În Evadarea tăcută…, Lena Constante observă că valorile în care crezuse până atunci au parte de o receptare inversată în accepţiunea anchetatorilor: ,,Adevărul meu nu mai era adevăr. Adevărul meu nu era adevărul lor.” La fel ca Adriana Georgescu, observă că anchetatorul ei are accent străin şi e cuprins de mirajul puterii absolute, crezându-se Dumnezeu: ,,A-şi impune adevărul «său» i-a devenit idee fixă. Pentru acest dement nu există lege, pentru că legea este el. Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu.” Acest fragment este comparabil cu replica unuia dintre anchetatorii Nicolei Valéry-Grossu, rememorată în volumul Binecuvântată fii, închisoare…: ,,Eu sunt Dumnezeu. Aici fac ce vreau eu şi nu ce vrea Dumnezeu.” Aceste similitudini demonstrează că se poate defini o atitudine tipică a celor care aveau rolul să deformeze adevărul şi să oficializeze acest punct de vedere. Afirmaţia tranşantă a unuia dintre anchetatorii lui Harry Brauner, reţinută în memoriile din volumul Surîsul lui Harry, desparte, fără echivoc, adevărul de reprezentarea sa mistificată: ,,Apostrofându-mă şi înjurându-mă, mi-a declarat: «Bagă-ţi bine în cap, nu există nici un adevăr adevărat, există două adevăruri: al tău şi al nostru…!».”

Fragment din volumul Memorialistica detenţiilor postbelice româneşti. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2015. Cartea va apărea în librării în luna octombrie!