Cu puțin timp în urmă, unul dintre elevii mei de la specializarea Jurnalism și-a exprimat dorința de a-mi lua un interviu pentru revista școlii. Am acceptat rapid, fără să stau pe gânduri, cu bucuria de a împărtăși elevilor și altceva decât reușesc să le transmit zilnic în orele de literatura română.

Tânărul participase, în luna octombrie, la lansarea cărții mele la Librăria Humanitas din Oradea. Între timp a citit cartea, i-a și scris o mică recenzie, tot pentru revista școlii… Tema l-a prins puternic și a început să ceară tot mai multe informații, explicații, să caute singur elemente de cauzalitate în evoluția istoriei noastre recente.

Întrebările interviului m-au surprins, iar unele dintre ele m-au pus în dificultate, în sensul că am fost nevoită să mă gândesc serios și îndelung la răspunsuri. Am înțeles că tinerii mei elevi – cei preocupați de temă, de lectură, de lumea ideilor în general – au fost ușor intrigați de dubla mea existență profesională, de alternanța profesor de colegiu/ cercetător acreditat la CNSAS. Și de aici au decurs majoritatea întrebărilor, din curiozitatea de a afla ce fac eu, de fapt, acolo, cum se lucrează acolo, cum se socializează profesional, cum îmi organizez cercetarea, cum le îmbin pe cele două. Nu intru acum în amănunte, dar veți descoperi totul după apariția revistei, în 15 ianuarie 2016, când voi posta interviul integral pe acest blog. I-am răspuns pe larg, deschis, la fiecare întrebare, convinsă fiind că viitorul nostru depinde de ceea ce oferim acum tinerei generații, de onestitatea abordărilor noastre comune privind realitatea contemporană.

Una dintre întrebări s-a oprit asupra celorlalte două lansări ale cărții, la Timișoara și București. Mi-am dat seama că în fiecare dintre aceste momente unice s-au auzit și s-au văzut lucruri importante, că în fiecare există un strat esențial de semnificație care le transformă în evenimente emblematice și, tocmai de aceea, irepetabile. Înregistrările au rămas aici, pe acest blog.

La Timișoara ne-au ascultat, cu emoție și răsuflarea întretăiată, foști deținuți politici și foști deportați în Bărăgan. Când i-am fost prezentată domnului Teodor Stanca, după ce m-a privit cu uimire, fostul lider al mișcărilor studențești de la 1956 a exclamat cu umor și cu cel mai frumos și mai cald zâmbet: ,,Deci dumneata ești vinovata pentru această realizare!” Apoi mi-a povestit despre colegii săi de detenție, despre Florin Constantin Pavlovici și experiențele vesele și triste din coloniile de muncă dunărene. Prea puțin, din păcate, având în vedere timpul redus pe care-l aveam la dispoziție. I-am mărturisit că va descoperi în cartea mea multe pagini despre foști colegi de detenție, apoi i-am promis că mă voi reîntoarce pentru a mai sta puțin de vorbă.

Timișoara mi-a mai oferit un dar de suflet. I-am regăsit pe foștii scrabble-iști și rebusiști timișoreni alături de care îmi petreceam weekend-urile, nu numai în perioada studenției, ci cu mult înainte, căci trebuie să vă mărturisesc că sunt semiadoptată de acest oraș de la vârsta de 7 ani, de când sora mea și soțul ei s-au mutat definitiv acolo. Așadar, acești oameni minunați, unele dintre cele mai luminate minți ale orașului, au venit alături de mine pentru marea clipă a intrării în lumea criticii și istoriei literare românești. Jurnaliști de la ziarul Timișoara, profesori universitari, ingineri… Am simțit că mă aflu, la fel ca altădată, în vechea atmosferă a unui cerc de scrabble la clubul Team-Tim, club ce a adus Timișoarei nenumărate premii naționale și internaționale (în domeniul scrabble-ului francofon), dar parcă ceva se schimbase; era altfel. Solemnitate și seninătate. Acestea sunt cele două cuvinte care-mi vin în minte. Și multă bucurie pentru împlinirea mea, a copilului care a crescut sub ochii unora dintre ei. La sfârșit, unul dintre cei mai buni și mai dragi prieteni din vechiul cerc, om greu încercat de bolile vieții, care a reușit să iasă din casă sprijinit în cârje și să vină la lansare pentru a mă revedea după 20 de ani…, s-a apropiat și mi-a spus cuvinte tulburătoare. Nu le voi uita niciodată: ,,Tu, cu această carte, ai reușit să zgârii timpul.” Apoi a mai adăugat că nimic nu prea contează în lume, pentru noi, decât aceste lucruri fundamentale prin care reușim să zgâriem timpul, să-l facem să-și schimbe ritmul, să-l deturnăm, cumva, într-o altă direcție spre viitor.

Mi-am redeschis de atunci cartea de zeci de ori… Am încercat să caut zgârietura provocată timpului. Dar sunt multe, mult mai multe asemenea intrări în matca timpului, în inima sa. Cred că i-am lăsat niște cicatrice serioase. Acum nimic nu mai este la fel ca înainte. Nici viitorul nu va mai fi la fel ca înainte. Memorialistica detențiilor postbelice românești a zgâriat timpul. E o carte frumoasă, să știți. Și nu afirm acest lucru pentru că este a mea, mai ales că eu, autoarea, am rămas doar un nume înscris în paginile sale, iar ea a pornit pe un drum propriu, al cărui mers îmi e necunoscut. Îmi mai trimite câte un semn din când în când, doar ca să mai știu că-i este bine, că ceea ce am început nu mai poate fi stăvilit de nimeni și de nimic…

Vă las în continuare în compania câtorva pagini care au zgâriat timpul. Mai sunt multe asemenea lor în carte.

 

1

2