Draga mea prietenă,

Citesc cu voioasă surprindere amintirile din postarea ta şi mă recunosc impresionată de grija cu care mă înconjori. Ai rămas aceeaşi fiinţă elegantă şi discretă pe care o cunosc dintotdeauna. Sinceritatea mă obligă să-ţi mărturisesc că ţi-am simţit privirea foşnitoare şi pasul fin al ochiului grăbit pe urmele filelor de reviste răvăşite în căutarea unui nume, al unui singur nume menit să limpezească interogaţiile tuturor. În adâncul sufletului chiar îmi doream să fii acolo, deasupra canapelei, ori în colţul draperiei, ori în pragul uşii, cercetându-mi curiozitatea. Dacă am aflat?! Da, totul s-a încheiat. Răspunsul s-a prăvălit cu graţia unui baros de plumb înţepenit în tulpina unei firave sălcii de câmpie. Am înţeles că lumea este de o platitudine înfiorătoare şi că de-acum va trebui să-mi închei definitiv socotelile cu ea.

Te-ntrebi dacă voi povesti vreodată despre iubirile mele. Acum nu ştiu nimic, decât că-mi trec prin ochi străfulgerări atât de scurte încât nu pot lega nicio secundă coerentă. O notă muzicală, o uşă trântită cu mânie. Praf de stele nins din tencuiala canatului ei. Braţe de demult mă cuprind şi-mi spun o poveste. Dor şi dorinţă. Mai mult nu pot vedea. Nu încă.

Pentru noi două, cel mai înţelept lucru este să mergem mai departe, să scoatem timpul de sub efectul anesteziei generale, obligându-l la un pact al libertăţii. Iar pe tine odată cu el. Iartă-mă, draga mea prietenă, fiindcă eu nu pot fi ca tine. Eu dorm într-un hamac aninat de doi nori aiuriţi şi cam prostovani, în timp ce tu consulţi starea vremii, uneori, chiar şi cu o lună înaintea plecării în călătorie. Camera mea pluteşte într-o dezordine cosmică, cu manuscrise mototolite sub pat, iar tu îţi ordonezi ritualic miile de rapoarte şi procese-verbale, pe ani, luni, zile. Chiar le iubeşti?! Atunci de ce mângâi şi priveşti minute în şir hârtiile netrebnice înainte de a le introduce în folii protectoare şi bibliorafturi? Uite, chiar ieri, după ce am spart paharul în zeci de ţăndări spulberate pe toată suprafaţa gresiei bucătăriei şi mă pregăteam să ţopăi cu tălpile goale, ca o năroadă superstiţioasă, peste norocul neaşteptat, tu te-ai grăbit să le strângi, bucată cu bucată, ca pe nişte scame blestemate. Mie-mi place să alerg cu tălpile desculţe pe faleze – tu îţi numeri cu sfinţenie perechile de şosete împachetate în genţi de voiaj; eu mă avânt pe tiroliană – tu îţi pui grijulie centura de siguranţă chiar şi când mergi cu maşina până la piaţă. Pentru mine eşti o dezamăgire la fel de mare precum acel Cioran din Scrisori căre cei de-acasă. Ce întorsătură ciudată au luat lecturile mele cioraniene după ce i-am descoperit autorului cerebralitatea şi dualitatea în dialogul epistolar dintre cei doi fraţi… Ochii tăi nu clipesc de iubire, sprâncenele au învăţat să nu se ridice de uimire, iar zâmbetul să nu exprime niciun fior de fericire. Doar acelaşi surâs dispreţuitor în colţul buzelor, semn al unei superioare înţelegeri a tainelor pe care noi, ceilalţi, nu le vedem. Uneori mă cutremur la gândul că ai putea lăsa deoparte tot ce iubeşti doar pentru a-ţi împlini misiunea.

Hotărât lucru, nu pot fi la fel ca tine. Nu se poate să fi uitat deja escapada noastră romană, muzeele, parfumurile, portocalii plini de rod… În Palazzo Barberini încremeniserăm în faţa unui tablou cu răsuflarea întretăiată aidoma unicei clipe în care Avraam se pregătea pentru sacrificarea lui Isaac. Nu voi uita acea privire a tatălui, cu toată disperarea firii, a universului, concentrată în ochii săi şi în mâna în a cărei ultimă crispare se odihnea tăişul pumnalului. Îţi aminteşti? Prietena noastră mi-a cuprins umerii dintr-o parte şi, în acea semiîmbrăţişare, m-a întrebat: ,,Ce ne împiedică, Eliana? Ce ne împiedică să mergem până la capăt?” Până şi femeia cea tânără şi străină, cu părul prins la spate, care ne-a urmărit cuminte şi tăcută prin întreaga galerie, părea că ascultă şi ne împărtăşeşte emoţia. Apoi ai fugit în sala mare, te-ai aruncat pe divanul cel larg – unicul obiect de mobilier de acolo, situat chiar în mijlocul ei – şi ai început să strigi, privind capodopera Providenţei de pe imensa boltă: ,,Ajutor!! Simt că voi cădea! Voi cădea… în sus!” Te-am liniştit însă repede, era doar un banal şi inevitabil efect Stendhal. Mai bine ţi-ai anina un hamac de doi nori aiuriţi…

E târziu şi va trebui să închei. Singura mea avere în lumea aceasta e un braţ de diamante. Nimic nu mă poate împiedica acum să merg până la capăt.

Cu dragoste,

Eliana

https://jurnalulelianei.wordpress.com/2014/09/28/draga-mea-prietena/

Anunțuri