Când ne-am cunoscut, aveam amândoi aproape 16 ani şi învăţam la licee diferite din urbea sibiană. Aveam în comun apartenenţa la zodia Câinelui de metal, iubirea pentru patrupedele canine şi cam atât.

Ovidiu era cu 30 de cm mai înalt decât mine, dar pe niciunul nu ne incomoda diferenţa pe care, de altfel, n-o observam. În timpul plimbărilor noastre, întotdeauna diurne, prin Parcul Sub Arini, ne însoţea Lucky, un splendid exemplar de dalmaţian tânăr şi plin de vitalitate, după coada căruia nu trebuia să alergăm niciodată printre bănci şi copaci, deoarece revenea mereu singur, luându-şi locul alături de noi. Unul dintre subiectele de conversaţie preferate de Ovidiu era despre fostele sale iubiri şi despre experienţele lui erotice de până atunci. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că bravează, asumându-şi un imaginar rol de macho man adolescentin şi fără tuleie, dar îl lăsam să sporovăiască. În fond, avea o fantezie bogată. Prietenia noastră nu s-a transformat însă niciodată în altceva, o relaţie romantică fiind exclusă de lipsa oricărui firicel de pasiune.

De împrietenit, ne-am împrietenit spontan, la o petrecere, atrăgându-ne precum polii opuşi ai unor magneţi aiuriţi. Nici nu era greu. La petreceri, Ovidiu nu era doar sufletul grupului, ci şi băiatul cu muzica. Iar eu, de când mă ştiu (iar cei ce mă cunosc pot depune mărturie că aşa stau lucrurile), am fost mereu lângă şi cu băiatul cu muzica. Fără nicio excepţie. Ovidiu cel cu muzica avea şi alte interesante posibilităţi, restrictive altora în acele timpuri. Un frate la Academia Navală din Constanţa (sau cum s-o fi fost numind pe atunci), părinţi foarte bine ancoraţi material şi financiar, cu numeroase ieşiri peste graniţe, toate acestea îi permiteau lui Ovidiu să-mi satisfacă deseori mofturile. Nu s-a întâmplat nici măcar o dată să mă plâng, distrusă, ciufulită, cu lacrimi în ochi, de absenţa unui lucru indispensabil pentru finalizarea vreunei activităţi, iar Ovidiu să nu mi-l ofere chiar a doua zi. Cred că dacă i-aş fi cerut luna de pe cer ar fi împachetat-o frumos peste noapte şi mi-ar fi dăruit-o .

Magnetofoanele şi boxele lui Ovidiu erau pe drumuri continuu, iar noi alături de ele, de la o petrecere la alta. Spectrul examenului primei trepte de liceu era încă departe şi nu flutura ameninţător. Uneori boxele se înmulţeau, devenind patru, fie pentru impresie artistică, fie pentru dinamitarea zidurilor din vecini. Când am împlinit 16 ani, Ovidiu s-a întrecut pe sine. A ales o muzică superbă, perfect sincronizată cu cele mai exigente topuri din Occident. A doua zi, după prânz, s-a reîntors pentru a-şi prelua magnetofonul, staţia şi boxele. Era un sfârşit ceţos de noiembrie, cu temperaturi apropiate de 0 grade C. La orizont se profila deja una dintre cele mai geroase ierni ale deceniului. Am avut impresia că sub canadiana groasă Ovidiu părea şi el cam voluminos. În mijlocul camerei, la căldură, şi-a desfăcut haina cu gesturi lente şi a început să scoată blând, pe rând, patru mogâldeţe de dalmaţieni de aproximativ 2 luni. Iubita lui Lucky le făcuse o fericire, iar cei patru neastâmpăraţi îşi luaseră în posesie locul din familia tatălui. Vă puteţi imagina explozia mea de bucurie şi micul haos creat instantaneu prin cameră?

Dalmatians

La plecare, puii şi-au reluat locul în căldurosul interior al canadienei, fără a îngreuna defel transportarea concomitentă a aparaturii muzicale. Doar Ovidiu era capabil să le facă pe toate în acelaşi timp.

Anunțuri