În seara când a ştiut că totul s-a terminat, a început să împacheteze. Nu ea trebuia să plece, ci lumea de până atunci, cu istoria, insomniile, cantităţile şi calităţile ei. Ceva putred rodea insidios fiecare micron al spaţiului ce-i fusese atât de familiar altădată, lăsând în urmă un iz acut, cu gust amar, dar în reverberaţii dulcege, totuşi, în notele sale cele mai joase, disimulate între şifonier şi marginea patului de lemn.

Aproape ritualic, a mângâiat fiecare obiect în parte, mirându-se că inutilitatea concreteţii nu o mai contrariază la fel ca atunci când îi invada intimitatea şi îi pigmenta aerul. Pe rând, fiecare a fost redat cuvântului său, ca într-o tandră îmbrăţişare a semnificaţiilor pierdute odată cu orgolioasa intrare în materie. De-a lungul peretelui de sud dormitau înşiruite, într-o voluptoasă aşteptare, cutiile-cuvinte, asemănătoare unor bizare sarcofage de foneme plictisitoare. Fiecare carte şi-a găsit locul în propriu-i recipient. Au urmat hainele de iarnă, furculiţele, umbrelele, patul, veioza cu abajurul improvizat din câteva frunze de toamnă adunate din parc la braţul lui. Mai greu i-a fost cu colecţia de minerale. Încă nu-şi ambalase dorul, iar vederea micilor pietricele, cu poveştile erelor geologice înscrise în suprafeţele lor filigranate de ape, vânturi şi rumori, i-a amintit cât de mult le îndrăgea. În schimb, fără niciun resentiment s-a despărţit de cei patru pereţi ai claustrării, ai ocrotirii sau ai istovitoarelor iubiri din după-amieze fierbinţi de primăvară. Lumânărele, păpuşi, perna de ace, agrafe de păr, şireturi, papiote, mânecile de cămăşi, gulerele halbelor de bere, vestigiile arheologice, peticele sacilor, urmele fine de nisip adunate sub tălpile ghetuţelor, halatul de baie, orologiul din sufragerie, sufrageria, tastaturile, scrânciobul copilăriei, prizele, pandantivele, absolut toate au fost sortate pe mărimi, culori şi familii, iar apoi împachetate. Cu toată acribia ei, singura mare calitate de care nu s-a îndurat să se despartă – deşi ambalajul aferent stătea pregătit chiar sub fereastra de la dormitor -, a scris semnul pe fiecare cutie, neuitând să le înfăşoare într-o imensă panglică albastră, cu capetele rotunjite şi împletite în câte o fundă chic. S-a zbătut puţin în imponderabilitatea albă, uşor vâscoasă, dar starea de fragmentare n-a durat. Îşi pregătise din timp folderele doldora de fotografii, generaţia următoare de lumi posibile. Fotografiile au luat locul obiectelor.

Totul pare acum la fel ca înainte. Ea e acolo, singură, în fotografie. Priveşte în zare, iar ochii mei nu-i mai pot întâlni verdele prea-copt al irişilor. Viaţa a devenit un instantaneu asumat, cu o condiţie înrobită eternei actualităţi nevisătoare, devastată de acea încremenire pentru care flashback-ul nu mai poate fi înţeles decât ca o vagă şi uitată promisiune.

by Eliana

https://mariahulber.wordpress.com/2014/08/02/viata-intr-o-fotografie/

Anunțuri