Autor: prof. dr. Maria Hulber

Argument

În literatura universală, romanul ocupă un loc aparte, diversitatea formelor sale fiind determinată de succesiunea epocilor culturale şi de evoluţia gândirii umane. Ideea este subliniată de importanţi cercetători ai genului. În aceeaşi direcţie, Toma Pavel notează că ,,în fiecare epocă romanul intră în relaţie cu orizontul gândirii extraliterare” (Pavel, 2003, p. 45). Există astăzi un vast material documentar referitor la roman şi la originea diferitelor sale variante, dar problema speciei ridică încă dificultăţi teoreticienilor literari. Ei manifestă reticenţe în aprecierea definitivă a unor trăsături ale romanului, aflându-se în situaţia unor restructurări radicale. Mihail Bahtin observă că definiţiile romanului consemnate de romancierii înşişi în prefeţe operelor lor sunt mult mai interesante, iar romanul este ,,singurul gen în devenire, încă necristalizat” (Bahtin, 1982, p. 536). Afirmaţia este susţinută de Georg Lukács, precum şi de Corneliu Nistor, care notează despre ,,labilitatea formelor” (Nistor, 1981, p. 79) sale. Ca specie în continuă devenire, romanul pare că se opune oricărei încercări normative şi reflectă cel mai bine transformarea realităţii, evoluţia lumii moderne care a dus la apariţia sa. Mihail Bahtin remarcă faptul că geneza şi devenirea sa ,,au loc la lumina zilei istoriei” (Bahtin, p. 536). Romanul are forţa de anticipare a evoluţiei ulterioare a întregii literaturi şi contribuie la înnoirea celorlalte genuri, le ,,converteşte la imperfecţiune” (Bahtin, p. 540). În epocile culturale în care romanul predomină (de exemplu, în secolul al XVIII-lea), celelalte specii narative dobândesc, într-o anumită măsură, trăsături romaneşti).

Continuarea în curând!

Anunțuri