Despre cei doi interlocutori ai dialogului poetic propus astăzi îmi vine foarte greu să scriu. Amândoi sunt personalităţi exemplare ale literaturii noastre, pe care o reprezintă la superlativ din unghiuri temporale diferite şi destul de îndepărtate. Eventual, aş putea să le scot la lumină asemănările şi deosebirile de tonalitate, forţă şi expansiune creatoare. Unul dintre ei, Mihai Eminescu, ilustrează romantismul în cea mai înaltă formă a sa, vizionară și titaniană, iar celălalt, Mircea Cărtărescu, este un postmodern prin excelenţă, ancorat în scriitura optzecistă prin opera şi nivelul teoretic al cercetărilor sale personale.

Şi totuşi… Amândoi îşi afirmă harul scriitoricesc în poezie, proză, eseistică şi jurnalismul timpului lor. Ambele voci sunt combative, energice, într-o veşnică tinereţe a cuvântului menit să exprime adevărul. Au trecut atât de des prin acelaşi purgatoriu al recunoașterii şi contestării valorii lor, încât nu mai are rost să irosesc digiţii evocând acum traseul sinuos al aşezării lor la cei doi poli fundamentali ai culturii noastre.

În cartea sa din 1984, The Taming of Romanticism, Virgil Nemoianu distingea, revoluţionând orice categorisire a romantismului, două stadii ale curentului: High Romanticism (definit prin radicalism ideologic, vizionarism, integrarea contrariilor, misticism şi intensitate pasională) şi Biedermeier Romanticism (caracterizat de idilism, intimism, pasiuni moderate, ironie, moralitate, socialitate, reformismul domestic). În literatura română, cele două momente ale romantismului se ivesc într-o ordine inversă faţă de celelalte arii culturale, căci numai prin creaţia eminesciană se insinuează forma puternică şi radicală a romantismului, mai ales în amplele poeme cosmogonice ale căror viziuni depăşesc graniţele consacrate ale timpului şi spaţiului.

În opoziţie cu spiritul vizionar eminescian se construieşte lumea timpului nostru, căzută în istorie şi prozaism, prinsă în poeziile lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul, la fel ca ceilalţi autori ai generației sale, resimte criza literaturii şi descoperă o cale de salvare în raportarea la marile sensibilităţi ale culturii noastre. Nu ne miră faptul că Eminescu este rescris cu voluptate în postmodernism, dar într-un registru lejer, ludic sau ironic, cu numeroase ecouri metatextuale, şi cu un alt simţ al realităţii, diferit de cel romantic. Ştiu că risc să mă îndepărtez iar de subiectul propus, dar simt că următoarea afirmaţie a lui Cărtărescu, din studiul său intitulat Postmodernismul românesc vine în ajutorul decodării relaţiei dintre cele două texte de astăzi: ,,Postmodernismul nu crede în altă realitate decât cea produsă de el însuși. Aşa cum realitatea lyrics-urilor formaţiilor rock admirate de optzecişti (‘The Beatles’, ‘Pink Floyd’, ‘Led Zeppelin’) nu reflectă direct şi spontan realitatea lumii britanice sau americane a vremii, textele optzeciste sunt adeseori visătoare, utopice, psihedelice, de oriunde şi de nicăieri. Ceea ce exprimă ele dincolo de orice contextualizare şi eticizare este libertatea interioară a poetului”. Un summum de trăsături ce apropie în mod neaşteptat poezia eminesciană de cea postmodernă.

Primul text de astăzi este prea cunoscut şi prea vast pentru a-l reda integral. Toţi l-au studiat, din păcate prea mulţi au făcut-o didactic, după scenarii uzate, pierzând adevăratele sensuri. Sigur că toată lumea cunoaşte cele două metamorfoze ale lui Hyperion, călătoria regresivă, patima iniţială, respectiv cumpătarea stoică din final. De aceea am ales versuri mai puţin străbătute de canoanele interpretărilor convenţionale, îndrăgite nespus de Constantin Noica, poate singurele ce sintetizează natura daimonică şi titaniană a lui Hyperion, oscilaţia fiinţei sale între apolinic şi dionisiac. În relaţie cu Luceafărul eminescian, Poema chiuvetei pare a deschide un interesant dialog între categorii fundamentale: ilimitat/ limitat, etern/ perisabil-biografic, vizionar/ prozaic, înălţător/ derizoriu.

Luceafărul (fragment)

de Mihai Eminescu

Iar tu, Hyperion rămâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu dentâi –

Să-ţi dau înţelepciune?

 

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

 

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ți-aş da pământul în bucăți

Să-l faci împărăţie.

 

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

 

Poema chiuvetei

de Mircea Cărtărescu

 

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă mușamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noapte deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

 

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi la obiectivitatea ei

şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

…cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari

şi tot ce a fost mi se pare un vis.

 

Notă. Am scris textul de mai sus în 29 decembrie 2008. Astăzi, cu puţine ore în urmă mi-am adus aminte de rândurile sale. La şcoală, într-o răsfoire grăbită a titlurilor zilei, ochii mi s-au oprit îndelung asupra unui articol din Revista 22. Iar câteva gânduri ale scriitorului Mircea Cărtărescu mi-au provocat o strângere dureroasă de inimă:

Mă consider deja un expatriat. Am fost eliminat din viaţa publică de la noi cu o brutalitate securistică, şi nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel. Am înţeles, în fine, că nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nicio legătură cu viaţa publică românească şi nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colţul meu liniștit, pentru prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară. Îmi ignor compatrioţii la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în America sau în România e total indiferent pentru mine. Înstrăinarea e aceeaşi.

…Recent, mi se adresase o întrebare referitoare la elementele viabile care conferă individualitate spiritualităţii româneşti de pretutindeni. Am răspuns atunci că, pentru mine, un reper fundamental este Monica Lovinescu, vocea libertăţii noastre într-un timp neprielnic, al neantizării adevăratelor valori, pierdut în anii nefaşti ai comunismului. Dar acum, oare, ce fel de timp trăim?! Ce fel de timp trăim dacă, într-o lume cu o aparentă deschidere spre universal şi diversitate, cele mai importante voci din cultura românească sunt marginalizate, transformând, în schimb, imensul spaţiu virtual într-o pepinieră de mediocrităţi?! Întreb doar, cu amărăciune. Întregul interviu cu Mircea Cărtărescu poate fi citit aici: http://www.revista22.ro/am-fost-eliminat-din-via539a-publica-de-la-noi-cu-o-brutalitate-securistica-ma-consider-deja-un-expatriat-27737.html

Anunțuri