Pe doamna Rodica am cunoscut-o mai bine în anii liceului. A fost bibliotecara Liceului Pedagogic din Sibiu în lunga perioadă de 12 ani pe care mi-am petrecut-o învăţând în diferitele săli ale respectabilei şcoli aşezate în vechea clădire a Mănăstirii Ursulinelor. Nu m-a uimit pe atunci ipostaza nostimă creată de vigilenţii cerberi şi moralişti ai vremii, pentru care dascălii erau ,,tovarăşi” de nădejde ai societăţii. Aşa învăţase generaţia noastră încă de la grădiniţă, aşa ni se părea firesc să ne adresăm. Cine să ne fi spus altceva?! Dar oarecum nefiresc mi se pare astăzi că singura ce rămăsese cu apelativul ,,doamnă” era bibliotecara. Nimeni nu-i rostea numele de familie, Broscăţeanu. Pentru toţi era doamna Rodica. Încă din clasele mai mici simţeam că personalul şcolii o proteja cumva. La bibliotecă eram trimişi doar cei liniştiţi, cu bun simţ şi cu adevărat pasionaţi de lectură, iar ceilalţi erau descurajaţi subtil, fiindcă se ştia că doamna bibliotecară reacţionează uneori ciudat. Poate că acesta a fost motivul deselor mele incursiuni printre rafturile paradisului din secţia cărţilor pentru copii de la Biblioteca Astra, unde-mi potoleam insaţiabila poftă de lectură.

Mi-e imposibil să explic în perisabile cuvinte cât de mare nevoie aveam să citesc. Când sora mea mai mare s-a căsătorit şi s-a mutat la Timişoara (oraş ce avea să mă adopte periodic de prin 1976-1977 şi să-mi devină a doua casă), a luat cu ea toată biblioteca pe care şi-o încropise. Acasă mi-au rămas cărţile de… învăţământ politic lăsate plocon de tata înaintea definitivei sale plecări într-o lume mai bună, dar şi extraordinarele cărţi de literatură pentru copii, adevărată iniţiere în viaţă. Biblioteca personală de acum, însumând multe mii de volume preţioase, a început a prinde contur odată cu admiterea mea la prestigiosul liceu de dascăli din Sibiu, care-şi disputa venerabila vârstă cu Facultatea de Teologie din localitate. Mama nu mai avea încotro; era nevoită să se restrângă de la alte cheltuieli pentru a-mi cumpăra cărţi. Le devoram într-o zi sau o noapte, apoi tânjeam după altele.

Acela a fost momentul când au început drumurile mele în sanctuarul doamnei Rodica. La început nici nu m-a luat în seamă. Îmi dădea cărţile cerute şi părăseam locul fără multe cuvinte. Dar cărţile se reîntorceau cuminţi şi citite după doar două-trei zile, determinând-o să mă privească exigent şi să-mi pună întrebări cu privire la conţinutul lor. Ochii doamnei Rodica aveau acea frumuseţe stranie şi tulburătoare, şi o seninătate intensă cum nu mai văzusem decât într-o fotografie color a lui Elisabeth Taylor. Privirea îi pătrundea în mine şi-i rămânea acolo, bună şi caldă, dar cu o greutate ce-mi strivea sufletul şi nu ştiam de ce. Prin clasele a 10-a – a 11-a, începusem să simt mai mult ,,puterea” cu care fusese învestită, neoficial, bibliotecara. Nu mai intram doar în pauze la bibliotecă, ci mi se permisese să fac parte din ea. Doamna mă ceruse în mod categoric drept ajutor pentru inventarierea cărţilor. Nimeni nu s-a opus, n-am văzut nicio grimasă de nemulţumire pe feţele profesorilor cărora aveam să le absentez de la multe ore. Toţi circulau ca pe sârmă. Doamna Rodica a primit ce a dorit, iar eu am răsuflat uşurată, mai ales din cauza nesuferitei de matematică (o profesoară slab pregătită, absolventă la F.F., care nu prea ştia carte). Cele două încăperi ce găzduiau biblioteca se aflau foarte aproape de sala mea de clasă, accesibile fiind din a doua curte interioară a clădirii. Alături se afla intrarea în pod, pe care am forţat-o de multe ori împreună cu câteva colege pentru a colinda tainele înălţimilor. Criptele de la subsol, cercetate deja în gimnaziu, nu mai prezentau interes. Într-una din acele drumeţii prin pod s-a întâmplat că ne-am cocoţat pe tot soiul de bârne şi lăţişori până sus, în clopotniţă, unde am tras, din greşeală, clopotul Ursulinelor. N-a fost niciuna dintre noi pedepsită, deşi vestea despre isprava ,,ălora cinci din a XI-a A” ajunsese până hăt, departe. Capul răutăţilor era cine trebuia, din fericire.

Aşadar, un timp n-am mai făcut nicio trăznaie. M-am implicat trup şi suflet în inventarierea cărţilor din bibliotecă. Luam pe rând cărţile din rafturi şi le consemnam datele şi cotele în nişte registre uriaşe şi vechi de când lumea, cu file groase şi galbene. Nu mi-era greu să constat că totul era vraişte în scriptele bibliotecii. Era o harababură, un haos, cum nu mai văzusem nicăieri. M-am ambiţionat să le pun eu în ordine pe toate. Acum, privind serios în urmă, înţeleg că nu făceam mare lucru. Dincolo de privirea senină a doamnei se întindea o nebuloasă păstrată bine camuflată sub o complicitate colectivă. Probabil că nimănui nu-i păsa, de fapt, de inventarul volumelor şi nici nu cred că vreun inspector se va fi abătut vreodată pe-acolo. Într-una din acele zile, o colegă bine intenţionată, cu părinţi sus-puşi, m-a sfătuit să nu iniţiez vreodată cu doamna Rodica un dialog legat de fiica sa. Care fiică? Nici nu ştiam că are o fiică. Nu, nu mai are. A avut… Şi cu răbdare colega mi-a destăinuit terifianta istorie. Rămăsesem mută. Citisem, la vremea lor, toate romanele poliţiste ale lui Horia Tecuceanu, dar nu-mi imaginam că tocmai fiica doamnei devenise un caz, un personaj dintr-o operă de ficţiune… Trecuseră 10 ani de la inomabila întâmplare, dar privirea acelei mame sfărâmate în mii de cioburi invizibile îmi sfredelea sufletul şi rămânea acolo, bună şi caldă, dar cu o greutate ce-mi strivea inima. Când am încheiat, doamna Rodica mi-a dăruit patru volume noi şi neînregistrate de proză literară. Sadoveanu, mult Sadoveanu, romane istorice şi povestiri.  Pentru mine, cea bolnavă de cărţi şi lectură, erau un dar nepreţuit. Parcă mi-ar fi dăruit cineva lâna de aur să ţes în joacă ficţiuni şi să reînviu lumi de mult pierdute în ruine de uitare.

Soarta ne-a despărţit într-un mod neaşteptat. Spre sfârşitul clasei a 11-a, chiar în ziua noastră de practică pedagogică pe coclauri (adică taman la capătul judeţului, la casa de copii din Turnu Roşu), s-a prăbuşit tavanul în clasa noastră. Ce noroc pe capul nostru, ni s-a spus a doua zi, că nu ne-am aflat la faţa locului, altfel am fi devenit toate surcele şi fiare contorsionate precum băncile făcute zob. Întreaga structură de rezistenţă a clădirii vechi este afectată, ni s-a mai adăugat, deoarece nu s-au făcut de zeci de ani lucrări de întreţinere. Vieţile tuturor erau în pericol. După îndelungate deliberări – nu ştiu ale cui, nu ştiu la ce nivel -, s-a hotărât ca toate clasele de liceu să fie strămutate într-o cazarmă aparţinând Şcolii Militare de Transmisiuni de pe Calea Dumbrăvii, oferită cu generozitate de capii armatei. Ceea ce părea un coşmar pentru noi, începea să se concretizeze. Corpul în care mi-am încheiat studiile pedagogice este dat astăzi în folosinţa Facultăţii de Drept ,,Simion Bărnuţiu”. Dar în septembrie 1988, când ne-am mutat noi acolo arăta cu totul altfel. Ţin minte că la primirea noii săli de clasă ne-am suflecat cu toate mânecile şi ne-am străduit să transformăm vechile dormitoare cazone, unde ferestrele cădeau la propriu în capul nostru, în săli civilizate de studiu. Când am deschis prima dată fereastra, mi-a alunecat faţa la vederea bradului falnic, împodobit pe fiecare creangă şi cetină cu şosete kaki, care mai de care mai uzate. Cred că băieţii făcuseră vreun concurs de aruncat cu dichis şi maximă precizie şoseata înmiresmată. La scurt timp după venirea noastră bradul a fost tăiat. Probabil obtura vederea…

Un an mai târziu, în septembrie 1989, ca proaspătă învăţătoare, aveam să-mi suflec din nou mânecile hainelor delicate şi să spăl ferestre, parchet, urme de tencuială la noua şcoală. Între timp se întâmplase inimaginabilul: Nicu Ceauşescu luase decizia de a se construi în Sibiu trei şcoli noi pentru a rezolva cumva problema spaţiilor suprapopulate din oraş. Şi, pentru că Nicu a dorit, totul s-a realizat. Şcolile au fost finalizate într-un ritm spectaculos, în 1 septembrie au fost date în folosinţă, iar în 15 septembrie a avut loc inaugurarea oficială a uneia dintre ele… (Ar mai fi de evocat multe întâmplări frumoase şi dragi din acea perioadă, dar aceasta e totuşi o altă poveste…) A rămas unica situaţie în învăţământul comunist, când o întreagă generaţie de absolvente cu domiciliul într-un oraş avea să beneficieze de titularizare. Acasă. Mai mult de 20 de posturi titularizabile. Niciuna n-a rămas pe dinafară. Ideea era greu de digerat de către un grup de inspectori corupţi până-n măduva oaselor, obişnuiţi să tranzacţioneze detaşări şi supliniri (de titularizări nici nu putea fi vorba) pe bani mulţi şi privilegii.

Clasa a 12-a şi tot ce a urmat după a aceea nu a fost o perioadă uşoară. La sfârşit, doamnei Rodica i-am făcut ritualica serenadă. Ne-a primit ireproşabil. Ne privea pe fiecare cu acei ochi intenşi ce căutau un adânc nedefinit în sufletele tinerelor aflate în raza lor. Cam tot pe atunci am descoperit pe un culoar întunecos şi lăturalnic al liceului învecinat, ,,Gheorghe Lazăr”, tabloul uneia din clasele promoţiei 1977. Dintr-o fotografie m-au străfulgerat aceiaşi ochi ireal de frumoşi, dar pictaţi pe chipul unei copile de o frumuseţe nepământeană. Era fotografia Ancăi.

Anunțuri