V-am povestit cum a fost la Salonic cu bagajul Vioricăi? Nu cred că v-am povestit.

Deşi prima ei reacţie, la aterizare, ar trebui să ne dea serios de gândit, ne căutăm totuşi de-ale noastre. Fiecare îşi recuperează geanta de cală de pe banda mobilă, apoi ne retragem cuminţi lângă un automat de cafea, aşteptând să se refacă grupul celor două delegaţii, din Oradea şi Budapesta. Este chiar momentul când vocea ascuţită şi îngrijorată a Vioricăi magnetizează toate privirile din aerogară: ,,Acesta nu este bagajul meu! Nu este bagajul meu!”, repetă ea ţopăind de vreo trei ori în jurul genţii negre. Se linişteşte brusc: ,,Ba este.” Răsuflăm uşuraţi, s-a mai temperat între timp şi tensiunea ridicată de falsa alarmă a colegei noastre. Nu pot să nu mă gândesc, totuşi, ce paranghelie s-ar fi declanşat dacă cineva ar fi luat din greşeală bagajul Vioricăi… Ntz!

Ne urcăm în autobuzul 78 şi urmăm îndeaproape indicaţiile primite de la gazdele noastre. Ştim că trebuie să coborâm undeva, la capăt de linie, să luăm altceva, apoi să continuăm drumul până la destinaţie. Mă simt foarte incomodată şi înghesuită în acest autobuz cu prea multe scaune pentru călători şi prea îngust spaţiu pe culoar pentru genţile de călătorie – unele, imense. Mari, colorate cu tot felul de desene simpatice, nu pot fi ţinute în braţe. Le aliniem cam haotic pe culoar, printre picioare, pe unde găsim puţin loc. Arată bine cu fly-erele atârnânde de mânere, cu numele noastre înscrise acolo şi cu numărul zborului. Al meu, mai ales, atrage privirile cu modelul său cochet de Burberry şi cu cele două lăcăţele fixate pe fermoarele exterioare ce transmit un suav mesaj angajaţilor din aeroporturi: ,,Pas, băieţi! Pe aici nu se trece!” Călătorii din autobuz sunt foarte amabili. Fiecare ştie unde trebuie să coborâm. Din păcate, fiecare ştie altceva. Iar noi ignorăm cu graţie avertismentul din mesajul colegilor greci, potrivit căruia tranzitarea Salonicului durează cel puţin o oră… şi coborâm după numai 30 de minute într-o îngrăditură ce aduce cu o posibilă autogară. Invadăm, toţi cei 11, micul peron al staţiei de autobuz şi încercăm să ne dezmeticim. Nu apucăm. ,,Acesta nu este bagajul meu!” se aude din nou glasul piţigăiat al Vioricăi. Din nefericire, acum are dreptate. Oprim autobuzul la timp şi Viorica îl cercetează cu de-amănuntul, însă fără succes. (În paranteză fie spus, ar fi trebuit să ne reluăm locurile în acel autobuz şi să mergem mai departe. Dar acest detaliu aveam să-l aflăm câteva ore mai târziu…) Qui pro quo-ul perfect, îmi spun în gând, marcată de incident. Spontan, îmi trec prin minte vreo zece scenarii de groază. Îmi păstrez mintea limpede şi încep să cercetez geanta rămasă în posesia Vioricăi. E de aproximativ aceleaşi dimensiuni, la fel de neagră, cu o fundiţă roz împletită pe mâner şi – surpriză! – cu numele adevăratei posesoare scris pe etichetă cu caractere greceşti, de mână. Desluşesc repede numele, însă prenumele îmi rămâne neclar. Ştiu că am nevoie de numele complet pentru a reuşi ceva. Altceva îmi distrage atenţia. La capătul peronului observ o mişcare browniană. Un grec mic, îndesat, tânăr, obraznic, strigă ,,Romania! Romania!”, îmi trimite bezele, gesticulează şi comentează ceva, probabil cam deplasat. Apuc geanta de coarne şi mă duc direct la el. Nu se pierde cu firea şi vrea să-şi continue spectacolul. Nu-l las, mai ales că-l prind că ştie vreo două boabe de engleză. Mă lămureşte cu prenumele, Teodora, apoi mă asigură că Salonicul e plin de persoane feminine cu întregul nume respectiv. Îi mulţumesc frumos şi mă întorc la echipa mea. Continuă să strige şi să-mi trimită bezele, dar n-am timp de el.

E timpul să trecem la nivelul următor. Viorica e în transă şi vrea să meargă la biserică. Magda n-o lasă. O ia pe sus şi pornesc amândouă în căutarea unui jandarm, recomandat cu căldură de toţi cetăţenii greci aflaţi în staţie. Între timp, aflăm că suntem, de fapt, într-o gară, şi că urmează să luăm un alt autobuz din care să coborâm la prima, la a doua sau la a patra staţie. Depinde de persoana care ne oferă indicaţiile. Ne luăm la revedere de la colegii din Budapesta şi îi lăsăm să-şi continue călătoria. Pun mâna pe telefon şi o sun pe colega mea din Grecia, V., pentru a-i cere ajutorul în franceză. Răspunde fiica ei, în engleză, aşa că predau Laurei ştafeta dialogului ca să nu-mi caut cuvintele cu excavatorul. E bine, ne descurcăm. Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Cu siguranţă poliţia ne va ajuta. Descoperim cu bucurie că gara este într-un mall. Ni s-a cam făcut foame şi sete cu atâtea emoţii şi peripeţii. Ne plimbăm într-acolo şi, între timp, sună telefonul. Acum e V., în franceză, cu cerinţe clare, limpezi, aşa cum am cunoscut-o mereu pe această minunată doamnă: numele persoanei care a luat bagajul şi numărul zborului. La celălalt capăt al mall-ului – dar tot în mall – vedem o bisericuţă, cu uşile de sticlă precum ale celorlalte spaţii comerciale din zone. Intenţionez să intru împreună cu Laura, dar femeia de serviciu se aşază de-a curmezişul în faţa noastră, cu mătura ridicată în poziţie de luptă. Renunţăm să pătrundem, dar ne închinăm pe la cele icoane aflate în exterior, apoi ne comandăm două espresso la cafeneaua din gara-mall-biserică-sală de aşteptare-etc. Sună telefonul. Voce de bărbat, se recomandă a fi din partea sistemului de securitate de pe aeroportul din Salonic. Îl întreb repede în ce limbă vrea să povestim: ,,English or francais?” Alege english şi i-o dau pe Laura. Nu reuşesc să se înţeleagă, engleza domnului e prea subţire. Acesta e momentul în care intră pe fir chelneriţa, excelentă vorbitoare de engleză. Îi dăm telefonul, află în greacă tot ce ne interesează, oferă date despre locaţia noastră precisă. Înţelegem doar că totul e în regulă şi trebuie să rămânem pe loc, deoarece cafeneaua a fost declarată zona fierbinte. Nu ştiu ce a făcut V., dar e bine. Totuşi, optimismul nu-mi prea face curte. Se întorc Magda şi Viorica, cu poveşti de pe frontul lor. Trebuie să ieşim afară, ne zoresc ele, în curând va veni acolo un poliţist. Nu putem, ne încăpăţânăm eu şi Laura să rămânem, am fost consemnate drept stâlpi de cafenea.  …Deci fetele au găsit jandarmul căutat, l-au descusut şi au înţeles că nu le poate ajuta cu nimic altceva decât cu numărul de telefon de la poliţie. Unde, la primul lor apel, n-a răspuns nimeni. Nici la al doilea. La al treilea a ridicat telefonul omul care a promis că vine în faţă la gara-mall ca să ia declaraţii… În acest punct ne aflăm. Ieşim sau rămânem înăuntru? Sună telefonul. E V., singura care mă linişteşte de fiecare dată când intervine, pentru că toate demersurile ei au o finalitate sigură. S-a rezolvat, angajaţii aeroportului au intrat în sistemul de date, au aflat persoana, au contactat-o şi va sosi la cafenea într-o jumătate de oră. Dar să nu cumva să plecăm de la cafenea. Acum mă lupt cu fetele, care nu cred că e posibil aşa ceva. Dar de ce să nu ieşim afară să ne întâlnim cu poliţistul? Dacă nu ai înţeles tu bine? Cum să nu înţeleg, doar am vorbit în franceză. Şi în engleză, şi în greacă…

Ce frumos e în Grecia! Toţi călătorii din gara-mall ne privesc cu simpatie, ne înconjoară, ne dau sfaturi, îşi exersează engleza. Mă simt ca acasă. După o jumătate de oră soseşte bătrânica ce a pricinuit toată tevatura cu genţile. E însoţită de fiica, nepoata şi strănepoata sa. Fiica îşi cere mii de scuze, noi îi mulţumim pentru graba cu care s-au deplasat spre cafenea, locul de întâlnire. Acum toată lumea vorbeşte. Suntem în centrul atenţiei şi, nu ştiu de ce, al admiraţiei acestor oameni care-mi plac cu adevărat. Ne savurăm cafeaua şi apa, Viorica se închină la icoanele din faţa bisericuţei şi ne face nu-ştiu-ce promisiuni pentru că am ajutat-o. Îi mulţumesc sincer pentru aventură. Ne strângem cu răbdare bagajele, hainele (e mult mai cald decât acasă şi-am început să ne desfoliem), ne ridicăm… Un agent de pază, cu vestă de protecţie antiglonţ şi cu toate cele necesare în dotare dă buzna în milocul nostru. Începe cu Laura, continuă cu Magda. Suntem din România?! Da?! Chiar suntem din România?! El iubeşte România, se va căsători în curând cu o fată din România, ne-a vizitat ţara de Sfânta Paraschiva, este un romantic. Priveşte extatic spre fiecare dintre noi, de parcă am fi tot atâtea proiecţii ale idealului său de iubire. Mă tem că va începe să cânte. Momentul e de milioane şi, rămasă cu gura căscată, uit să filmez pe ascuns. N-o să mă creadă nimeni dacă povestesc asta acasă. ,,Şi de unde-i fata ta?” îl întreabă careva dintre noi. ,,Din Moldova!”, îi sclipesc ochii a fericire. ,,Ooo! ţine-o bine să n-o pierzi! Fete faine sunt pe-acolo”, îl asigurăm noi complice. Ne conduce spre ieşirea din mall şi am impresia că participăm la un marş triumfal, cu garda de corp de-a dreapta. Le mai ameţeşte puţin pe Laura şi Magda, eu nu mă pot opri din râs, iar afară ne reaminteşte ce autobuz vom lua şi la ce staţie vom coborî: la prima. (Nici vorbă de prima staţie, după cum avea să ni se releve de îndată, când am coborât, pe bune, şi am coborât degeaba. Dar asta-i altă poveste.) Bine că totul s-a terminat cu bine.

,,Măi, veniţi odată, sau vă mărit pe-aici?!”

 

Anunțuri