aşezam în locaşul interior al vreunuia dintre cele patru cadrane, ales la întâmplare, şi încercam să imit ipostaza omului lui Vitruvius, aşa cum îl descoperisem într-unul din desenele lui Da Vinci. Dar, dezolare! Pe atunci cadranele verzi-albăstrii erau şi ele uriaşe faţă de mine, aşa că elanurile mele vitruviene mai aveau încă de aşteptat.
Astăzi, acele spaţii circulare ale cadranelor sunt închise. Uşi de lemn, petrecute cu drugi de fier, le acoperă în întregime. De fiecare dată privesc complexul ansamblu cu acelaşi interes, dar acum încăperea mi se pare întunecată, iar sticla protectoare – murdară şi prăfuită. Lumina artificală şi mecanismul inert (în măsura în care nu-i mai percep viaţa) depun mărturie despre un timp încremenit, un timp mirabil, ce refuză să se mai scurgă în prezentul nostru alienant.
 
Am să trec la un alt soi de timp, cel al ficţiunii. Fotografia mecanismului complicat din Turnul Sfatului mi-a adus aminte de un film vizionat anul acesta: The Curious Case of Benjamin Button (Straniul caz al lui Benjamin Button). În ciuda palmaresului său hollywoodian, filmul nu m-a impresionat. Doar trei aspecte mi s-au părut mai semnificative: orologiul gării (focalizat în prolog), imaginea stranie şi oximoronică a copilului decrepit şi tălpile goale, desculţe, ale iubitelor lui Benjamin Button. Viziunea rămâne însă facilă, filmul fiind construit pe o singură idee, nici aceea prea bine nuanţată. Artificiul temporal din incipit ar fi putut să deschidă rosturi mult mai adânci, să atingă alte coordonate ale fiinţării în lume, de pildă, viaţa sufletească, bulversată de intruziunea nefirescului.
Un orologiu impozant, aparent la fel ca oricare altul, măsoară invers timpul. Creatorul lui ştie de ce l-a conceput astfel: ca remediu împotriva uitării. Mulţimea e consternată, căci expresia în sensul acelor de ceasornic îşi pierde sensul. Ideea e frumoasă, dar nu capătă ulterior densitate. Am zeci de nedumeriri. De ce nu a început să se rostogolească înapoi, spre matca originară, uriaşul timp al omenirii? Să se retragă în genunea iniţială, să se piardă în abis, să se dizolve în increat. Apoi, de ce a fost deturnat, afectat, compromis doar timpul biologic al unui singur om? Cronologia nu i-a fost atinsă cu nimic, nici măcar evoluţia vârstelor lui interioare (cu excepţia finalului forţat, şi am să scriu imediat de ce îl consider astfel). Un singur om e atins de anevoioasa anormalitate. Doar pentru el şi pentru straniul sau curiosul său caz timpul este răsucit, răsturnat, purtat cu apăsare, ca o haină incomodă luată pe dos. Întrevăd totuşi o deschidere: destinul deviat al lui Benjamin ar putea fi o alternativă la prejudecata privind efectele timpului asupra trupurilor noastre. Un fel de a spune: Ar putea fi şi aşa. Ce te-ai face tu, umanitate, dacă accidentul s-ar produce? Dar nici această cale n-a fost îndelung explorată de scenarist şi regizor. Mie mi-a rămas în minte ca un motiv de reflecţie. Pe de altă parte, nu m-a convins nici convergenţa naşterii şi a morţii, a fragedei pruncii şi a înaintatei senectuţi.
Alte nedumeriri îmi sunt legate de finalul cu vădită ţintă lacrimogenă. Dacă în copilăria eroului evoluţia fizică a fost cea firească, doar chipul şi bolile trădându-i singularitatea, de ce nu s-a urmat tiparul şi în cadrele de la sfârşitul vieţii sale? Nu îndrăznesc să-mi imaginez mai mult. Hm… Un bebe gigant… Gata.
 
N-am ajuns încă la nicio concluzie privitoare la timp. Probabil că mai sunt şi alte coordonate de explorat. Acum mă duc în parc să colind desculţă pe aleile bătătorite şi între timp mă mai gândesc.
 
La întoarcere îmi voi cumpăra o clepsidră.
 
clepsidra
 

(Publicat în 22 septembrie 2009.)

Anunțuri