Cred că fiecare om îşi aminteşte de cel puţin un examen atipic, neconvenţional, cu care s-a confruntat cândva pe băncile şcolilor sau ale universităţilor. În cazul meu, nu trebuie să mă gândesc prea mult, fiindcă e imposibil de uitat unul dintre acele examene ce ne marchează pentru totdeauna prin conţinuturile pregătite şi strategiile de evaluare.

Eram în perioada studiilor postuniversitare şi mă număram printre puţinii fericiţi înscrişi la Litere în 1990. Aceasta însemna că aveam posibilitatea de a opta pentru un ciclu neîntrerupt, universitar + postuniversitar, de 6 ani. Eram o rara avis, după cum vă spuneam, străduindu-mă să-mi duc la bun sfârşit examenele din anul VI. Nu-mi mai era de mult teamă de examinări şi colocvii. Încă de prin anul III aşteptam cu bucurie sesiunile, cu încordarea celei ce doreşte cu nerăbdare să arate tot ce poate, tot ce a pregătit pe parcursul semestrului, într-o senină competiţie cu sine. Nu existau eşecuri, ratările se numărau, eventual, printre motivele literare din cărţile condiţiei umane citite.

Totuşi, în acel an, un scriitor se hârjonea de câteva luni cu limitele mele. Îl citeam asiduu pe Cioran, descoperindu-l, cu fiecare carte, în vâltoarea ideilor nihiliste aflate în continuă schimbare de la o perioadă de creaţie la alta. Chiar Cioran se afla în miezul încercării ce mă aştepta la capătul cursului intitulat Scriitori români în literaturile europene susţinut de domnul profesor Iosif Cheie-Pantea. Mă întrebam cum va arăta subiectul şi glisam prin zeci de teme posibile pe măsură ce filele se rostogoleau savuroase sub ochii mei.

Înaintea examenului am aflat – iar vestea mi-a stârnit un viu interes – că vom putea păstra pe mesele de scris oricâte cărţi de Cioran putem aduce cu noi. M-am gândit că e mai bine aşa; dacă nu le-aş fi citit înainte, nu le-aş fi pututfolosi decât ca obiect de decor. În plus, oricum e cam dificil să călătoreşti prin galaxia Cioran dacă n-ai măcar un plan de orientare cu câteva puncte de reper, teme mari ale scrierilor acestui inepuizabil gânditor.

Ziua cea mare mi-a oferit însă o neaşteptată surpriză. Unică, nu s-a mai repetat vreodată. Gentuţa mea avea o oarecare greutate. Îmi adusesem la Universitate 11 (unsprezece) volume cu opera filosofului. Numărul lor n-am cum să-l uit, nici titlurile, pentru că şi acum îşi au locul privilegiat pe rafturile bibliotecii de acasă. Colegii mei aveau şi ei cam tot atâtea volume/ cap de examinat. Puteam organiza un adevărat simpozion Cioran! Domnul profesor şi-a făcut plăcuta apariţie, la fel ca întotdeauna. Mereu mi s-a părut un tip descins din epoca Junimii şi, de altfel, ne şi predase Literatura Marilor Clasici în anul II, valorificând la capitolul despre Eminescu excelentul curs al lui Eugen Todoran. Dar în acea după-amiază de primăvară (era prin mai 1996) avea alte planuri cu noi şi cu Cioran. Ne-a dictat două citate, urmând ca noi să redactăm două eseuri pornind de la acestea, cu extindere spre întreaga creaţie a scriitorului. Apoi ne-a anunţat timpul de lucru, ne-a salutat şi… a ieşit din sală. Nu vă mai povestesc câte minute ne-am privit consternaţi. Importante erau afirmaţiile cioraniene, aserţiunile cum ne place să ne alintăm, mai nou, spunându-le. Spre ruşinea mea, pe una nu mi-o mai amintesc, deşi ştiu că era foarte importantă. Cea de-a doua era despre moarte. Parafrazez, căci nu am pretenţia de a mi-o aminti perfect: Tot ce este important se află în apropierea morţii. Se poate să fi scris bine, inspirat, căci am luat nota maximă.

…De câteva zile mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Cioran. Pentru mine, cea care mi-am pierdut tatăl pe când aveam doar 9 ani, mama părăsindu-mă şi ea destul de recent, lăsăndu-mă cam prea repede singură în lume, lucrurile chiar aşa stau. Pot depune mărturie: Tot ce este important se află în apropierea morţii…

Anunțuri