Bunicul meu din partea mamei a fost oier din Mărginimea Sibiului. Unul adevărat, dintr-aceia cu stână, cu ciobani, cu turme de oi și câini ciobănești. Toate verile vieții, mai puțin cele din Primul Război Mondial, pe care și le-a petrecut pe front, a trăit sub zariștea munților Cindrel, sub genunchiul cerului. Când pe creste, în văratic,  când la vale, la iernat, în satul Sibiel. Un colț de rai, fără exagerare. Lucian Blaga a iubit din tot sufletul acest spațiu mirabil.

Nu mi-am cunoscut bunicul. Am venit pe lume prea târziu, iar el a plecat prea repede. Îl chema Constantin și era unul dintre acei oameni extraordinari despre care s-a vorbit multă vreme în comunitatea satului, chiar și atunci când numele i-a rămas doar o amintire. Am auzit că avea povești captivante bunicul meu și că era un bărbat frumos, mândru tare și de o bunătate rară, capabil să-i țină piept aprigei mele bunici materne, femeie la fel de frumoasă și înnobilată cu mai mulți stropi de sânge săsesc culeși, de prin Hermannstadt-ul învecinat, de un strămoș mai hotărât de-al ei. Avea mereu în curtea casei din Sibiel, pe care și-o construise singur, câte un câine ciobănesc. Ultimul, o namilă pe nume Ursu, era mai devotat și mai deștept decât mulți oameni ce treceau zilnic pe ulița principală.

Bunicul s-a bucurat de libertate deplină până în ’44, când a simțit că norii nu mai sunt negri doar la orizont, ci încep să apese și pe suflete. Trecuse prin războaie, prin boli cumplite, învățase pe drumuri vreo trei limbi străine, găzduise în cumna casei profesori universitari refugiați din Clujul aflat sub ocupație horthystă, dar ceva începea să se schimbe în rău. Prin munții săi, altădată mândri, se vedeau alte urme amenințătoare. S-a întâlnit pe piscuri cu soldații sovietici ce invadaseră împrejurimile și a fost pe cale de a-și pierde fata de numai 13 ani pe atunci – mama mea. Apoi s-a întâlnit cu luptătorii anticomuniști din munți. Muntele Crinț a văzut multe în acei ani.

…Tot acest recul nostalgic mi-a fost declanșat de evenimentele recente. Îi cunosc bine pe acești oameni, pe ciobanii ce au protestat astăzi în fața Palatului Parlamentului. Dacă s-au pus în mișcare spre capitală atunci e rău. Oile ciobanilor le mai pot număra legiuitorii noștri, dar câinii ba. Câinii aceia-s sfinți, sunt câini ciobănești. N-am postat niciodată muzică populară pe blogul meu, dar acum ea e parte din spiritul munților și al oamenilor hotărâți ce-i străbat fără teamă de mii de ani. Ascultați-o… E unică. În ea e și o fărâmă din sufletul meu…