Iubita mea Lena,

Probabil că aşa trebuie să fie pentru mine: bucuria mare să-mi aducă şi nenorocire. Asta pentru că am deschis înainte pachetele şi după aceea scrisoarea ta. Mă voi strădui să traduc în vorbe sentimentele pentru tine şi starea mea sufletească, deşi acest lucru se poate exprima altcum prin viu grai, având alături pe cel cu care ai vrea de atâta amar de vreme să fii împreună.
Deschid scrisoarea şiHarry Brauner22 îmi arunc privirea pe prima frază care m-a lăsat absolut împietrit: «cum s-ar zice mi-ai cam tăiat piuitul! Nu-i nimic. Trece şi asta cum au trecut atâtea.» Prin urmare rândurile mele au avut darul de a te face să înţelegi tocmai pe dos decât doream eu să spun. Desigur că nu este vina mea, căci încă într-o stare de supraexcitare, nu pot exprima ceea ce vreau să spun, după cum nu mai ştiu să mă orientez, după cum am pierdut noţiunea timpului complet, şi alte tare care cred că se vor vindeca cu vremea. Mă miră însă că nu pe calea scrisului, ci pe calea undelor, tu, cu sensibilitatea ta, nu ai simţit ce am simţit eu toată vremea pentru TINE, ceea ce simt acum mai puternc ca oricând. Înţelege că de multă, nespus de multă vreme te port în suflet nu ca pe un prieten numai, ci ca fiinţa care face parte integrantă din mine. Am trăit numai în speranţa că te voi revedea, am rezistat numai pentru că vroiam să te mai văd cel puţin o dată, am petrecut cu tine zilele, nopţile, săptămânile, lunile, anii lungi, şi mult prea grei; clipă de clipă te-am avut icoană sfântă în suflet. Am compus cu gândul sigur ca tu să fii judecătorul meu, căci tot ce am lucrat am lucrat pentru tine şi prin tine. Mi-ai dat forţa sufletească, puterea supraomenească şi din toate astea, la primele rânduri ale mele să-mi spui că «trece şi asta cum au trecut atâtea».Doamne, e de neînchipuit cum, dintr-o neînţelegere, cele mai bune gânduri, cele mai curate sentimente să ia o asemenea întorsătură. Ţi-am scris în grabă cele câteva rânduri împotriva dorinţelor mele, numai din teama de a nu-ţi căşuna ţie neplăceri. Îmi ceri mie judecata unui om care s-a dezbărat de multă vreme de urmele adânci pe care mi le-au lăsat impresiile atât de curând părăsite. Eu te am mereu lângă mine, vorbesc cu tine, cânt pentru tine şi în nopţile prelungite de insomnie timpul e prea scurt gândindu-mă la tine. Mi-e atât de dor, iubită Lena, de tine încât mă mistuie dorinţa de a te avea lângă mine. Nu vorbesc de dimineaţă până seara cu necunoscuţi decât despre tine, lucru de care te vei convinge. Timpul glumelor a trecut de mult şi numai după ce vom sta, în fine, de vorbă, îţi vei da seama ce însemni pentru mine. Speram că şi tu trăieşti cu aceleaşi sentimente, de aceea sunt consternat că, dintr-o scrisoare neînţeleasă, să iei o hotărâre atât de aspră, care mă biciuie îngrozitor fără nici o vină.În legătură cu venirea ta în mijlocul sărăciei mele spui «nu se poate, deci această chestiune se închide cu un punct mare ». Pentru moment şi de foarte multă vreme tu eşti stăpâna sufletului meu, iar o asemenea hotărâre izvorâtă sper numai dintr-o neînţelegere e mult mai aspră, prea nedreaptă. Când am crezut că nu e încă momentul să vii am făcut-o cu gândul că tu, judecând realităţile mai limpede, îţi vei da seama dacă greşesc şi vei hotărî poate contrariu… Prea uşor, prea repede ai renunţat la mine. Nu uita că în clipa de faţă nu tu, ci eu sunt mâncat de toate complexele de inferioritate posibile. Lacrămi grele de amărăciune îmi brăzdează obrazul din pricina unei neînţelegeri, şi când speram să fiu mai fericit, îmi vine să urlu de durere. Vino, scumpa mea, alină-mi durerile, să fim împreună, să ne regăsim, şi va fi peste măsură de bine. Merităm cu prisosinţă această clipă de fericire şi dacă dăm cu piciorul la acest prilej unic înseamnă că am suferit de prisos.Te-ai supărat când ţi-am spus că vreau «să-ţi dau ceva înapoi». Să-ţi dau înapoi din sufletul pe care tu în aceşti ani mi l-ai dat cu atâta mărinimie, căci eu nu mă înşel şi eu ştiu oridecâte ori te-ai gândit la mine. Eu am simţit intens dragostea ta… sau poate m-am înşelat. Rămâne ca afară de plăcerea pachetelor să te am pe tine, căci fără tine toate lucrurile trimise nu au nici un sens. Am întrebat şi mi s-a spus că poţi veni fără nici un fel de complicaţie. Avem atâtea lucruri frumoase de făcut încât faptul că «cei din jurul nostru, de aceeaşi meserie sunt oameni maturi şi cu greutate, ajunşi» nu mă sperie. Cel puţin până la proba contrarie am convingerea (cu riscul de a părea lipsit de modestie) că atât tu cât şi eu am câştigat o maturitate pe care o exprimăm în creaţiile noastre artistice care depăşesc mult ceea ce am făcut până ieri şi cu care putem să ne prezentăm cu capul sus dacă vom fi solicitaţi cândva.Dacă ar fi adevărat 50% din ceea ce criticii mei mi-au spus atunci, fără nici o rezervă, îţi spun că trebuie să fii mândră de mine după cum eu sunt mândru de tine. În 1953 am văzut două ilustraţii ale tale care mi-au mângâiat sufletul, erai într-un progres uimitor şi nu ştiu dacă ţi s-a comunicat impresia profundă pe care desenurile tale mi-ai făcut-o. Desigur că de atunci ai mers înainte, aşa că având fericirea talentului tău, ţi-ai găsit echilibrul perfect. Eu mâzgălesc nopţile hârtia de muzică cu cântecele care au ţâşnit din mine, cari, în ciuda împrejurărilor vitrege, mi-au prilejuit o trăire atât de puternică, de intensă încât m-au renăscut. Am compus lieduri abordând absolut toate genurile literare. Am încercat să mă avânt şi în poezia filosofică, compunând muzica pentru Glossa lui Eminescu, prin asta căutând să merg pe drumuri nestrăbătute. De-abia aştept să fii judecătorul meu, cât de aspru, dar singurul în care am încredere deplină. De-abia aştept să văd şi să ascult ce ai lucrat tu.Ştii, criticii mei pretind că am creat un stil nou în muzică, stil pe care îl numesc «braunerian» şi care, zic ei, marchează o epocă cel puţin în istoria muzicii «noastre» (ultimul cuvânt îmi aparţine, căci mi se pare prea mult ce spun ei). E interesant că eu aveam mereu impresia că melodiile mele sunt slabe, mi se păreau banale, plagieri involuntare, rămase urme ale unor audiţii anterioare aciuate în subconştient. Aveam impresia şi teama unui pompierism şi am nevoie de aprecierea ta. Despre asta vom vorbi mult. (Am râs cu poftă când m-au caracterizat drept «genial», căci asta îmi aducea aminte de impresiile pe care ţi le-am făcut înainte de a mă cunoaşte tu bine şi care erau la fel!…)

*

Mă culc puţin căci din pricina turburărilor sunt bolnav şi ieri n-am mâncat nimic, azi numai ceai, orez fiert în apă şi puţină brânză (fără pâine), iar acum sunt complet epuizat. Cred că e 1 noaptea. Peste vreo două ceasuri voi continua. Să ştii că m-am lăsat purtat de sentimente, aştern automat şi sincer, fără control, pe hârtie, nu recitesc ce ţi-am scris. Sper că dacă stilul scrisorii nu te va satisface, gândurile către tine exprimate prin note îţi vor spune mai cuprinzător ceea ce simt pentru scumpa mea Lena.

*

Am dormit foarte puţin şi m-am trezit cu o foarte neplăcută senzaţie de sufocare. N-am mai avut de câteva luni starea asta şi mă supără acum combinată cu palpitaţii şi angoisse.
M-ai dat gata cu scrisoarea ta în care ideile sunt organizate şi prezentate pe puncte. Eu sunt mult mai risipit şi asta nu e bine din nici un punct de vedere şi e mai cu seamă în dezavantajul meu. Şi acum să trecem la miraculoasele pachete.
Eram peste drum de locul unde vine poştaşul, la cooperativă, unde întârziam pentru a face puţine cumpărături. Să iau un kg de orez, o cutie cu macaroane, zahăr, şi hârtie ca să o pun pe etajeră, căci cu jurnale pline cu grăsime e oribil, şi în fine, să mai cumpăr şi alte fleacuri. Mă socoteam şi cu multă chibzuinţă am scos la cap cu 32 lei şi îmi făceam imputări căci banii îmi trec prin mână nebuneşte. E adevărat că prin cei doi stânjeni de lemne, achiziţionaţi în plină iarnă, m-am pus în fine la adăpost pentru mai mult timp de frig, şi asta este mai mult decât foarte important, după cum şi cei 320 de lei în acest scop au fost importanţi. Şi, cum îţi spun, încărcat cu pachetele care mi se păreau maximum de lux, mă strigă poştaşul: «trei pachete». Doamne, Doamne, mari şi grele sunt, şi îmi aparţin mie, cel care cu câteva zile înainte nu îndrăznea să gândească la o bucăţică de pâine şi o mâncare.
Unul dintre consăteni, care mi-e foarte binevoitor, a luat două, eu unul şi, eu fiind obosit, iar el foarte curios, s-a oferit să le desfacă când am ajuns acasă. Pe măsură ce apăreau, pachet peste pachet, eram atât de copleşit încât, deşi faţă de un om străin, plângeam nestăpânit, iar el îmi ţinea isonul… Nu a avut nimeni, niciodată, un moment mai emoţionant decât ceea ce se petrecea pe măsură ce apărea încă, şi încă, şi încă… Nu mi-ar fi trecut prin cap pentru nimic în lume să îndrăznesc a-mi dori a zecea parte din ce vedeam şi pe care tu, cu atâta fantastică pricepere şi sacrificiu mi le-ai oferit. Ia te uită: cutia cu aquarele cu tot felul de creioane şi minunăţii, agrafe de nylon, cu toc de portativ, cu… ce-o mai fi şi asta «scotch-rubon adhesif», e foarte frumoasă această piesă, dar nu sunt capabil să o desluşesc (!), am deschis cutiuţa, are o oglindă în fund, o fi fost în ea rubon de lipit (?), nu ştiu, sunt prea prost. Ia te uită: chibrituri de la Sheraton Hotel. Să vezi şi să nu crezi, şi cutiuţa de nylon sau alt material plastic cu ace de gămălie, şi bolduri cu capete colorate, îmi vine să le mănînc pe toate. Măi, prostule, stai, nu te grăbi, asta e cutia de lucru a Lenii, a trimes-o înainte, nu e pentru tine. Dar atunci e încă mai bine, că înseamnă că vine şi ea. Sigur, nu vezi că şi-a trimes tacâmurile ei şi feţele de masă pe care le cunosc demult. Oho! Găleată de material plastic… E grozavamente şi ce mai iese din ea. Toţi Moşii Gerilă din lume, invidioşi de ceea ce văd că am primit, se pare că s-au repezit la forurile lor superioare dându-şi demisia şi cerând să fie înlocuiţi prin onorata matale persoană! Şi cuie, şi cuieraşe cum n-am mai văzut niciodată, şi ligheanul… of! Dragul de el, ligheanul!
Şi m-am pus pe plâns şi l-am rugat pe domnul de lângă mine să facă o pauză, că am senzaţia că mă înec în prea multe bunuri. Nu, dar asta întrece orice imaginaţie, ce oare o fi în cutia asta minunată dreptunghiulară, ia te uită, păi dacă aş avea eu bani cât face această sticlă de Martell aş fi un mare bogătaş, dar chiar sunt, căci o am aici, o mângâi, o pup ca pe un obiect animat şi voi holba ochii la ea multă vreme.
Mi-a spus acum câtăva vreme cineva că va trece multă vreme până când îmi voi putea permite luxul unor băuturi străine, căci sunt accesibile numai celor extrem de bogaţi. Stau, mă învârt printre lucruri, sunt înşirate pe pat, pe masă, pe scaune, pe bufet, şi îmi aduc aminte cu cât interes de troglodit mă uitam la cutiile de biscuiţi, de gemuri şi de alte bunătăţi inaccesibile mie care umpleau vitrinele din Slobozia. Şi acum lucruri mult mai bune, mult mai scumpe sunt aici, în camera mea, în aceeaşi cameră în care gazda mea săracă şi binevoitoare şi-a făcut pomană lăsându-mi un pumn de ceapă, puţin mălai, slănină şi un borcănaş cu compot. Nu mai înţeleg nimic, am ajuns ca un copil şi mă bucur de fiecare lucru, neştiind pe care să-l apreciez mai mult… Măi, măi! cremă de ghete, cârpe pentru bucătărie… aiurea! din asta destrămată iese o aţă minunată. Vai! ce frumos e setul de rafie şi feţele de masă roz cu dungi albe. Ani de zile suferisem din lipsă de culori şi acum mi-a venit în casă cea mai minunată simfonie colorată! De unde ştie Lena că mi-am dorit din suflet un basc, şi când colo am două acum. Dorm şi noaptea cu el, căci cu capul gol şi părul tuns mi-e frig. Dar asta ce-o mai fi? Nişte ciorăpei pentru un nou-născut? Da, sunt ale unui nou-născut care însă are 54 de ani peste câteva zile şi care fiind elastici se potrivesc de minune. Dacă mă joc cu ei nu mai termin nicicând. Şi tabachera de lemn ca pentru un moşneag, draga de ea, uite alta de nylon. Măi, măi! aici s-a transformat casa în cel mai elegant magazin de lux, pijamale, papuci de casă căptuşiţi… Nu, dar asta e prea de tot: branţuri pentru pantofi cu lână. Ştii, până şi «Facla» pentru aprins focul s-a terminat cu elanul aprinderii focului. Ibric, ceainic, nescafé (of, draga de ea, cât i-am dus dorul). Nu se poate, e prea mult, apă de toilletă, lavandă de la «Suspinul Femeilor». Păi eu dacă miros sticla de câteva ori pe zi, fără să o întrebuinţez, mi-am satisfăcut cele mai perfide gusturi olfactive. Ha! ha! perie de dinţi la omul fără dinţi! Şi ce mai perie, ca să-ţi aduci aminte că ai avut odată şi aşa ceva. Mi-aduc aminte de anecdota pe care o apreciam când eram tâmpit, cu Moriţ care într-un moment de erotism dus la paroxism i se adresează nevestei în timpul nopţii: «Sara, dă-mi dantura din pahar să te muşc». Vezi, aşa îţi trebuie când râzi de alţii… Ce-i lipseşte chelului? Piure de castane, biscuiţi în ambalaje nevăzute, şi toate astea pentru mine. E mult, mult, mult prea mult, căci eu nici nu-mi puteam dori tot ce văd, deoarece nici nu ştiam că există. Am un sentiment de tristeţe profundă: de ce nu-i Lena cu mine acum, să punem amândoi mâna pe minunăţiile astea, căci singur nu mă pot bucura de ele.
Vai! trebuie să povestesc o întâmplare cu o nucă pe care am găsit-o odată. Îmi dorisem de ani de zile nuci şi când am găsit-o în curte am luat-o fericit. Dar fuseseră nişte viermi mai harnici şi o mâncaseră pe 3/4, noroc că mi-au lăsat şi mie să-mi fac gustul. Mă întrebi ce-mi place mai mult. Tot ce ţi-am înşirat, tot ce nu ţi-am mai spus, înţelege că sunt năpădit de atâtea senzaţii încât fac exact ca un copil pe care ducându-l într-un magazin îl pui să-şi aleagă o jucărie şi el pune mâna pe una, e cu ochii la alta, fuge la a treia şi îi e cu neputinţă să se hotărască. Eu m-am hotărât: din toate o aleg pe Lena. Şi cu asta, basta! Dar de ce-or fi mănuşile cele de lână, două perechi pentru copii? Domnul care mă ajută îmi face cu ochiul ca să nu vază Ana, fetiţa care a venit pe uşă şi nu înţelege nimic din ce vede. El îmi spune: «poate sora matale i-a vorbit prietenei matale de Ana şi Nastasia care vin mereu la mata şi te ajută». O fi! Dar eu aştept să-mi dea indicaţii Lena. Bunătatea Vioricăi, a lui Zizi, a doamnei Constante mă copleşeşte. Cum oare să le mulţumesc? Merit toate astea eu? Probabil, de vreme ce le am în vastele mele apartamente. Ah! cum aş avea chef să le pipăi cu tine împreună, toate lucrurile astea. Măi, a dracului poveste cum se schimbă viaţa unui om… Draga mea, cum ai nimerit Chesterfieldurile tocmai? Nu, dacă de altceva nu mă ating, pe acestea le voi gusta din plin şi chiar pe loc. Am aprins-o! E nespus de plăcută şi nu mă pot abţine de a păstra pachetul. Eu am fost bolnav tare de nervi («psihoză cu turburări mintale» zicea diagnosticul) şi îndopat cu toate medicamentele pentru nebuni, nimic nu mă calma afară de rarissimile ori când se îndura câte un binevoitor şi-mi oferea o ţigară. Credeam că nu voi mai fuma, dar pentru moment îmi face mare plăcere ţigara. Mâine vine Rudy şi o să pledez în favoarea acestui rău, deocamdată necesar, ţinând seama că nu pot încă mânca, deoarece, ascultând sfaturile altora, am băut într-o zi un litru de lapte şi m-a întors pe dos.
Indicaţiile pe care mi le dai sunt ale unui om cu experienţă şi le-am primit aproape la fel şi de la alţi consăteni. Îmi spui să stăpânesc coletele cu sănătate şi inimă uşoară . Nu mi-e uşoară inima, mi-e foarte grea, insuportabil de grea, şi până nu te voi vedea voi fi mereu aşa. Şi închei scrisoarea sărutându-mă «cu multă prietenie», asta mă doare nespus de mult, căci aş fi vrut mai mult decât prietenie de la tine… ori faci ca şi Mincinosul din Valery, «je veux faire attendre le mot le plus tendre…» (a propos, Le menteur şi La nymphe le-am pus pe note).
E bine că îmi aminteşti despre carne, căci n-am mâncat aproape deloc, aşa încât m-am deproteinizat complet în ultimul an şi jumătate, oferind altora carnea. Colegii mei mi-au făcut în ultima vreme mare scandal din această pricină înainte de a părăsi pensiunea.
La punctul 16: nu vreau să-mi aducă Ronca lucrările tale, ci vreau să vii tu cât mai repede posibil cu ele. Şi până la venirea ta nici ligheanul, nici vasele, nici multe, multe lucruri nu vor fi întrebuinţate şi voi continua să trăiesc modest, ducându-ţi dorul. Dacă în scrisorile prime am ezitat să întreb mai insistent de tine este pentru că mă îngrozea gândul că poate nu mai eşti… Văd însă că eşti şi chiar că eşti o proastă. Fii bună şi bagă-ţi minţile în cap şi dacă ai chef să-ţi împarţi viaţa cu un bătrân stafidit, fără dinţi şi cu mustaţă în locul lor, el e fericit să-ţi spele picioarele.
Mă sfătuieşti să-mi scriu melodiile şi să fac altele. Primul sfat îl urmez, cât despre al doilea, întâi vreau aprecierea ta, al doilea nu ştiu dacă izvorul inspiraţiei nu s-a secat. Şi se mai pun probleme tehnice deocamdată nerezolvabile, căci eu nu am armonizat melodiile, nepricepându-mă suficient. Vroiam să le rezolv cu Rogalsky, care avea o sensibilitate muzicală plăcută mie, dar care din păcate a murit. În orice caz am enorm de lucru până voi scrie melodiile, căci unele au ritmuri parşive care mă opresc mult în loc pentru a le da o formă convenabilă. Ce drăguţe erau versurile şi cântecele tale din ’53, cu onomatopeice foarte originale. Era parcă unul cu nişte mieluşei din care unul nu a ascultat-o pe mama lui şi l-a mâncat lupul, care m-a amuzat tare mult, şi altele foarte bune şi originale. M-ai făcut praf şi eram nespus de supărat că n-ai urmat muzica.
Am un om binevoitor (printre alţii) care mă alungă din casă să mă mai plimb, căci altcum aş boli toată ziua după nopţile supărătoare de veghe. Uite, cum am stat de vorbă, în fine, cu tine o noapte întreagă şi se crapă de ziuă. Peste câteva ceasuri poate vine Rudy şi cu Vera (despre care mi-a spus Ronca că te iubeşte, ca şi Olga, de altfel, foarte mult).

Înţelege că scrisoarea asta e prima pe care o scriu cu cerneală. Cerneala, tocul şi peniţa de la tine. Şi că gândurile mele risipite nu le pot ordona şi organiza. Înţelege ce trebuie să înţelegi şi nu ce îţi face impresia fără nici o justificare. Să mă bată necuratul dacă am gândit o clipă că îţi voi produce o cât de mică supărare. Scumpa mea Lena, credeam că vei aprecia sacrificiul meu când călcându-mi peste suflet te sfătuisem să mai amâni vizita până mă voi lămuri asupra realităţilor de aici pe care le ignoram.

Te sărut cu mult, mult, nespus de mult dor şi cu tot atâta dragoste.

Harry

 

(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, p. 36-41)

Notă. Sublinierile aparţin autorului.

Scrisoarea lui  Harry Brauner  către Lena Constante, redactată în perioada domiciliului obligatoriu, a fost transcrisă şi aici.

Alte articole/ texte pe acelaşi subiect:

26 II ’62

Pagini regăsite: evadările tăcute